Abandonul

Ca părinți avem responsabilitatea de a ne dezvolta continuu, de a fi prezenți pentru fii şi ficele noastre chiar dacă ştim că ei sunt mai mari, poate adulți, şi se pot descurca singuri.

Copiii au nevoie de părinți sănătoşi psihic.

Sigur că nevoile copiilor diferă de la o etapă de vârstă la alta, dar părinții au responsabilitatea de a se acorda cu copilul lor pe fiecare nivel de dezvoltare al acestuia, de a adapta modul de comunicare cu copiii, prezența fizică și emoțională, modul în care arată și oferă afecțiune, modul în care sunt stabilite reperele și limitele, modul în care sunt reglate responsabilitățile în ce priveșrte treburile casnice în familie, modul în care sunt reglate activitățile și timpul liber.

Ori de câte ori renunțăm în a face eforturi pentru a evolua noi înşine pentru a fi în pas cu copiii şi a-i înțelege, ori de câte ori renunțăm să trăim, închizându-ne în lumi rigide, fiind toxici ori neavând forța să ne învingem bolile, ne abandonăm proprii copii.

Este o crimă să ne abandonam copiii şi e o crimă să rămânem departe de a ne conştientiza rolul în viața lor, fie că este vorba de copilăria timpurie, de adolescență, de etapa tinereții sau de maturitate.

Din păcate rădăcinile abandonului devin din ce în ce mai puternice şi mai adânci de la o generație la alta. Un copil abandonat va deveni un părinte care abandonează. Un copil abandonat va fi un adult care va abandona.

Abandonul nu este doar atunci când părintele îşi părăseşte fizic copilul, nu îl recunoaște, ori respinge răspunderea părintească.

Abandonul este şi când

-părintele îşi lasă copilul în grija unei persoane de încredere, fără ca el să fie prezent zilnic în viața copilului,

-părintele petrece prea puțin timp cu copilul pentru că e mai tot timpul obosit

-părintele nu poate fi în contact cu sine şi prezent pentru copil, are o boală fizică, o tulburare de personalitate ori o boală psihică, fiind el însuși traumatizat – din păcate de cele mai multe ori boli neconştientizate şi netratate

-părintele este hiperprotector ori imprevizibil, nu are capacitatea de a-i permite copilului să își manifeste potențialul a ceea ce este el.

Nu, nu e un moft să ne verificăm sănătatea mentală, să ne înțelegem modelele de relaționare, tiparele de gândire, să reînvățăm să simțim, să fim în contact cu emoțiile noastre, să fim în contact cu corpurile noastre, să înțelegem care sunt rănile noastre şi să vrem să le vindecăm.

Sigur că un proces de vindecare poate dura ani de zile, poate, în cazul unora dintre noi, până la sfârşitul vieții, şi este şi firesc având în vedere că suntem un popor traumatizat şi netratat, iar efectele sunt din ce în ce mai vizibile.

Un proces de vindecare înseamnă să învățăm să fim responsabili, să înțelegem ce este sănătos şi ce este nesănătos pentru psihicul nostru şi să alegem să trăim sănătos.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.