Frica în relație

Observ cum educarea copiilor se face încă, în mare măsură, dintr-un punct de frică. Părintelui îi este frică în relația cu copilul său.

Chiar dacă părintele își recunoaște această frică sau nu, pentru copil, frica părintelui  în educarea sa, lasă o ampretă dramatică.

Când părintelui îi e frică, el nu este disponibil pentru nevoile copilului, indiferent de vârsta acestuia.

Când părintelui îi este frică nu se poate conecta sănătos cu copilul și cu nevoile acestuia, nu poate să ofere suportul de care are nevoie copilul pentru a se descoperi și a se simți pe sine. Nu își poate ajuta copilul să se regleze emoțional, să își dezvolte autonomia și nu poate stabilii repere ferme, sănătoase și blânde.

Frica paralizează încrederea părintelui în copil și permite creșterea îndoielii de sine a copilului și rușinarea acestuia.

Când părintelui îi este frică, el nu este prezent  în relația cu copilul său, nu poate oferi contact și îngrijire sănătoasă. În consecință copilul este lipsit de un adult care să îl ghideze, să îi pună limite cu blândețe, care să îl susțină în procesul său de creștere, care să îi dea siguranță. Pentru a supraviețui, copilul este forțat să se susțină singur ori să devină părinte pentru părintele său !

Părinții își educă încă copiii cu: „ești băiat, nu trebuie să plângi” și copiilor le este frică de emoții ori nu se pot conecta cu ele. Părinții preferă să nege copilului reacțiile emoționale: „nu, nu te doare”, „nu, nu ai nimic”, ca o metodă de educare a curajului și a modelării puterii interioare a copilului, fiind respinse neputința, vulnerabilitatea, durerea, frica. Părinții încă își educă copiii nesusținându-i sănătos atunci când aceștia sunt furioși, nesesizând cum ei înșiși contribuie la crearea și creșterea în intensitate a furiei copiilor lor.

Când frica părintelui duce la numeroase interdicții puse copilului, părintele nu oferă repere sănătoase copilului pentru a-l ajuta să își cunoască nevoile lui și cum poate să le împlinească.

Frica părintelui nu crează câmp pentru creșterea încrederii în sine a copilului, pentru susținerea inițiativelor sau deciziilor sale, pentru explorare și interacțiune sănătoasă cu ceilalți, ci de cele mai multe ori, creează câmp pentru pedepse și exprimarea unei autorități dure, stricte, rigide.

Pe termen lung, efectul este traumatizant pentru copil. Lipsa „ascultării” de către persoana de îngrijire, lipsa înțelegerii copilului și nepermiterii exprimării voinței acestuia, lipsa suportului și a încrederii părintelui, lipsa unei oglindiri adecvate a copilului, duc la frustarea extremă, la ruperea psihicului copilului, la internalizarea acestui model de educație prin frică, la înstrăinarea de cine este el, de nevoile lui, de voința lui, de contactul sănătos cu sine și cu ceilalți, la dezvoltarea diferitelor tulburări de anxietate, de atenție, de voință ori de comportament.

Când educăm din frică nu suntem într-un loc de iubire și de conectare cu copilul nostru și, vrem, nu vrem, perpetuăm abuzul, neglijarea în care noi înșine am fost crescuți.

Este reponsabilitatea noastră de părinți să ne informăm, să ne privim, să ne cercetăm.

Ne educăm copiii dintr-un punct de iubire sau suntem într-o iluzie a iubirii, așa cum noi înșine am crescut ?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.