Consecintele traumatizarii timpurii

Multora dintre noi ne place să credem, atunci când vine vorba despre copii, că ei nu simt, nu înțeleg și nu au cum să fie afectați de acțiunile noastre. E poate confortabil așa pentru un psihic mult prea rănit, însă realitatea este foarte diferită.

Într-un anumit fel, copii fiind, receptăm informații de la părinți încă din uter și bineînțeles, și ulterior, ca bebeluși sau copii mai mari !

Chiar dacă conștient nu suntem în contact cu acele informații, ele ne amprentează foarte specific perspectiva proprie despre noi și despre viață.

„NU”-ul pentru viața copilului pe care îl spune femeia când descoperă că e însărcinată, este perceput de copil la aceeași intensitate. Pendularea ei între a păstra sau a nu păstra sarcina răsună precum o sentință la moarte pentru ființa umană care se dezvoltă în ea. Încercările ei concrete și nereușite, de pierdere a sarcinii, sunt tot atâtea tentative și amenințări cu moartea pentru copil. „NU”-ul pentru viața fratelui care a fost avortat este perceput de copilul din pântec, ca un „NU” pentru propria lui viață.

Pentru copilul care se naște, „NU”-ul primit încă din uter, rămâne ca un destin de împlinit, ca un program creat de părinți în ai cărui parametrii urmează să crească și să „trăiască”, fără să poată ieși cu ușurință din așa ceva.

Aici nu este despre a judeca femeia care are o sarcină nedorită sau bărbatul care nu s-a protejat și nici despre motivele lor de a păstra o sarcină sau nu.

Aici este despre consecintele traumatizarii timpurii. Venit pe lume, copilul poartă inconștient rana unei respingeri semnificative, rana de a nu fi fost dorit și o tendință compulsivă către autoanulare, către distrugerea de sine.

Pentru copilul născut, chiar bebeluș fiind, furia și durerea de a fi ignorat de părinții săi care nu se înțeleg și se ceartă, incapabili să se conecteze între ei și cu copilul, sunt copleșitoare !

Copilul, indiferent că se află în uter sau este deja născut, suferă când la celălalt capăt al relației nu este nimeni în contact cu el. Nimeni care să îl trateze ca pe o ființă umană. Un subiect.

Aceste „NU”-uri sunt experiențe agresive la care copilul este expus, care îl traumatizează psihic și îi afectează modul în care se adaptează în viață ca adult, în relație cu ceilalți.

Mi-ar plăcea să înțelegem tot mai mulți cât de senzoriali suntem, copii fiind, și cu câtă finețe percepem în jurul nostru, fără să avem cunoașterea unui adult și fiind lipsiți total de puterea de a decide pentru viața noastră!

Copiii au nevoie de multă blândețe și conectare pentru a fi cât mai bine în viață și au nevoie de adulți care se pot conecta în primul rând cu ei înșiși.

Vestea bună este că avem posibilitatea să ne uităm la ce ne-a rănit și să diminuăm consecintele traumatizarii timpurii.

Psihoterapia traumei dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, Metoda Constelației Intenției, este foarte eficientă în tratarea trecutului nostru traumatic.

Un articol relevant despre trauma timpurie este Trauma de identitate.