Puterea lui “NU”

Multora dintre noi ne place să credem, atunci când vine vorba despre copii, că ei nu simt, nu înțeleg și nu au cum să fie afectați de acțiunile noastre. E poate confortabil așa pentru un psihic mult prea rănit, însă realitatea este foarte diferită.

Într-un anumit fel, copii fiind, receptăm informații de la părinți încă din uter și bineînțeles, și ulterior, ca bebeluși sau copii mai mari !

Chiar dacă conștient nu suntem în contact cu acele informații, ele ne amprentează foarte specific perspectiva proprie despre noi și despre viață.

“NU”-ul pentru viața copilului pe care îl spune femeia când descoperă că e însărcinată, este perceput de copil la aceeași intensitate. Pendularea ei între a păstra sau a nu păstra sarcina răsună precum o sentință la moarte pentru ființa umană care se dezvoltă în ea. Încercările ei concrete și nereușite, de pierdere a sarcinii, sunt tot atâtea tentative și amenințări cu moartea pentru copil. “NU”-ul pentru viața fratelui care a fost avortat este perceput de copilul din pântec, ca un “NU” pentru propria lui viață, chiar dacă el e dorit.

Pentru copilul care se naște, “NU” -ul primit încă din uter, rămâne ca un destin de împlinit, ca un program creat de părinți în ai cărui parametrii urmează să crească și să “trăiască”, fără să poată ieși cu ușurință din așa ceva.

Aici nu este despre a judeca femeia care are o sarcină nedorită sau bărbatul care nu s-a protejat și nici despre motivele lor de a păstra o sarcină sau nu.

Aici este despre a numi faptul că, venit pe lume, copilul poartă inconștient rana unei respingeri semnificative, rana de a nu fi fost dorit și poate o compulsivă tendință către autoanulare, către distrugerea de sine în feluri diferite.

Pentru copilul născut, chiar bebeluș fiind, furia și durerea de a fi ignorat de părinții săi care nu se înțeleg și se ceartă, poate incapabili să se conecteze între ei și incapabili să se conecteze cu copilul, pot fi copleșitoare !

Copilul, indiferent că se află în uter sau este deja născut, simte când la celălalt capăt al relației nu este nimeni în contact cu el care să îl trateze ca pe o ființă umană de sine stătătoare.

Aceste “NU”-uri sunt experiențe agresive la care copilul este expus, care îl traumatizează psihic și îi afectează modul în care se adaptează în viață ca adult, în relație cu ceilalți.

Mi-ar plăcea să înțelegem tot mai mulți cât de senzoriali suntem, copii fiind, și cu câtă finețe percepem în jurul nostru, fără să avem cunoașterea unui adult și fiind lipsiți total de puterea de a decide pentru viața noastră!

Copiii au nevoie de multă blândețe și conectare pentru a fi cât mai bine în viață și au nevoie de adulți care se pot conecta în primul rând cu ei înșiși.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s