Cercetările clinice făcute în domeniul psihotraumatologiei arată că ceea ce ne crează dificultati in relatii are legatura cu istoria noastră de viață timpurie, traumatică, cu copilul interior ranit. Aceste dificultati in relatii le traim cu partenerul de cuplu, cu copiii nostri sau ne confruntăm cu dificultăți în a lega și a rămâne în relații intime.
Ceea ce avem nevoie să înțelegem pentru a ne fi mai bine în relațiile noastre este că modurile în care ne sunt afectate în prezent relațiile sunt adaptări creative ca urmare a traumelor suferite de timpuriu, în relație cu îngrijitorii noștri primari, ei înșiși traumatizați și indisponibili emoțional pentru nevoile noastre.
Despre indisponibilitate emotionala poti citi mai multe aici.
Ce este o trauma? Dar o trauma relationala timpurie?
În psihotraumatologie numim traumă acea experiență interioară, subiectivă, de ruptură emotională, sufletească, în urma unei situații de viață care ne-a copleșit posibilitățile de gestionare a acesteia.
Totodată, numim traume relaționale timpurii, acele traume care se produc în psihicul nostru, în perioada copilăriei și chiar mai devreme (de la concepție) atunci când există o amenințare venită din partea unei persoane cu care avem o relație (părinte, bunic, frate, etc) chiar dacă acea persoană dorește sau nu această situație, intenționează sau nu să ne producă acea amenințare.
Despre traume relationale timpurii poti citi mai multe in Trauma de identitate, in Trauma psihica relationala (complexa) , Trauma sexuala in Trauma simbiotica (trauma de iubire)
De timpuriu, în relațiile de atașament disfunctionale, traumatizante, suntem nevoiți să ne adaptăm ferecând copilul interior ranit. Deși exilăm acest copil, el este continuu prezent ca o umbră. Îmi vine în minte conceptul de umbră al lui Jung ca fiind acea parte a noastră întunecată și negativă pe care ne este extrem de dificil să o integrăm în conștientul nostru.
Când ne exilăm copilul interior ranit ne ținem departe de noi înșine și ne aducem iar și iar în relații în care suferim, ne simțim singuri, inutili, oricâte eforturi am face pentru a fi iubiți. Ne simțim neapreciați, lipsiți de valoare, umiliți, trădați.
În realitate, aceste relații disfunctionale, fie că sunt relații la distanță, relații imposibile sau relații în care ne simțim singuri, raniti, ne sunt familiare. Asa am trăit relația de bază, fără să mai putem recunoaște acum, de aceea și rezonăm cu partenerul și ne simțim atât de atrași pentru a fi împreună. Credem că ceea ce trăim este iubire. Până nu înțelegem ce anume repetăm, în mod constant căutăm provocări de a aduce în conștiință exact acele părți care au fost rănite și au nevoie să fie integrate, acceptate.
Poate că am învățat foarte bine să ne înțelegem părinții, să ne spunem că ne iubesc, copilăria a fost fericită, totul este bine și nu există nici o problemă în relație cu ei. Insa cu adevărat nu știm cum să stăm și să iubim acest copil interior ranit cand nu a stat cu noi cineva. Nu știm cum să îl protejăm, cum să îi înțelegem nevoile, fricile, încăpățânarea.
De fapt, inconștient de cele mai multe ori, facem un efort uriaș să ținem acest copil interior bine ascuns pentru că atunci cand iese el la iveala apar si emotii de rușine, vină, frică și nici nu știm cum să reacționăm când le retrăim.
Resurse
Pentru a ne deschide sufletul către acest copil ranit, a-l aduce în viața noastră conștientă, putem începe prin a încerca să ne recunoaștem modurile specifice în care relaționăm și apoi să descoperim ce ne determină să avem astfel de comportamente, în realitate complet neiubitoare față de noi înșine sau față de partener:
- facem concesii încercând să acoperim orice nevoie a celui iubit asumându-ne vina de fiecare dată?
- ne ținem partenerul la distanță căutând un exteriorul relației un partener ideal?
- strângem o sumedenie de critici pe care le strigăm partenerului în față ori de câte ori simțim prea multă furie și ne e prea greu?
- căutăm compensare pentru lipsa de bucurie și experiențe plăcute consumând droguri, alcool, sex?
- alocăm mult timp carierei sau hoby-urilor și mai puțin timp cu partenerul?
- ne controlăm partenerul în mod excesiv?
Cu cat ne apropiem mai multe de copilul interior ranit cu atat diminuam diferitele dificultati pe care le avem in relatii.
Copii fiind, ne identificăm cu părinții și învățăm comportamente despre care ei ne-au spus că înseamnă iubire și ducem mai departe aceste modele în relațiile cu noi înșine și cu ceilalți, crezând cu naivitate că iubim. Ne iubim părinții, dar nu știm că părinții noștri nu au cum să ne iubească când ei înșiși sunt traumatizați. Indisponibilitatea lor emoțională nu este iubire.
Când efortul și tensiunea psihică sunt dirijate în a ne proteja părinții, a construi iluzii și a-i păstra precum icoanele în sufletul nostru, ne e din ce în ce mai greu să ne recunoaștem experiența reală, subiectivă, traumatică. Ne părăsim pe noi înșine și mai mult, generând noi traume psihice.
Psihoterapie
Dacă vă e greu în relații nu lăsați să treacă timpul sperând că mâine va fi mai bine. Nu timpul ne vindecă rănile, ci intenția conștientă de a ne fi bine în relațiile noastre.
Doar conștienți de scopul nostru putem deschide acel loc îndepărtat în care am fost nevoiți să exilăm copilul interior ranit, să ne amintim de ce l-am exilat acolo, de ce am devenit surzi și orbi la nevoile lui.
Un copil ranit are nevoie de blândețe, are nevoie să fie văzut, recunoscut, acceptat, mângâiat, susținut.
Un copil ranit are nevoie să plângă în brațele cuiva care îl acceptă și care îi poate oferi un contact bun.
Despre nevoi relationale de baza; tipare disfunctionale gasiti in informatii aici.
O metoda eficienta de lucru cu traumele si copilul interior ranit, pe care o folosesc in cabinet este Metoda Propozitiei Intentiei, metoda dezvoltata de profesorul Franz Ruppert.