Supraviețuirea după trauma relațională

Psihicul copilului este mult mai vulnerabil decât putem percepe marea majoritatea dintre noi și copleșirea psihicului copilului se poate produce destul de ușor.

Agresiunile sunt principalele situații care duc la traumatizarea copiilor, iar agresiunile care se repetă în relații asupra copiilor sunt în principal o consecință a traumelor nerezolvate ale părinților sau îngrijitorilor semnificativi. Agresiunile cele mai subtile și mai greu de moderat sunt cele emoționale.

Trauma e o experiență interioară, subiectivă, de ruptură emoțională, sufletească, în urma unei situații de viață care copleșește posibilitățile psihicului de gestionare a acesteia.

dupa trauma

Așa cum indică desenul alăturat, după profesor Frantz Ruppert – Constelarea Intenției, schematic, psihicul se clivează (rupe) în trei părți: partea originală sănătoasă, partea rănită, traumatizată  și un nou “sine”, sinele de supraviețuire.

Când provenim din familii disfuncționale/toxice este cel mai probabil că, până la vârsta adultă, am suferit deja repetate traume psihice și suntem supraviețuitori ai traumelor complexe suferite în copilărie în relațiile cu părinții sau persoanele de care am depins în totalitate pentru a supraviețui, ei înșiși fiind traumatizați și disociați.

Consumul excesiv de alcool, de medicamente de către un părinte sau de către ambii părinți, absența unui părinte ori comportamentele compulsive, rigide, agresive ori inadecvate sexual, certuri și tensiuni repetate între părinți, perioade în care părinții nu își vorbesc, sunt doar câțiva dintre factorii externi care  generează repetate experiențe de ruptură psihică internă în perioada copilăriei și care ne marchează ca adulți.

Ceea ce agresează semnificativ psihicul copilului în relațiile disfuncționale este incapacitatea persoanelor de îngrijire  de a recunoaște și de a conține propriile gânduri, emoții ori senzații corporale. Acest blocaj în a se conecta emoțional cu sine și cu copilul este un efect al traumelor proprii suferite pe un fond cultural în care accentul este pus pe dezvoltarea cognitivă, iar relațiile disfuncționale/toxice, traumele, mai sunt încă subiecte tabu.

Gândurile, emoțiile, senzațiile corporale sunt negate și evitate, inconștient, în mod repetat atât față de sine cât și cu ceilalți ceea ce generează în psihicul copilului trăiri de confuzie, de anihilare a propriilor percepții, de afectare a capacității de a avea încredere în sine, atât în copilărie cât și mai târziu, ca adult.

Această tendință către negare și evitare este specifică acestui sine de supraviețuire care se străduiește din răsputeri, până la epuizare, să țină cât mai departe de zona conștientă amintirea traumei și a trăirilor specifice de frică, de neputință și de vulnerabilitate specifice traumei. Aceste trări sunt încapsulate și împinse din zona conștientă prin diferite strategii de supraviețuire precum cele de evitare, de control, de compensare.

Efectele traumei repetate și continue cauzate de persoanele semnificative nouă, ne schimbă creierul și personalitatea în mod profund.

desenÎn lipsa unei schimbări semnificative în tipul de relaționare din mediul familial și a unei terapii adecvate, pe termen lung, pe fondul modelării și adaptării după psihicul părinților, în psihicul copilului devenit adult, se petrece o schimbare a relației dintre părțile splitate, în sensul că partea supraviețuitoare devine dominantă și poate face ca sinele sănătos să devină foarte mic, așa cum este reprezentat în imaginea alăturată.

În aceste condiții, capacitatea noastră de a vedea și înțelege realitatea așa cum este ea, ca supraviețuitori ai traumelor complexe, se diminuează semnificativ. Nu mai suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar și ne este afectată calitatea vieții.

A funcționa din sinele de supraviețuire imediat după traumă este un mod sănătos de a ne menține în viață, însă a rămâne în acest sine pe perioade lungi de timp, devine dăunător pentru noi și pentru cei cu care relaționăm.

Un exemplu de relaționare disfuncțională/toxică este atunci când deși copilul a fost agresat emoțional poate de un alt copil sau de către un adult,  părintele îi spune că nu trebuie să plângă ori că nu trebuie să sufere, ori că e prea sensibil, acesta fiind el însuși incapabil să recunoască agresiunea și să se conecteze cu experiența dureroasă a copilului. Mai mult, părintele este incapabil să își protejeze copilul de agresiune și prin comportamentul său lipsit de empatie adaugă agresiune asupra copilului. Recunoaștem acest lucru când părintele se enervează de „smiorcăiala” copilului și îl amenință că o să se supere dacă o ține tot așa. În felul acesta, sentimentele și percepțiile copilului sunt în mare parte ignorate și negate mai degrabă decât acceptate și validate, inclusiv cele de frică, de furie, de vină, rușine, confuzie, trăite ca urmare a reacțiilor părintelui enervat.

În cazul copiilor deveniți adulți care caută sprijin, părinții aduc agresivitate în relație inclusiv prin desconsiderarea acestei nevoi, de bază, de a solicita ajutor, tratându-și fiul sau fiica ca fiind atât de imaturi, de blegi și de incapabili de a se descurca singuri la vârsta lor.

Ca adulți, re-traumatizarea poate fi destul de subtilă și se poate întâmpla destul de frecvent. Ceea ce putem observa la noi înșine este că ne simțim răniți foarte ușor, că ne simțim adesea copleșiți de emoții intense, neajutorați, nu găsim soluții de ieșire. Ne simțim ca și cum trebuie să ne apărăm în relații, ne retragem din relații, avem sentimente puternice de vină, rușine, tindem să ne controlăm pe noi înșine, mediul și pe ceilalți oameni, avem o tendință compulsivă în a-i salva pe alții, dezvoltăm diferite strategii disociative și pot apărea gânduri suicidare, anxietate, depresie, boli ori diferite tulburări.

Ca supraviețuitori ai traumelor complexe este foarte greu să ne ajutăm singuri deoarece atunci când căutăm soluții, acestea provin din sinele nostru de supraviețuire care acoperă mare parte din resursele sănătoase ale psihicului. Soluțiile pe care le găsim au de-a face cu aceleași strategii prin care ne menținem clivați, ne facem rău, ne autosabotam, ne ignorăm gândurile, emoțiile și senzațiile corporale.

dupa terapie

A trăi sănătos după traumă trebuie să implice terapia adecvată traumei, care înțelege modelul și contribuie la creșterea conștientizării strategiilor de supraviețuire, a procesului de clivare și a recunoașterii și consolidării părții sănătoase a sinelui astfel încât sinele nostru să arate din ce în ce mai mult ca în imaginea alăturată.

Acest proces psihoterapeutic este foarte mult un proces de a ne conecta cu adevărul nostru, de a consolida în psihic acest adevăr ce nu a fost multă vreme susținut, ghidat, recunoscut, ci mai degrabă negat, invalidat, nerecunoscut, distorsionat.

Dacă aveți nevoie de ajutor, contactați psihoterapeut Daniela Dumitru la telefon 0722536745 și solicitați o programare.

Sursa foto: Vivian Broughton , https://www.vivianbroughton.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.