Nevoi relationale de baza. Tipare disfunctionale

Un articol despre nevoi relationale de baza: nevoia de a fi impreuna si nevoia de a fi separat; iubire sanatoasa; iubirea ca iluzie; tipare relationale disfunctionale.

Nevoi relationale de baza

Suntem fiinte sociale, avem nevoie de oameni si oamenii au nevoie de noi. Indiferent in ce etapa de viata suntem, avem o nevoie sanatoasa sa ne simtim impreuna cu ceilalti, sa simtim ca apartinem cuiva, ca celalalt ne vede, ne apreciaza, se bucura de prezenta noastra. Totodata, avem nevoia sanatoasa de a fi separat de altul, de a avea identitatea noastra, de a fi liberi, de a ne exprimam vointa, de a lua decizii pe cont propriu.

Este un proces continu prin care tindem sa fim impreuna cu ceilalti, dar si separat, sa ne largim cercurile carora vrem sa le apartinem si totodata sa dorim sa ne exprimam autonomia.

Daca pentru a ne simti impreuna avem nevoie de cineva care sa ne implineasca aceasta nevoie, pentru a ne simti separat, avem nevoie ca celalalt sa ne accepte, sa ne inteleaga si sa ne sprijine in acest sens.

Iubire sanatoasa

Prima legatura o formam cu mama, inca de la conceptia noastra. Cu cat mama este mai conectata cu ea insasi, cu atat ea este mai disponibila sa recunoasca nevoile relationale si sa vina potrivit in intimpinarea lor.

In literatura de specialitate le intalnim sub denumirea de nevoi relationale de simbioza, respectiv de autonomie 1. Eu le-as numi nevoi de iubire sanatoasa.

A fi intr-o relatie sanatoasa cu cineva inseamna sa te simti in siguranta cu acea persoana. Impulsurile de agresivitate si de anxietate sunt temperate si persoanele se adapteaza una la cealalta intr-un mod armonios. De exemplu, ca bebelusi, avem mare nevoie de contactul corporal cu mama. Avem nevoie sa fim incalziti de corpul ei, de vocea linistita si de privirea ei blanda. In felul acesta primim confortul psihic de care avem nevoie. Ne putem relaxa. Fara aceasta atingere, fara blandetea aceasta, simtim un mare disconfort psihic, simtim stres si suntem neputinciosi in a face ceva.

Un bebelus nu se poate delimita de mama lui, fiind deschis la tot ceea ce vine dinspre ea. El primeste toate dispozitiile ei afective. El are nevoie sa simta iubirea mamei pentru el, sa se simta primit de ea cu bucurie, sa nu fie inlocuit cu altul. Astfel el se va simti unic, acceptat, vazut de ea.

In mod natural copilul are impulsuri sanatoase si isi exprima nevoile relationale foarte autentic. El nu are nevoie sa fie educat in ce priveste nevoile lui. Copilul spune ce vrea, isi exprima vointa, face miscarile pe care corpul lui simte sa le faca.

Iubirea ca iluzie (strategie de supravietuire)

Cand in mod repetat persoana de ingrijire nu lasa spatiu copilului de a se exprima, nu este disponibila emotional, nu isi asuma vina pentru felul in care raneste, rusineaza, nu admite sentimentele copilului (furia, supararea), nu ii permite sa isi exprime autonomia, copilul invata ca ceea ce face el nu e bun. Si, mai rau, ca el nu e bun. Invata ca trebuie sa fie altfel, nenantural, si invata sa nu isi recunoasca nevoile aceastea bune, sa nu se asculte.

Chiar si asa, neglijate, ranite, nevoile noastre relationale continua sa existe. Ele nu dispar doar pentru ca am invatat sa le neglijam.

Ele continua sa existe si nu stim cum sa gestionam ceea ce simtim. De exemplu, nu stim ce sa facem cu frustrarea pe care o simtim, ca urmare a ranirii nevoilor noastre. Nu stim ce sa facem cu disconfortul de a nu fi noi insine. Cu cat mai de timpuriu nevoile relationale sunt ranite, cu atat psihicul e mai coplesit. Astfel de experiente sunt foarte strasante, pana la traumatizante.

Strategii de supravietuire

Pentru a face fata sentimentelor de neputinta, de parasire, de respingere, rusine, si de lipsa de iubire, copilul isi dezvolta ca strategie de supravietuire iluziile sale de iubire. El poate crede ca daca iubeste si se face demn de a fi iubit, va atrage dragostea parintilor.

De exemplu, in ciuda nevoii de baza de contact corporal, vedem copii care nu doresc acest fel de contact. Ei nu l-au primit suficient sau a fost un contact dureros. Sau poate ca observam copii care, in ciuda nevoii sanatoase de contact cu ochii, au dificultati sa se lase priviti. Ii vedem cu privirea plecata sau uitandu-se in alta directie. Se intampla in acest fel cand aceasta nevoie a fost ranita (copilul a intalnit dispret, dezgust, furie din partea parintelui).

Cand parintele isi impune vointa sa excesiv, controleaza copilul, acesta fie se supune, fie reactioneaza. Totusi, copilul incearca sa isi apere vointa sanatoasa, din nevoia sanatoasa de a isi exprima autonomia, exercitand o forta impotriva fortei parintelui. Asa apare revolta (opozitionismul). Din pacate forma aceasta de reactie se intoarce chiar impotriva interesului copilului. El se opune pentru ca se simte in pericolul de pierdere a identitatii sale, dar reactiile lui nu mai tin cont de ceea ce i-ar putea face bine.

Felul in care ne-au fost recunoscute aceste nevoi relationale de baza sau, dimpotriva, au fost invalidate si modul in care ne-am adaptat la mediul de ingrijire, ne-a modelat identitatea.

Tipare relationale disfunctionale

Relatiile noastre ca adulti sunt marcate de relatiile noastre timpurii. Simbioza pe care o formam cu mama, cu tata, frati, rude, modul in care ne adaptam in aceste relatii de-a lungul timpului, determina simbioza pe care o vom forma in viitoarele relatii. Ceea ce aducem in relatia cu celalalt are la baza felul in care ne-am modelat in familia de origine.

Adaptarea la un mediu distructiv presupune :

  • ne reprimam adesea furia sanatoasa pentru ca nu avem voie, nu e posibil sa exprimam trairile acestea, nu exista cineva care sa ne contina astfel de emotii. Uneori furia acumulata in timp, e eliberata, dar e directionata impotriva unei persoane, mai slabe. Sau e eliberata in totalitate impotriva unei persoane careia nu i se mai recunoaste nici o latura pozitiva. Furia creste in intensitate, brusc, si persoana isi poate pierde cumpatul.
  • ne reprimam durerea astfel incat aceasta poate iesi din zona noastra constienta. In acelasi timp nu putem sa acceptam si negam ca provocam rau unei alte persoane.
  • desi frica este omniprezenta, o negam. Stabilim tabuuri, interzicem anumite teme, in iluzia ca astfel nu cream mai multa frica, furie, rusine, durere.
Nevoia de a fi impreuna ranita

Un copil care nu primeste conectarea emotionala, corporala, din partea mamei, are un nivel al stresului emotional ridicat si, din aceasta cauza, el se mentine la distanta de ea. Poate ca se desprinde mai repede de parintii lui fata de alti copii, pare independent, insa in realitate are dificultati in a primi ajutor de la ceilaltii. Ii este frica sa nu fie acaparat si incarcat cu trairile celorlalti. Singuratatea este dureroasa, dar cu cat distanta interpersonala se micsoreaza cu atat se simte mai inconfortabil. In incercarea de a forma relatii, se confrunta cu iubiri imposibile, relatii la distanta, relatii fragile, iar nevoia de a fi impreuna ramane clivata, reprimata si nesatisfacuta.

Nevoia de a fi separat ranita

Cand, in mod constant, am fost modelati de parinti pentru a fi ceea ce ei aveau nevoie, intram in viata de cuplu cu dorinta de a face pe plac partenerului si cu o mare temere sa nu gresim. Nu putem fi noi insine pentru ca nu stim cum, nu am fost antrenati pentru a fi noi insine. Nu indraznim sa ne dezvaluim, sa spunem ce gandim, nu indraznim sa spunem „nu”. A fi impreuna devine o fuziune, in care unul e mai degraba extensia celuilalt, iar varianta de a fi separat de celalalt nu exista sau e foarte greu de realizat. Sentimentul e de inabusire. Ne este mai la indemana sa reactionam „din datorie” sau, in diferite circumstante, sa ne revoltam.

Concluzii

Este firesc sa ne dezvoltam, indiferent ce experiente avem deja. Si este responsabilitatea noastra sa ne uitam catre noi si sa identificam ce nevoi relationale avem. Sa ne punem intrebari. Ce punem de fapt pe firul conexiunii cu celalalt ? Ce primim? Avem un sentiment de dezechilibru? Cat ne simtim autentici? Cat ne simtim aproape? Cat de bine e sa fi separat?

***

1 Vezi Franz Ruppert, „Simbioza si Autonomie”.

Rusinea – de la sanatoasa la toxica. Psihoterapia rusinii

Un articol in care gasiti informatii despre rusine: cum o recunoastem, functia sanatoasa a rusinii, rusinea toxica, traumatizare si strategii de camuflare a rusinii, psihoterapia rusinii.

Cum recunoastem rusinea?

Ne putem recunoaste rusinea observandu-ne senzatiile fizice in corp, expresiile faciale, posturale si comportamentele noastre. Rusinea este conectata de corp. Legatura cu corpul este exprimata si in vorbirea de zi cu zi. Cred ca ati auzit expresia: „nu te pot privi in ochi de rusine”.

Senzația fizica asociata rusinii (felul in care simtim rusinea in corp)  este temperatura crescuta, in special la nivelul fetei. Ne inrosim, ne ard obrajii. Comportamentul fizic specific este de a ne ascunde. Incercam sa ne facem cat mai mici, sa ne asezam in locuri mai retrase, mai putin luminate, mai putin vizibile. Expresiile faciale sunt de evitare a privirii, ochii plecati, parul lasat peste fata si peste ochi. Constiinta faptului ca ne-am inrosit ne poate face sa simtim si mai multa rusine.

Rusinea poate fi traita in diferite grade de intensitate, de la timiditate, jena pana la umilire.

Functia sanatoasa a rusinii

Rusinea are o functie de protectie morala. E un proces natural de retinere care ne apara intimitatea.

Cand facem ceva opus propriilor valori morale sau normelor culturale simtim rusine. Ne este clar de ce ne simtim rusinati. Simtim rusine cand suntem constienti ca am facut rau, am ranit, am fost indisponibili pentru cei care depind de noi. Este o emotie pe care o simtim din sinele nostru sanatos. Cand ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce facem ne mentinem sanatosi psihic.

Rusinea toxica

Rusinea ne poate inunda in viata de zi cu zi fara sa fi facut ceva imoral sau agresiv.

In astfel de cazuri este util sa exploram relatia cu parintii si modul in care am fost rusinati.

  • rusinea a fost folosita de parinte ca mijloc de educatie, ca mod de relationare, iar parintele a normalizat acest comportament ca fiind benefic. Este ideal daca parintele este capabil sa exprime suparare fara sa il faca pe copil sa se simta izolat emotional. Din pacate, multi parinti au probleme de autoreglare a emotiilor lor si reactioneaza violent, cu furie, cu raceala, cu retragere emotionala. Pedepsele excesive, amenintarea ruperii relatiei, netolerarea nici unui semn de slabiciune/autonomie sunt cai de rusinare si de traumatizare a copilului.
  • in perioada copilariei foarte timpurii, inclusiv in uter, retragerea parintelui, absenta, indisponibilitatea lui, ne arunca in experiente de rusine. Ca sugari si copii foarte mici nu dispunem de intelegerea necesara pentru a interpreta dispozitiile, starea de sanatate sau expresiile faciale ale parintilor. La copiii mici se observa posturi rusinate ca reactie la simpla intrerupere a contactului vizual al parintelui.
  • ne putem naste intr-un context sufocat de rusine. Mama poate avea un fundal traumatizat de rusine, la fel si tatal. Inca din uter ne incurcam cu sentimentul de rusine al mamei care nu poate fi continut de ea. Fiind in uter, informatia de rusine ramane la un nivel inconstient in corp ca o stare de normalitate.

Rusinea toxica este traita dintr-un sine supravietuitor. Mai multe informatii despre sinele supravietuitor, sinele sanatos, traumatizare in relatii, gasiti aici.

Traumatizare si strategii de camuflare a rusinii

Situatiile repetate in care sentimentele, nevoile sau felul de a fi al copilului, nu sunt tratate cu respect, nu sunt validate, au potențialul de a rusina copilul și a-l traumatiza. Experienta de a fi fost traumatizati, duce ea insasi la rusinare.

Copilul pierde „vocea” unei parti din sine daca nu exista nimeni in mediu care sa ii primească acea „voce”. Copilul experimenteaza o parte din sine ca fiind plina de rușine, nedemna de a fi vazuta, auzita, iubita.

Potentialul de traumatizare a copilului creste pe masura ce parintele este mai dezaprobator, mai rece emotional, mai indisponibil, mai sufocat de rusine, iar copilul este mai mic.

O experienta din prezent ne poate activa brusc trairile de rusine si umilire din copilarie, si, in acelasi timp, rusinea de a fi fost traumatizati. Ne simtim defecti, indecvati, vulnerabili si neputinciosi si ne straduim sa mascam rusinea de a fi astfel.

Teama de a retrai rusine cand primim și cel mai mic indiciu, real sau imaginar, ca nu suntem acceptati, ne face sa apelam la comportamente de camuflare si inlaturare a rusinii si sa dam mereu inapoi de la nevoile noastre sanatoase.

Apelam la diferite strategii de camuflare a rusinii. De exemplu: retragere, izolare, furie, control, criticism, perfecționism, dependenta, comportament obsesiv, violenta, cruzime, abuz, suicid.

Stima de sine este foarte scazuta.

Psihoterapia rusinii

Cand simtim rusine, suntem mai puțin capabili sa informam lumea despre cine suntem, chiar si in prezenta unui ascultator empatic.

Rusinea nu apare in emisfera stanga a creierului. Ea nu poate fi eliminata prin logica si mijloacele verbale ale creierului stang. Pasi importanti in psihoterapia rusinii presupun sa fii sustinut sa simti ceea ce simti si sa lasi emotiile sa se consume.

Psihoterapia rusinii presupune sa fii sustinut in a-ti gasi identitatea si a-ti recupera modul de a fi in lume. Sa iti dezvolti capacitatea de a fi un parinte bun, suportiv, pentru nevoile tale relationale. Aceasta dezvoltare presupune sa iti poti contine sentimentele si sa opresti repetarea inconstienta a modelul de rusinare internalizat in copilarie.

Fiind suportivi, conectati cu emotiile, prezenti, nu rusinam. Ne ajutam copilul sa dezvolte un sine suficient de puternic si sanatos. Relatia cu un astfel de parinte permite copilului sa gestioneze diferitele incidente cu care se confrunta in relatiile cu covarstnicii si cu ceilalti adulti.

In psihoterapia rusinii e de ajutor sa identificam radacina rusinii. In munca mea folosesc diferite tehnici terapeutice si, in principal, Metoda Propozitiei Intentiei, dezvoltata de profesorul Franz Ruppert, care ne permite sa avem claritate cu privire la trauma si efectele ei.

Bibliografie:

Mate, G.(2019). „Minti imprastiate”. Bucuresti: Editura Herald

Rothschild, B. (2000). „Corpul isi aminteste”. Bucuresti: Editura Herald

Trauma simbiotica (trauma de iubire)

In acest articol sunt informatii despre trauma simbiotica:
-ce este
-cauze
-dinamica psihica a traumei simbiotice
-substitute pentru iubire
-cum te desprinzi dintr-o trauma simbiotica, psihoterapie trauma simbiotica (psihoterapie trauma de iubire)

Trauma simbiotica face parte, alaturi de trauma de identitate, din categoria traumelor timpurii. Sunt traume ce se pot produce chiar de la inceputul vietii ca urmare a unor evenimente cu potential traumatic.

Exemple de evenimente cu potential traumatic:
-lipsa contactului afectiv
-tentativa de avort
-violenta suferita in pantece
-etc.

Totodata sunt traume ce se produc in relatie cu persoanele de atasament. Copilul isi iubeste mama si are nevoie sa primeasca dragostea ei inapoi.

Ce este trauma simbiotica?

Trauma simbiotica este o experienta de splitare psihica a copilului care, in ciuda numeroaselor sale incercari, nu reuseste sa stabileasca o relatie simbiotica sanatoasa cu parintii lui si, indeosebi, cu mama lui. El nu primeste reactiile de iubire, intelegere si atentie din partea parintilor, de care are nevoie pentru a se simti ocrotit si in siguranta. Aceasta experienta ii provoaca sentimente profunde de neputinta, teama, vulnerabilitate fara protectie care duce la o deteriorare de lunga durata a vitalitații, identitatii si capacitatilor sale de autoreglare.

Cauze trauma simbiotica

Motivul principal al traumatizarii simbiotice este ca mama, ea insasi traumatizata, nu este capabila sa ii ofere copilului un atasament sigur, sustinator. Ea nu se poate deschide emotional catre copil pentru ca psihicul ei este prins in efortul sustinut de a tine cat mai departe toate trairile dureroase, frica, neputinta care ar putea sa o copleseasca.

Mamele pot fi traumatizate din diverse motive:

  • accidente,
  • pierderea unui parinte, poate foarte devremesau a ambilor
  • pierderea unui copil sau a mai multor sarcini/copii,
  • au fost supuse la violenta, neglijare, abuz sexual,
  • au fost ele insele in rol de agresor,
  • sunt captive intr-o trauma simbiotica.

Fara procesarea propriilor traume, mamele tind sa raspunda la nevoile de atasament ale copiilor fie din strategiile lor de supravietuire, fie din partile traumatizate, in functie de traumele lor :

  • sunt exagerat de speriate sa nu pateasca copilul ceva rau,
  • isi trateaza copilul ca pe o mama substitut/confident,
  • sunt absente din punct de vedere emotional, iar sentimentele si gandurile lor sunt blocate in trecut,
  • sunt oarbe fata de primejdiile care il pandesc pe copil si nu il protejeaza, de exemplu, de abuzul sexual,
  • il controleaza peste masura pe copil si nu il sprijina sa isi dezvolte autonomia,
  • minimizeaza manifestarile emotionale ale copilului,
  • ridica fata de copil o fatada a normalitatii si il impiedica sa se increada in sentimentele lui.

Despre splitarea psihicului (parte traumatizata, parte supravietuitoare, parte sanatoasa) ca urmare a unei experiente traumatizate, gasiti informatii aici.

Cand copilul, in nevoia lui de contact, se adreseaza tatalui, se poate intampla sa ajunga si fata de acesta intr-o situatie de trauma simbiotica, in masura in care si tatal este traumatizat. Situatia aceasta se intampla frecvent pentru ca oamenii traumatizati sunt atrasi in mod inconstient unul de celalalt in relatia de cuplu. De aceea este probabil ca nici atasamentul fata de tata sa nu reprezinte o alternativa buna pentru copii.

Este foarte derutant pentru copil cand parintii sunt in viata lui, dar in realitate sunt absenti emotional. Parintii lucreaza multe ore, se ocupa de alti oameni ori sunt preocupati exclusiv de propria persoana si propriile probleme. Parintii nu au disponibilitate si, intr-un fel sau altul, resping nevoia de afectiune a copilului .

Mai multe despre conectare emotionala gasiti aici.

Dinamica psihica in trauma simbiotica

Dinamica psihica in trauma simbiotica, dupa profesor Franz Ruppert. Ea contine diverse procese:

  • Durerea de a nu fi dorit de catre mama este o durere foarte profunda si insuportabila. In neputinta si neajutorarea lui, copilul se rupe de trairile de frica, furie, durere, disperare si intreaga suferinta ca mama nu il vede si nu il iubeste.
  • Copilul dezvolta diverse strategii de supravietuire. Nu ii place ca are atatea nevoi. Isi dispretuieste dependenta si considera ca frica si durerea lui sunt o slabiciune. De aceea incearca sa fie mare si tare sau perfect. Vina pentru faptul ca nu este acceptat si iubit nu o cauta in mama lui, ci chiar in sinea sa.  Nu a fost destul de cuminte, a gresit cu ceva, nu o iubeste indeajuns pe mama, etc. Deseori se lasa cuprins de furie pentru a nu simti durerea de a fi abandonat.
  • Copilul isi idealizeaza parintii, isi creaza o imagine minunata despre ei. Pentru el, ei sunt minunati indiferent cat de urat se poarta cu el. Copilul isi fantasmeaza deseori o mama ideala in locul mamei sale reale traumatizate. Isi apara aceasta fantasma pe care si-a creat-o. E furios pe sine pentru ca relatia cu mama lui reala e atat de dificila.
  • Se identifica cu atitudinile de tip victima/agresor si cu strategiile de supravietuire ale mamei si tatalui.
  • Isi percepe parintii ca fiind slabi si plini de nevoi si adopta din acest motiv rolul salvatorului lor.
  • Din nevoia fundamentala a copilului de a cauta contactul afectiv cu mama si cu tatal lui, el intra in mod inconstient in contact cu energiile si sentimentele traumatice clivate ale parintilor sai. Iubirea este confundata cu trairile lor traumatice sau cu agresiunea.

Substitute pentru iubire

Pentru un copil este vital sa stabileasca o relatie de atasament cu parintii sai. El emite semnale in acest sens, dar cu  aceste semnale el le trezeste parintilor lui traumatizati reactii care il deruteaza sau il ranesc. Copilul nu primeste iubire si impulsul lui de iubire este respins. Copilul crede ca iubirea lui nu e destul de buna pentru mama sau tatal lui. In timp, el poate descoperi ca este lipsit de sens si deseori primejdios sa dea semnale despre nevoile lui. Pe termen lung copilul nu poate suporta aceasta situatie si din acest motiv se rupe psihic. Este mult prea dureroasa lipsa de contact bun, hranitor. Ca o consecinta, in locul propriei identitati, copilul dezvolta o identitate complicata simbiotic. El este ca mama lui traumatizata, traieste in sentimentele ei traumatice si ii copiaza strategiile de supravietuire, sau ca tatal lui traumatizat.

Ceea ce face copilul, si mai tarziu, ceea ce face ca adult, este sa isi creeze iluzia ca este iubit. Astfel, iubirea este inlocuita cu aprobarea, aprecierea, sexul (daca sunt dorita de multi barbati inseamna ca sunt iubita), tendinta de a-i multumi pe ceilalti. Focusul este pe exterior – „sunt eu acceptabila in ochii tai?” Strategia de supravietuire in trauma de iubire este dezvoltarea iluziei ca sunt iubita, ca ma simt iubita. Cand sunt in iluzia de iubire cred ca sunt iubita dupa cate cadouri primesc, dupa cat de performanta sunt, dupa cate aprecieri primesc. Mediul extern devine „cine sunt eu”.

Cum te desprinzi dintr-o trauma simbiotica? Psihoterapie trauma de iubire

Splitarile si complicatiile simbiotice rezultate dintr-o trauma simbiotica nu pot fi depasite atata timp cat copilul este sau se simte inca dependent de parintii lui traumatizati. De aceea este sanatos ca parintii sa-si elaboreze traumele printr-un proces de psihoterapeutic si sa-i lase astfel copilului spatiul necesar pentru trairea propriilor sentimente.

Multi adulti care au crescut cu parinti traumatizati au dificultati in a intelege cauza dificultatilor cu care se confrunta. Nu descopera niciun motiv evident. Strategiile lor de supravietuire sunt atat de puternice incat  neaga durerea, abandonul, lipsa iubirii, frica de contact. E ca si cum in psihicul lor se afla un dusman care neaga, minimizeaza, refuza sa accepte ca mama /tata i-au facut rau.

Ca adult, atunci cand parintii isi refuza un proces terapeutic, pentru a te mentine sanatos, esti pus in situatia de a te distanta de ei. E nevoie sa recunosti ca proprii parinti sunt traumatizati si, din acest motiv, incapabili sa-ti acorde iubirea pe care ti-o doresti. Procesul de psihoterapie trauma de iubire este lung si dureros in care sa iti validezi experienta, sa iti fie clar ca a fost si e o lipsa de ceva bun pentru tine si ca niciodata, nu vei putea primi, in realitate, iubirea lor.

Citeste despre copilul interior ranit (traumatizat) aici .

Bibliografie:

Ruppert, F, (2019). „Trauma, anxietate si iubire. Costelarea intentiei: calea catre o autonomie sanatoasa”. Bucuresti: Editura Trei.

Sursa foto: https://hellogiggles.com/lifestyle/health-fitness/what-is-ocd/