Furia: ce este, de unde vine, autocontrolul si tratarea furiei

Un articol despre furie: ce este furia, de unde vine furia, autocontrolul furiei, tratarea furiei.

Ce este furia

Ca sa intelegem ce este furia, avem nevoie sa clarificam ce este furia sanatoasa, ce este furia reprimata, ce este furia distructiva, toxica. Hai sa incepem cu furia sanatoasa.

Furia sanatoasa

Desi furia se poate simti ca fiind neplacuta sau incomoda, emotia in sine are un scop important. Prin furie, corpul ne informeaza despre noi insine, despre cum ne afecteaza interactiunea cu mediul. Acest feedback intern ne permite sa comunicam celorlalti despre noi si sa ne imputernicim.

Cand simtim furie, mesajul corpului este ca ne-au fost violate anumite nevoi relationale si nu avem control asupra situatiei in care suntem.

De exemplu, partenerul anuleaza intalnirea cu tine, in ultimul moment. Reactia imediata poate fi de furie, suparare, ne putem simti devalorizati. Fiind atenti la ceea ce simtim si lasand emotia sa se consume, putem prelua controlul asupra vietii noastre. Ne mentinem respectul si iubirea de sine comunicand partenerului nevoia de a fi respectati si asigurandu-ne ca astfel de situatii nu se vor repeta. In felul acesta stabilim granite sanatoase.

Furia ne semnalizeaza cu intensitate crescatoare ca pentru o anumita nevoie relationala nu primim raspuns adecvat in interactiunea cu celalalt.

  • atunci cand nevoile de a fi impreuna sunt ranite de catre celalalt, psihicul e frustrat ca urmare a lipsei unui raspuns adecvat. Celalalt nu imi ofera ce am nevoie – siguranta, predictibilitate, conectare emotionala, intelegere, apartinere, contact corporal, contact cu ochii, sustinere, etc.
  • daca nevoile de autonomie nu sunt acceptate si sustinute de catre celalalt, raspunsul sanatos al psihicului este de furie. Practic, imi e incalcata vointa, autonomia. Nu imi sunt respectate limitele, nu imi e permis sa spun NU, nu se tine cont de NU-ul meu.

De unde vine furia

Este frecvent ca persoanele cu istoric traumatic sa experimenteze furie intensa si dezechilibru in ce priveste controlul asupra propriei vieti.

Cand ma refer la istoric traumatic, ma refer la faptul ca traim o perioada lunga in relatii abuzive, traumatizante fiind in mod constant „violati”, frustrati, in nesiguranta. Cand parintii nu valideaza furia ca fiind o reactie sanatoasa la o situatie anormala, copilul isi asuma el vina pentru a avea un sens si un control.

Furia reprimata

Cand astfel de situatii nesanatoase sunt „normalizate” de catre figurile de atasament, dezvoltam diferite strategii de supravietuire:

  • renuntam la propria vointa, avand din ce in ce mai putin control asupra vietii personale, mai putina „voce”
  • facem eforturi de a fi perfecti
  • exercitam foarte mult control in exterior pentru a face fata fricilor si nelinistilor interioare.

In aceste situatii furia este reprimata foarte adanc.

Ca adulti, renuntam la controlul propriei vieti, tindem sa ii lasam pe ceilalti sa hotarasca pentru noi, simtindu-ne neputinciosi, slabi, dependenti.

In cazul autocontrolului, efortul de a fi perfect da un sentiment de control, dar perfectionismul este mecanismul de aparare al copiilor abandonati emotional. El ofera un sentiment de sens si directie pentru copilul neputincios și neacceptat de figurile de atasament. De asemenea, il scuteste pe copil de amenintarile cu pedepse sau de pedepsele severe.

Cand exercitam foarte mult control, tindem sa evitam orice schimbare. Avem o perspectiva foarte rigida asupra modului in care „trebuie sa se intample lucrurile”. Facem „tot ceea ce trebuie” pentru a ne asigura ca evenimentele se desfasoara asa cum „trebuie”. O persoana predispusa sa controleze are in minte un tipar rigid despre cum „trebuie” sa gandim, sa actionam, sa simtim. Cealalta fateta este ca o astfel de persoana e putin disponibila sa accepte ceea ce este si sa sprijine relatia. Raspunde cu furie sau neputinta atunci cand realitatea nu se potriveste cu ordinea din perspectiva sa.

Furia distructiva, toxica

Cand avem un istoric traumatic, putem simti ca pericolul este peste tot si ca nu exista scapare. Trecerile de la amorteala la anxietate intensa si invers ne dau sentimentul de viata haotica si in afara controlului. Furia tinde sa fie frecventa, intensa, greu de controlat.

Datorita traumei, psihicul este coplesit, blocat. Toate incercarile de a face fata prin mecanismele de lupta sau fuga esueaza. Trairile asociate traumei de frica, neputinta, vulnerabilitate sunt clivate. Cand, inconstient, ne apropiem de astfel de emotii, raspundem cu furie.

Astfel, furia poate deveni un raspuns obisnuit in situatiile greu de controlat. E un mecanism de aparare fata de durerea si trairile peste care am pus capac ca urmare a traumelor. Uneori, nu suntem constienti ca simtim furie si ajungem sa ne manifestam agresiv asupra celorlalti. Alteori, suprimam furia si o intoarcem catre noi insine, autoagresandu-ne.

Exprimarea furiei fara control, impulsiv, pe moment, da sentimentul de eliberare. Simti ca, „te racoresti”, dar, pe termen lung, exista consecinte negative. Daca raspunzi partenerului (din exemplul de mai sus), tipand, bufnind, trantind, intrand intr-o perioada prelungita de tacere, relatia se deterioreaza si starea ta se degradeaza intr-o astfel de relatie.

Autocontrolul furiei

Autocontrolul furiei poate sa ti se para dificil. Furia poate parea o emotie greu de gestionat, mai ales cand avem un istoric traumatic. Cu toate acestea, daca ne ascultam furia si incercam sa ne conectam cu informatiile pe care ni le ofera, ne ajuta sa interactionam mai sanatos cu mediul. Intelegand de ce este prezenta, avem claritate si control asupra noastra.

Exista modalitati sanatoase pentru autocontrolul furiei. De exemplu, exercitii de auto-calmare, respiratie, conectarea cu o persoana sustinatoare, miscarea, exprimare prin diferite forme de arta, lovirea pernelor, tipatul intr-o perna, ruperea unui teanc de hartii nefolositoare.

Cu timpul, pe masura ce facem astfel de exercitii, descoperim ca putem sa stam cu furia noastra.

Tratarea furiei

Doar autocontrolul furiei nu este suficient.

Tratarea furiei intr-un proces psihoterapeutic ne permite conectarea cu emotiile „ascunse” dedesubtul furiei. Poate fi despre frica, singuratate, durere, lipsa conectarii emotionale cu mama sau o figura de atasament importanta. Poate fi despre neglijare, despre abandon, despre pierderi semnificative. Tratarea furiei presupune un proces profund de reconectare care ne ajuta sa deblocam resurse importante. Gasim cu usurinta raspunsurile adecvate in loc sa recurgem la reactia automata de furie.

Dupa cum intelegeti cand e vorba despre furie, nu e despre tratarea furiei, ci mai degraba despre intelegerea ei, gasirea sensului pe care furia il poarta, despre a sta cu aceasta emotie.

Ne ajuta sa avem claritate asupra situatiilor in care nu am putut fi in control, in care limitele ne-au fost abuzate, si de catre cine. Ne ajuta sa devenim constienti de furia suprimata si de cauzele suprimarii ei. Poate ca urmam un model de suprimare a furiei si sacrificiu de sine pentru a crea imaginea unui om bun, iubitor. Un obiectiv important in vindecare il constituie deblocarea furiei suprimate si exprimarea asertivitatii.

Cu cat avem mai multa claritate in ce priveste sensul furiei cu atat ne crestem capacitatea de a o contine si gestiona.

Ramai putin timp cu tine. De unde vine furia in cazul tau? Tu cum o experimentezi? Esti impulsiv sau mai degraba te percepi ca fiind adesea calm, iertator, bun cu ceilalti?

Sursa foto: Sorrow by Noor Alassaba

De la trauma propriei agresivitati la compasiune

In acest articol sunt informatii despre dezvoltarea psihicului, trauma propriei agresivitati, comportamente agresive si autoagresive, cum sa ne tratam cu compasiune.

Dezvoltarea psihicului

Dintre toate mediile, cel care ne modeleaza cel mai profund psihicul este atmosfera emotionala in care traim in relatia cu primele figuri de atasament.

Starea de bine si sanatatea tin de calitatea relatiilor pe care le-am avut si le avem cu cei semnificati noua.

De foarte timpuriu, primim informatii si invatam despre sine din contactul vizual cu mama, din intensitatea privirii ei, din limbajul corpului, tonul vocii, din bucuria sau oboseala ei emotionala manifestate in prezenta noastra.

Suntem complet deschisi emotional in relatia cu figurile de atasament. Mediul emotional care ne inconjoara, incepand cu momentul conceptiei, pe parcursul copilariei si adolescentei, contribuie la modelarea noastra psihica. Starile emotionale ale parintilor si modul in care ei isi traiesc viata au un impact major asupra noastra. Suntem influentati atat de (dez)echilibrul emotional al fiecarui parinte, cat si de relatia lor de cuplu.

Un parinte traumatizat nu este constient de anxietatea din voce ori de tensiunea din corp cand isi tine in brate copilul. Sau nu este constient de privirea furioasa aruncata catre copil ori de privirile sale in gol. Indiferent de intentiile parintilor, percepem emotiile acestuia si ne imbibam cu ele, fiind in diferite feluri invadati de hormoni de stres. Ceea ce parintii ne transmit, inconstient, modul in care ne raspund nevoilor este definitoriu pentru dezvoltarea sau traumatizarea noastra. Langa parinti traumatizati, mediul emotional in care crestem este unul foarte agresiv.

Trauma propriei agresivitati

Cand nevoile psihice de baza nu sunt intampinate adecvat de catre parinti, psihicul intra in stare de stres sever pana la traumatizare. Din cauza dependentei noastre fata de parinti le suntem loiali si construim alte realitati. Ne asumam vina pentru ceea ce se intampla si negam raul facut asupra noastra.

In situatia  traumei psihice de relatie, ne identificam cu parintele agresor. Internalizam psihicul acestuia, la varsta de la momentul traumatizarii. Daca, de exemplu, mama nu ne-a vrut, poate s-a gandit la avort, internalizam energia respingerii ei extreme. Inconstient, ne respingem si avem tendinta de a ne distruge vrand sa ducem parca la indeplinire planul initial al mamei. 

Pe de alta parte, toate formele de traume duc, in diferite grade, la atitudinea de agresor fata de sine si fata de ceilalti, la comportamente agresive si autoagresive. Internalizam energia agresorului astfel incat aceasta face parte din psihicul nostru si o exprimam.

Gasiti informatii despre alte forme de trauma in Trauma de identitate, Trauma de iubire, Trauma de sexualitate.

Atitudinea de agresor presupune ignorarea trairilor traumatice (care se vor manifesta insa prin simptome fizice), violenta, furie indreptate impotriva propriei persoane sau a altora.

A fi agresor fata de sine si fata de altii

Cand suntem copii nu ne permitem sa ne manifestem furia si agresivitatea fata de parintele agresor. Reprimam astfel de trairi. Ne adaptam la ceea ce este, indreptand mania si agresivitatea catre sine, uneori ca o forma de pedeapsa.

Regasim, de exemplu:

  • ganduri negative despre sine, lipsa de valoare, perceptii negative despre sine. De exemplu o persoana ar putea spune: „Sunt un eșec, ce rost are sa continui psihoterapia?”
  • sentimente puternice de vina si rusine, emotii dificil de gestionat
  • consum de substante, alcool, tutun
  • comportamente dezordonate, in exces sau de restricționare (legate de somn, hrana, sex, sport, bani, munca)
  • comportament autovatamator (autoprovocarea de zgarieturi, arsuri, lovituri, tentativa de suicid)

Furia reprimata este indreptata, fatis sau ascuns, si impotriva celorlalti, care fac parte din propriul anturaj. In felul acesta devenim agresori, ajungand sa provocam un rau ireparabil, noua insine si celorlati. Un agresor nu traumatizeaza doar victima sa, ci si pe sine. Acest lucru se petrece pentru ca psihicul se rupe de vina si rusinea de a fi produs acel rau ireparabil. Cu fiecare rau facut siesi sau altora, se repeta trauma propriei agresivitati.

Cum sa ne tratam cu compasiune

In procesul de psihoterapie dobandim claritate in legatura cu ce ni s-a intamplat si sa identificam agresorii, comportamente agresive si autoagresive. Pe masura ce intram in contact cu durerea si trairile traumatice, scad apararile noastre si loialitatea fata de agresor. Devenim mai mult noi insine si din ce in ce mai putin identificati cu agresorii.  Aceasta conectare cu noi insine, cu ceea ce ni s-a intamplat, ne permite sa ne tratam cu compasiune.

Prin Metoda Propozitiei Intentiei ii sprijin pe clienti in a obtine astfel de clarificari. Totodata, in procesul de recuperare din trauma, inclusiv trauma propriei agresivitati, ii ajut pe clienti sa obtina insight-uri valoroase si sa se trateze cu compasiune fiind atenti la aspectele mentionate mai jos.

Sa ne amintim ca suntem oameni 

Adesea clientii au asteptari fata de sine care nu pot fi realizate. De exemplu, un client cu un istoric foarte traumatizant poate avea in minte sa se vindece mai repede. El isi propune diferite strategii de vindecare care nu tin cont de realitatea sa. Astfel de decizii nerealiste provin din partea supravietuitoare a psihicului care a decis ca trebuie sa reuseasca si nimic nu ii sta in cale. Din acest motiv, fiecare intarziere sau esec ii creste sentimentul de lipsa de valoare, de neputinta, de lipsa de speranta. Dar aceste atitudini sunt foarte agresive fata de sine.

Nu suntem obiecte care functioneaza riguros. Ne ajuta sa ne reamintim ca suntem oameni. Avem propriile vulnerabilitati și, intotdeauna, vor fi momente mai bune si momente mai putin bune in vietile noastre.

Sa gestionam gandurile negative despre sine

O consecinta a traumelor, inclusiv trauma propriei agresivitati, este ca ne percepem foarte negativ. Faptul ca avem ganduri negative despre noi insine nu inseamna ca ele reflecta adevarul despre noi. Dandu-le importanta si crezare, traim mai multa rusine, vinovatie si ne agresam mai mult. Nu ne ajuta sa luptam impotriva lor ori sa ne prefacem ca nu exista.

Mindfulness poate fi o practica utila pentru a ne schimba perceptia si a ne trata cu compasiune. Putem spune „Stop” ori de cate ori observam ca alunecam in scenariile negative si ne identificam cu ele. Cu timpul, observam ca intensitatea lor scade și, in cele din urma, se reduce frecventa cu care apar.

Sa practicam grija de sine

In ciuda gandurilor negative sau a emotiilor puternice ne ajutam cand actionam ca si cum ne pasa de noi insine. Apropiindu-ne de trairile traumatice, stand cu ele, reusim sa recunoastem si sa ne oprim din a pune presiune pe noi. Reusim sa fim mai calmi, mai relaxati, mai iubitori.

Sa ne luam in seama emotiile

Emotiile noastre sunt modul de comunicare al corpului cu noi. Ele ne dau un feedback important despre interactiunea noastra cu mediul extern. Cand ne criticam, ne desconsideram pentru ca suntem vulnerabili, suntem agresivi cu noi. Ne tratam cu compasiune ori de cate ori suntem receptivi si ascultam ce ne spun emotiile.

Sa recunoastem comportamente agresive si autoagresive

Aceste comportamente, pe termen scurt, pot reduce suferinta, dar pe termen lung intaresc rusinea, lipsa de valoare, neputinta. Dupa ce le recunoastem, pe masura ce ne apropiem de trauma, renuntam la ele. Rolul lor este sa ne protejeze de trauma, insa conectandu-ne cu trauma, nu ne mai sunt necesare.

Sa celebram reusitele

Ne tratam cu compasiune ori de cate ori ne bucuram de fiecare pas facut in procesul de vindecare. Cand avem un istoric traumatizant, nici o realizare nu e prea mica. Dimpotriva, toate sunt importante. Faptul ca suntem perseverenti, ca ajungem la terapie in ciuda programului incarcat sau a aglomeratiei de pe strazi. Constientizarile, chiar si fara sa schimbam ceva in comportamentele noastre, sunt realizari. Starea de bine, faptul ca am renuntat la obiceiuri daunatoare, iata alte exemple de reusite cand e vorba despre cum sa ne tratam cu compasiune, de care sa ne bucuram!

*

Sursa foto: Mother & Child,” by Nazar Haidri. Courtesy Saatchi Art

Nevoi relationale de baza. Tipare disfunctionale

Un articol despre nevoi relationale de baza: nevoia de a fi impreuna si nevoia de a fi separat; iubire sanatoasa; iubirea ca iluzie; tipare relationale disfunctionale.

Nevoi relationale de baza

Suntem fiinte sociale, avem nevoie de oameni si oamenii au nevoie de noi. Indiferent in ce etapa de viata suntem, avem o nevoie sanatoasa sa ne simtim impreuna cu ceilalti, sa simtim ca apartinem cuiva, ca celalalt ne vede, ne apreciaza, se bucura de prezenta noastra. Totodata, avem nevoia sanatoasa de a fi separat de altul, de a avea identitatea noastra, de a fi liberi, de a ne exprimam vointa, de a lua decizii pe cont propriu.

Este un proces continu prin care tindem sa fim impreuna cu ceilalti, dar si separat, sa ne largim cercurile carora vrem sa le apartinem si totodata sa dorim sa ne exprimam autonomia.

Daca pentru a ne simti impreuna avem nevoie de cineva care sa ne implineasca aceasta nevoie, pentru a ne simti separat, avem nevoie ca celalalt sa ne accepte, sa ne inteleaga si sa ne sprijine in acest sens.

Iubire sanatoasa

Prima legatura o formam cu mama, inca de la conceptia noastra. Cu cat mama este mai conectata cu ea insasi, cu atat ea este mai disponibila sa recunoasca nevoile relationale si sa vina potrivit in intimpinarea lor.

In literatura de specialitate le intalnim sub denumirea de nevoi relationale de simbioza, respectiv de autonomie 1. Eu le-as numi nevoi de iubire sanatoasa.

A fi intr-o relatie sanatoasa cu cineva inseamna sa te simti in siguranta cu acea persoana. Impulsurile de agresivitate si de anxietate sunt temperate si persoanele se adapteaza una la cealalta intr-un mod armonios. De exemplu, ca bebelusi, avem mare nevoie de contactul corporal cu mama. Avem nevoie sa fim incalziti de corpul ei, de vocea linistita si de privirea ei blanda. In felul acesta primim confortul psihic de care avem nevoie. Ne putem relaxa. Fara aceasta atingere, fara blandetea aceasta, simtim un mare disconfort psihic, simtim stres si suntem neputinciosi in a face ceva.

Un bebelus nu se poate delimita de mama lui, fiind deschis la tot ceea ce vine dinspre ea. El primeste toate dispozitiile ei afective. El are nevoie sa simta iubirea mamei pentru el, sa se simta primit de ea cu bucurie, sa nu fie inlocuit cu altul. Astfel el se va simti unic, acceptat, vazut de ea.

In mod natural copilul are impulsuri sanatoase si isi exprima nevoile relationale foarte autentic. El nu are nevoie sa fie educat in ce priveste nevoile lui. Copilul spune ce vrea, isi exprima vointa, face miscarile pe care corpul lui simte sa le faca.

Iubirea ca iluzie (strategie de supravietuire)

Cand in mod repetat persoana de ingrijire nu lasa spatiu copilului de a se exprima, nu este disponibila emotional, nu isi asuma vina pentru felul in care raneste, rusineaza, nu admite sentimentele copilului (furia, supararea), nu ii permite sa isi exprime autonomia, copilul invata ca ceea ce face el nu e bun. Si, mai rau, ca el nu e bun. Invata ca trebuie sa fie altfel, nenantural, si invata sa nu isi recunoasca nevoile aceastea bune, sa nu se asculte.

Chiar si asa, neglijate, ranite, nevoile noastre relationale continua sa existe. Ele nu dispar doar pentru ca am invatat sa le neglijam.

Ele continua sa existe si nu stim cum sa gestionam ceea ce simtim. De exemplu, nu stim ce sa facem cu frustrarea pe care o simtim, ca urmare a ranirii nevoilor noastre. Nu stim ce sa facem cu disconfortul de a nu fi noi insine. Cu cat mai de timpuriu nevoile relationale sunt ranite, cu atat psihicul e mai coplesit. Astfel de experiente sunt foarte strasante, pana la traumatizante.

Strategii de supravietuire

Pentru a face fata sentimentelor de neputinta, de parasire, de respingere, rusine, si de lipsa de iubire, copilul isi dezvolta ca strategie de supravietuire iluziile sale de iubire. El poate crede ca daca iubeste si se face demn de a fi iubit, va atrage dragostea parintilor.

De exemplu, in ciuda nevoii de baza de contact corporal, vedem copii care nu doresc acest fel de contact. Ei nu l-au primit suficient sau a fost un contact dureros. Sau poate ca observam copii care, in ciuda nevoii sanatoase de contact cu ochii, au dificultati sa se lase priviti. Ii vedem cu privirea plecata sau uitandu-se in alta directie. Se intampla in acest fel cand aceasta nevoie a fost ranita (copilul a intalnit dispret, dezgust, furie din partea parintelui).

Cand parintele isi impune vointa sa excesiv, controleaza copilul, acesta fie se supune, fie reactioneaza. Totusi, copilul incearca sa isi apere vointa sanatoasa, din nevoia sanatoasa de a isi exprima autonomia, exercitand o forta impotriva fortei parintelui. Asa apare revolta (opozitionismul). Din pacate forma aceasta de reactie se intoarce chiar impotriva interesului copilului. El se opune pentru ca se simte in pericolul de pierdere a identitatii sale, dar reactiile lui nu mai tin cont de ceea ce i-ar putea face bine.

Felul in care ne-au fost recunoscute aceste nevoi relationale de baza sau, dimpotriva, au fost invalidate si modul in care ne-am adaptat la mediul de ingrijire, ne-a modelat identitatea.

Tipare relationale disfunctionale

Relatiile noastre ca adulti sunt marcate de relatiile noastre timpurii. Simbioza pe care o formam cu mama, cu tata, frati, rude, modul in care ne adaptam in aceste relatii de-a lungul timpului, determina simbioza pe care o vom forma in viitoarele relatii. Ceea ce aducem in relatia cu celalalt are la baza felul in care ne-am modelat in familia de origine.

Adaptarea la un mediu distructiv presupune :

  • ne reprimam adesea furia sanatoasa pentru ca nu avem voie, nu e posibil sa exprimam trairile acestea, nu exista cineva care sa ne contina astfel de emotii. Uneori furia acumulata in timp, e eliberata, dar e directionata impotriva unei persoane, mai slabe. Sau e eliberata in totalitate impotriva unei persoane careia nu i se mai recunoaste nici o latura pozitiva. Furia creste in intensitate, brusc, si persoana isi poate pierde cumpatul.
  • ne reprimam durerea astfel incat aceasta poate iesi din zona noastra constienta. In acelasi timp nu putem sa acceptam si negam ca provocam rau unei alte persoane.
  • desi frica este omniprezenta, o negam. Stabilim tabuuri, interzicem anumite teme, in iluzia ca astfel nu cream mai multa frica, furie, rusine, durere.
Nevoia de a fi impreuna ranita

Un copil care nu primeste conectarea emotionala, corporala, din partea mamei, are un nivel al stresului emotional ridicat si, din aceasta cauza, el se mentine la distanta de ea. Poate ca se desprinde mai repede de parintii lui fata de alti copii, pare independent, insa in realitate are dificultati in a primi ajutor de la ceilaltii. Ii este frica sa nu fie acaparat si incarcat cu trairile celorlalti. Singuratatea este dureroasa, dar cu cat distanta interpersonala se micsoreaza cu atat se simte mai inconfortabil. In incercarea de a forma relatii, se confrunta cu iubiri imposibile, relatii la distanta, relatii fragile, iar nevoia de a fi impreuna ramane clivata, reprimata si nesatisfacuta.

Nevoia de a fi separat ranita

Cand, in mod constant, am fost modelati de parinti pentru a fi ceea ce ei aveau nevoie, intram in viata de cuplu cu dorinta de a face pe plac partenerului si cu o mare temere sa nu gresim. Nu putem fi noi insine pentru ca nu stim cum, nu am fost antrenati pentru a fi noi insine. Nu indraznim sa ne dezvaluim, sa spunem ce gandim, nu indraznim sa spunem „nu”. A fi impreuna devine o fuziune, in care unul e mai degraba extensia celuilalt, iar varianta de a fi separat de celalalt nu exista sau e foarte greu de realizat. Sentimentul e de inabusire. Ne este mai la indemana sa reactionam „din datorie” sau, in diferite circumstante, sa ne revoltam.

Concluzii

Este firesc sa ne dezvoltam, indiferent ce experiente avem deja. Si este responsabilitatea noastra sa ne uitam catre noi si sa identificam ce nevoi relationale avem. Sa ne punem intrebari. Ce punem de fapt pe firul conexiunii cu celalalt ? Ce primim? Avem un sentiment de dezechilibru? Cat ne simtim autentici? Cat ne simtim aproape? Cat de bine e sa fi separat?

***

1 Vezi Franz Ruppert, „Simbioza si Autonomie”.