Imi place sa scriu poezie, dar nu am pretentia ca sunt poeta.

Aici sunt o parte din incercarile mele de a pune in cuvinte si metafore experiente, trairi, dinamici surprinse in procesul meu de terapie, de a-mi rescrie povestea de viata. Este vindecator pentru mine sa imi exprim liber adevarul profund, intr-o maniera personala, fara constrangeri de vreun fel.

Scopul postarii de poezie pe site este unul terapeutic. Sunt o pasionata exploratoare a psihicului uman si imi imaginez ca procesul meu poate fi un ghid bun in călătoria de cunoaștere a sinelui tau. Un ghid care sa iti arate o cale, un sens, care sa te incurajeze sa continui calatoria ta personala atunci cand iti este greu.

Despre pregatirea mea profesionala gasesti aici.

Poezie

Radiografia unei absențe

Da, eşti lângă mine,

doar că vorbele

îmi rămân suspendate, fragile –

nu există nimic pe care să se sprijine,

nu există o voce care să le întâmpine,

nu există mâini care să le mângâie.

Rămase pe dinafara ta, obosite

se sparg seci, fără importanță, nesigure.

Ce ciudată îmi e această absență a ta –

absența din tine.

*
Ca zombii

Ca zombii,

părți din mine, rupte, fără identitate, letargice,

mărșăluiesc înfometate de viață

prin cimitire sterpe, mâncate de foc.

Rătăcite în timp,

intră unele în altele, oarbe,

unele împotriva altora,

necunoscându-se, neștiind de unde vin

ori încotro merg,

speriindu-mi nopțile

fără să știu cum să le opresc.

Diminețile, strâng în brațe un

trunchi gros de copac

vrând să învăț cum să-mi simt viu

corpul obosit,

căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân,

arta de a renaşte?

*

Într-un ou iluzoriu

Nu știu,

dar am rămas suspendată de mult,

deasupra lumii,

în micul meu ou,

crescând cu Luceferi și Cătăline,

cu frici,

cu așteptări inutile…

Aș vrea să mă nasc,

dar să nu mă trageți de picioare –

mă voi sparge în milioane de cioburi,

pe pământ.

*

Eu sunt balerina

Eu sunt balerina micuță pictată naiv,

cu rochie albă,

dansând pe o coardă subțire,

așezată nefiresc deasupra orașului.

Fericirea, și ea nefirească,

mi s-a cojit în timp de pe chip

ca un strat gros de acuarelă

odată cu iluziile.

Îmi văd urmele durerilor

ca de plumb ale singurătății mele

și mă privesc cu încredere –

nu, nu mai am nevoie să mă ascund într-un nor!
*

Fetița care nu a crescut odată cu timpul

Secunde, minute, ore, zile, săptămâni

aș fi dat nas în nas cu aceeași blestemată rușine

dacă nu m-aș fi ascuns

într-un nor, într-o cochilie,

într-o grotă imaginară,

unde să practic neobosită asceza.

Oricât m-aș fi prefăcut că nu există,

ea era acolo, perfidă,

mă arăta cu degetul în marea piață publică.

Treptat, am făcut cunoștință cu ea.

Nu, nu eram un șarpe veninos, așa cum credeam,

eram eu, o fetiță care nu a mai crescut

odată cu timpul,

ghemuită, cât o nucă,

ruptă de lume prin sute de ziduri

groase și reci…

De acolo îmi aud ecoul.

*

Sursa foto: https://manyfacesofcherig.com/2016/09/12/an-open-book/