Pagina de poezie, autor Daniela Dumitru

cerneala

cerneala din litere curge,
se prelinge de pe tastatură în jos.
fără cerneală,
literele sunt negre păsări triste
ce nu mai știu să zboare
ce nu mai știu vreun rost.

radiografia unei absențe

da eşti lângă mine
doar că vorbele
îmi rămân suspendate fragile –
nu există nimic pe care să se sprijine
nu există o voce care să le întâmpine
nu există mâini care să le mângâie
rămase pe dinafara ta obosite
se sparg seci fără importanță nesigure
ce ciudată îmi e această absență a ta –
absența din tine

în căutarea perfecțiunii

îmi agățasem visele de firul acela subțire
atât de promițător de bine întins şi de sigur
urma clară a trecerii unui avion către încă o destinație
doar că e un alt joc riscant
încropit într-o pauză scurtă
de la repetiția aproape interminabilă
a mersului meu în echilibru pe o sfoară

fratelui meu

cât mi-ar fi plăcut să ne știm copii
să stăm micuți la gura sobei luminați de vesele flăcări
atingându-ne jucându-ne
cu degetele cu mâinile
cât mi-ar fi plăcut să răscolesc totul ca să te găsesc
în ascunzătorile tale de frate mai mare și nu
nu să te caut zadarnic cu dorul
fără să știu ce caut
în ei ori în stropii de ploaie
alergând printre arborii triști
plânsul meu știe adevărul
așa cum arborii știu să înfrunzească
așa cum iarba știe a răsări

cine sunt ?

e mai simplu să îmi las povestea pe umerii tăi
mai confortabil să cred că tu ești trist nu eu
că tu ai nevoie de brațele mele încolăcite în jurul tău nu eu
adevărul e că eu am rămas prea mică
cu brațele prea scurte
fără un corp pentru a mă cuibări
și știi?
îmi ia mult timp să cresc
să mă retrăiesc cu durerea scrijelită adânc
să pot fi eu
și să te pot vedea scuturându-te cu eleganță de povestea mea
precum un actor ce și-a jucat rolul până la final

ca zombii

ca zombii
părți din mine rupte fără identitate letargice
mărșăluiesc înfometate de viață
prin cimitire sterpe mâncate de foc
rătăcite în timp
intră unele în altele oarbe
unele împotriva altora
necunoscându-se neștiind de unde vin
ori încotro merg
speriindu-mi nopțile
fără să știu cum să le opresc

diminețile strâng în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învăț cum să-mi simt viu
corpul obosit
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân
arta de a renaşte?

într-un ou iluzoriu

nu știu
dar am rămas suspendată de mult
deasupra lumii
în micul meu ou
crescând cu Luceferi și Cătăline
cu frici
cu așteptări inutile…
aș vrea să mă nasc
dar să nu mă trageți de picioare –
mă voi sparge în milioane de cioburi
pe pământ

eu sunt balerina

eu sunt balerina micuță pictată naiv
cu rochie albă
dansând pe o coardă subțire
așezată nefiresc deasupra orașului
fericirea și ea nefirească
mi s-a cojit în timp de pe chip
ca un strat gros de acuarelă
odată cu iluziile
îmi văd urmele durerilor
ca de plumb ale singurătății mele
și mă privesc cu încredere –
nu, nu mai am nevoie să mă ascund într-un nor

fetița care nu a crescut odată cu timpul

secunde minute ore zile săptămâni
aș fi dat nas în nas cu aceeași blestemată rușine
dacă nu m-aș fi ascuns
într-un nor într-o cochilie
într-o grotă imaginară
unde să practic neobosită asceza
oricât m-aș fi prefăcut că nu există
ea era acolo
perfidă
mă arăta cu degetul în marea piață publică

treptat ne-am făcut cunoștință

nu eram un șarpe veninos așa cum credeam
în locul lui
am gasit o fetiță care nu a mai crescut odată cu timpul
ghemuită cât o gămălie ghemuită cât un punct
de frică
de prea multă frică
ruptă de lume prin sute de ziduri
groase și reci
plângând

eu n-am mai apucat să îmi iubesc bunicii

eu n-am mai apucat să îmi iubesc bunicii
nici pe cei care mai erau vii

dar îmi amintesc
când mă trimitea tata la țară
că nu puteam înghiți grișul vârtos și sărac
pregătit de mamaie
și cât mă uimea tataie cu tălpile lui negre de pământ
când ne puneam seara în pat

tataie celălalt din partea lu’ mama
nu vorbea cu mine
trecea țanțoș pe bicicletă cu pălărie pe cap

o admiram pe tovarașa bibliotecară

tata era încă țăran
îi plăcea să bea țuică
mai târziu când s-a dat pământ
și-a luat tractor
noroc cu biblioteca din orașul meu mic
citeam pe nerăsuflate
în timp ce mama striga la mine
că stau și nu șterg praful
citeam până la ultima filă
apoi duceam cuminte cărțile înapoi
îmi era frică să nu mă penalizeze tovarășa
de unde să mai fi luat eu cărți?

îngerul a rămas într-o aripă

te recunosc îmi spunea îngerul rătăcit
te recunosc
în câte un surâs o întindere de brațe anonime
și mă desprind de pe pământ să le ating
sperând să te ating pe tine
uneori mă opresc
alteori nu
găsesc brațe care se feresc
și cât îmi lipsesc brațele acelea
care știu să mă accepte cu durerea…
sunt un înger fără o aripă
la tine în brațe îmi amintesc de ea
la tine în brațe sunt cu ea

îngerul a rămas într-o aripă
acum stă în inima mea

revolta cuvintelor

uneori îmi aud cuvintele țipând
e ca țipătul pescărușilor dimineața
cuvintele nu vor să fie aruncate
să devină mirosul puturos al orașului
ele vor să se nască
să încălzească măcar o inimă
și dacă nu le las să iasă
neputincioase iritate
mă zgârie pe interior cu muchiile lor neșlefuite
rănindu-mă

am cordul viu pulsând la vedere

sub o perdea
dincolo de ferestre
îmi văd toate diminețile netrezite
lângă un iubit mai mult inventat
și ploaia martoră
de care nici nu a fost nevoie să mă feresc
pe ușa de la intrare stau agățate câteva întâlniri neîntâmplate
pe cearceafurile curate număr urmele înfrigurate ale unor îmbrățișării neîmbrățișate
într-un sertar aruncate
sunt surâsuri nesurâse săruturi nesărutate
invitația lui la ceai care ne aștepta ca un pat nedesfăcut

ușor ușor îmi consum iubirile imposibile
despre care aș spune că nici nu au început

sufăr de o lipsă
pe care o confundam cândva cu „dor”
și de frică
amândouă atât de vechi și de ruginite

în interiorul meu sunt o alta
mai mică
un copil ce încă nu s-a născut
un foetus cu maxilarele încleștate
cu corpul încordat și chircit
cu ceva pământ peste mine
aproape vie în tranșeele unui război
terminat mai demult

cred că toată această suferință mă face să te privesc mai îngăduitoare
decât tine
când îți iei porția de fotbal știri comedie
precum o cină consistentă
fără de care ziua aceasta nu poate fi terminată
și mâine nu poate fi început

Ca o icoană făcătoare de minuni

nu nu în corpul de carne și oase
în altul mai diafan
din care pot să simt atingerea îngerilor
chipul meu
e ca o icoană făcătoare de minuni
din care curg lacrimi
și mâinile le țin căuș pregătite parcă să prindă suspinele
să nu se reverse
ca ploile

în zile ca aceasta
aș putea să încurc oamenii cu îngerii
mă gândesc
și să mă port ca o icoană făcătoare de minuni din care curg lacrimi
pentru că
oamenii și îngerii seamănă uneori atât de bine unii cu ceilalți