radiografia unei absențe

da eşti lângă mine
doar că vorbele
îmi rămân suspendate fragile –
nu există nimic pe care să se sprijine
nu există o voce care să le întâmpine
nu există mâini care să le mângâie
rămase pe dinafara ta obosite
se sparg seci fără importanță nesigure
ce ciudată îmi e această absență a ta –
absența din tine

ca zombii

ca zombii
părți din mine rupte fără identitate letargice
mărșăluiesc înfometate de viață
prin cimitire sterpe mâncate de foc
rătăcite în timp
intră unele în altele oarbe
unele împotriva altora
necunoscându-se neștiind de unde vin
ori încotro merg
speriindu-mi nopțile
fără să știu cum să le opresc

diminețile strâng în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învăț cum să-mi simt viu
corpul obosit
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân
arta de a renaşte?

într-un ou iluzoriu

nu știu
dar am rămas suspendată de mult
deasupra lumii
în micul meu ou
crescând cu Luceferi și Cătăline
cu frici
cu așteptări inutile…
aș vrea să mă nasc
dar să nu mă trageți de picioare –
mă voi sparge în milioane de cioburi
pe pământ

eu sunt balerina

eu sunt balerina micuță pictată naiv,
cu rochie albă,
dansând pe o coardă subțire,
așezată nefiresc deasupra orașului.
Fericirea, și ea nefirească,
mi s-a cojit în timp de pe chip
ca un strat gros de acuarelă
odată cu iluziile.
Îmi văd urmele durerilor
ca de plumb ale singurătății mele
și mă privesc cu încredere –
nu, nu mai am nevoie să mă ascund într-un nor!

fetița care nu a crescut odată cu timpul

secunde minute ore zile săptămâni
aș fi dat nas în nas cu aceeași blestemată rușine
dacă nu m-aș fi ascuns
într-un nor într-o cochilie
într-o grotă imaginară
unde să practic neobosită asceza
oricât m-aș fi prefăcut că nu există
ea era acolo perfidă
mă arăta cu degetul în marea piață publică
treptat am făcut cunoștință cu ea
nu nu eram un șarpe veninos așa cum credeam
eram eu
o fetiță care nu a mai crescut odată cu timpul
ghemuită cât o nucă
ruptă de lume prin sute de ziduri
groase și reci…
de acolo îmi aud ecoul

eu n-am mai apucat să îmi iubesc bunicii

eu n-am mai apucat să îmi iubesc bunicii
nici pe cei care mai erau vii

dar îmi amintesc
când mă trimitea tata la țară
că nu puteam înghiți grișul vârtos și sărac
pregătit de mamaie
și cât mă uimea tataie cu tălpile lui negre de pământ
când ne puneam seara în pat

tataie celălalt din partea lu’ mama
nu vorbea cu mine
trecea țanțoș pe bicicletă cu pălărie pe cap

o admiram pe tovarașa bibliotecară

tata era încă țăran
îi plăcea să bea țuică
mai târziu când s-a dat pământ
și-a luat tractor
noroc cu biblioteca din orașul meu mic
citeam pe nerăsuflate
în timp ce mama striga la mine
că stau și nu șterg praful
citeam până la ultima filă
apoi duceam cuminte cărțile înapoi
îmi era frică să nu mă penalizeze tovarășa
de unde să mai fi luat eu cărți?

îngerul a rămas într-o aripă

te recunosc îmi spunea îngerul rătăcit
te recunosc
în câte un surâs o întindere de brațe anonime
și mă desprind de pe pământ să le ating
sperând să te ating pe tine
uneori mă opresc
alteori nu
găsesc brațe care se feresc
și cât îmi lipsesc brațele acelea
care știu să mă accepte cu durerea…
sunt un înger fără o aripă
la tine în brațe îmi amintesc de ea
la tine în brațe sunt cu ea

îngerul a rămas într-o aripă
acum stă în inima mea

revolta cuvintelor

uneori îmi aud cuvintele țipând
e ca țipătul pescărușilor dimineața
cuvintele nu vor să fie aruncate
să devină mirosul puturos al orașului
ele vor să se nască
să încălzească măcar o inimă
și dacă nu le las să iasă
neputincioase iritate
mă zgârie pe interior cu muchiile lor neșlefuite
rănindu-mă