Poezie terapeutica

Pagina de poezie terapeutica, autor Daniela Dumitru

o lume absurdă

m-am născut într-o lume absurdă
în care copiii stau încordați ghemuiți
mereu cu urechea deschisă cât mai deschisă
să audă vocea sau măcar o voce
într-o așteptare deșartă
să simtă îmbrățișarea să simtă mirosul
nu doar manevrarea nervoasă și aseptică
a micilor corpuri

în lumea asta am învățat cu greu
aș spune ca pe limbile moarte ale lumii
limba vorbită a corpului meu

încă mai stau cu urechea deschisă cât mai deschisă
să aud vocea sau o voce…

o poveste de iubire

cred că noi doi am putea să trăim împreună
o minunată poveste de iubire
scriindu-ne în fiecare zi pagini
în care tu mă lași să îți privesc acel loc din suflet
în care nimeni nu a mai privit
nici chiar tu
ori eu te las să mă vezi
cu cât dor te așteapt să mă recunoști că sunt vie
şi cât de tare mă doare să te pierd

să nu fii păpuşar copilului tău

să nu fii păpuşar copilului tău
nu îl lega cu sfori ca să se mişte mai bine
ori să facă reverențe frumoase
în fața unui public absent
în sufletul lui viu speră mereu
ca tu să te faci mic până la nivelul ochilor lui
să-l poți auzi şi să poți vedea cine este el
nu rămâne surd în lumea păpuşarilor
prea ocupați să mânuiască sforile inutile
copiii nu au nevoie de un „păpuşar”
ei îl iubesc pe tâmplarul Geppetto !

poezia unui vis

am avut un vis din acela ce
nu aș vrea să îl uit vreodată
ca și cum dacă îl uit
mă voi scufunda iar într-un somn adânc
și mă voi pierde
fără să mai am vreun reper
ca o corabie obosită de drum fără un
port către care să mă îndrept

uneori ai nevoie de un vis
ca să știi ceea ce a trebuit să uiți
ca să îți amintești cum ți-a fost

uneori un vis e mai lucid decât amintirea dulceagă
deformată de negare

zborul tăcut al cuvintelor

am strâns în brațe un milion de cuvinte
pe care să le pun în fața ta
nu știu câte mile ar trebui să zboare să ajungă la tine
nu știu dacă vântul m-ar putea ajuta
am să rog ploaia să nu le ude să nu le șteargă cumva
fâlfâitul lor e tăcut de aceea între noi este acum liniște
am strâns în brațe un milion de cuvinte
sper să încapă în viața ta

poezia lacrimilor

amintiri furișate ca un cal troian
îmi strâng sufletul
e un cântec vechi în oase ce scârțîie mut
ca un ecou al orelor triste
lacrimă după lacrimă
ascult cântecul ăsta strâmb și îi așez cuvinte

tu îmi lași poezia în suflet
de asta cresc așa către cer
ca o ramură de cireș înflorit

poezia unei apnee prelungi

femeia copil nălucă
are conturul firav cețos estompat
pare că e nevoie să derulezi lent în cap
și să mărești imaginea
ca să-i surprinzi mișcarea fluidă
când plutește dintr-un capăt al camerei spre celălalt
nu mai mă mir când eu mă mișc puțin
într-o apnee prelungă
când prea puțini mă văd când plec sau când vin
că între un inspir și un expir al lor
rămân atât de tăcută

poezia unui fâlfâit

îmi fâlfâie aripile crescute pe interior
în cutia toracică
nu e nicio anomalie genetică
pe pământ oamenii au aripi crescute pe interior
când fâlfâie
aripile mângâie ușor
ca o pală de vânt peste merii înfloriți
ca o pală de vânt peste frunzele verzi
ca o pală de vânt prin fire de iarbă

poezia unui fluture

îmi e așa de albă iubirea
când privesc aripile unui fluture
îndrăgostit de o floare

iubirea colorată în alb
e ca iubirea îngerilor cântători
amuțiți ei înșiși de ceea ce simt

oricât aș vrea să dureze
pe fluturi și pe îngeri
nu pot să îi păstrez lângă mine
nici măcar să îi prind în palmă

dar aripile lor îmi ating inima
ca un sărut

poezie cu urechea lipită pe inimă

inima își toarce cuvintele ca o pisică mare
le plimbă
precum lâna răsucită de degete mari pe un fus
într-o cămăruță mirosind a fum și a oaie
spune povești vechi de dinainte de a mă naște
poveștile celor care nu mai sunt
ale bunicilor și ale celor de dinaintea lor
inima e ca o casă încărcată
cu miros de plită încinsă cu lemn și coceni
cu zgomot de linguri și vorbe aspre
inima asta locuiește în mine
și bate ca ceasornicul secundele
măsurând anotimpuri
când mă așez în mine cu urechea lipită pe inimă
îi pot auzi șoaptele
ca un copil care ascultă povești

o poezie dintr-o primăvară timpurie

din mine mă revărs
ca apele umflate de ploi în propria matcă
libere de strânsoarea înghețată a stăvilarelor
ani la rând mi-am făcut corpul o armură perfectă
precum un brav soldat în război
mereu de veghe să nu răzbească dincolo fiorul din mine
un soldat numără și stă încordat
numără și stă încordat
făcând dragoste pe apucate

în primăvara asta timpurie
îmi predau cascheta, uniforma, bocancii, cureaua și pușca
o să îmi pun o rochie ușoară

sunt eu. războiul s-a terminat. ascult zumzetul orașului dimineața

am grijă de poezia Pământului meu

am nevoie de poezie
e o poezie încă necunoscută ce
parcă doarme în adâncul pământului
așteptând să răsară
vreau să am grijă de poezia Pământului meu
trebuie să am grijă
să aibă temperatura potrivită
și oxigenul potrivit
când oamenii știu să se iubească pe sine
ei știu să își iubească planeta albastră
iar sâmburii aceștia vor reuși să se nască cândva
nu știi să te iubești? știi mai mult despre frică?
cu adevărat nimeni nu e singur
eu sunt aici
vreau să te ajut

cerneala

cerneala din litere curge,
se prelinge de pe tastatură în jos.
fără cerneală,
literele sunt negre păsări triste
ce nu mai știu să zboare
ce nu mai știu vreun rost.

poezia unei absențe

da eşti lângă mine
doar că vorbele
îmi rămân suspendate fragile –
nu există nimic pe care să se sprijine
nu există o voce care să le întâmpine
nu există mâini care să le mângâie
rămase pe dinafara ta obosite
se sparg seci fără importanță nesigure
ce ciudată îmi e această absență a ta –
absența din tine

poezia unei perfecțiuni închipuite

îmi agățasem visele de firul acela subțire
atât de promițător de bine întins şi de sigur
urma clară a trecerii unui avion către încă o destinație
doar că e un alt joc riscant
încropit într-o pauză scurtă
de la repetiția aproape interminabilă
a mersului meu în echilibru pe o sfoară

poezie pentru fratele meu

cât mi-ar fi plăcut să ne știm copii
să stăm micuți la gura sobei luminați de vesele flăcări
atingându-ne jucându-ne
cu degetele cu mâinile
cât mi-ar fi plăcut să răscolesc totul ca să te găsesc
în ascunzătorile tale de frate mai mare și nu
nu să te caut zadarnic cu dorul
fără să știu ce caut
în ei ori în stropii de ploaie
alergând printre arborii triști
plânsul meu știe adevărul
așa cum arborii știu să înfrunzească
așa cum iarba știe a răsări

cine sunt

e mai simplu să îmi las povestea pe umerii tăi
mai confortabil să cred că tu ești trist nu eu
că tu ai nevoie de brațele mele încolăcite în jurul tău nu eu
adevărul e că eu am rămas prea mică
cu brațele prea scurte
fără un corp pentru a mă cuibări
și știi?
îmi ia mult timp să cresc
să mă retrăiesc cu durerea scrijelită adânc
să pot fi eu
și să te pot vedea scuturându-te cu eleganță de povestea mea
precum un actor ce și-a jucat rolul până la final

ca zombii

ca zombii
părți din mine rupte fără identitate letargice
mărșăluiesc înfometate de viață
prin cimitire sterpe mâncate de foc
rătăcite în timp
intră unele în altele oarbe
unele împotriva altora
necunoscându-se neștiind de unde vin
ori încotro merg
speriindu-mi nopțile
fără să știu cum să le opresc

diminețile strâng în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învăț cum să-mi simt viu
corpul obosit
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân
arta de a renaşte?

într-un ou iluzoriu

nu știu
dar am rămas suspendată de mult
deasupra lumii
în micul meu ou
crescând cu Luceferi și Cătăline
cu frici
cu așteptări inutile…
aș vrea să mă nasc
dar să nu mă trageți de picioare –
mă voi sparge în milioane de cioburi
pe pământ

eu sunt balerina

eu sunt balerina micuță pictată naiv
cu rochie albă
dansând pe o coardă subțire
așezată nefiresc deasupra orașului
fericirea și ea nefirească
mi s-a cojit în timp de pe chip
ca un strat gros de acuarelă
odată cu iluziile
îmi văd urmele durerilor
ca de plumb ale singurătății mele
și mă privesc cu încredere –
nu, nu mai am nevoie să mă ascund într-un nor

fetița care nu a crescut odată cu timpul

secunde minute ore zile săptămâni
aș fi dat nas în nas cu aceeași blestemată rușine
dacă nu m-aș fi ascuns
într-un nor într-o cochilie
într-o grotă imaginară
unde să practic neobosită asceza
oricât m-aș fi prefăcut că nu există
ea era acolo
perfidă
mă arăta cu degetul în marea piață publică

treptat ne-am făcut cunoștință

nu eram un șarpe veninos așa cum credeam
am gasit o fetiță care nu a mai crescut odată cu timpul
ghemuită
cât o gămălie cât un punct
de frică
de prea multă frică
ruptă de lume prin sute de ziduri
groase și reci
aproape plângând

eu n-am mai apucat să îmi iubesc bunicii

eu n-am mai apucat să îmi iubesc bunicii
nici pe cei care mai erau vii

dar îmi amintesc
când mă trimitea tata la țară
că nu puteam înghiți grișul vârtos și sărac
pregătit de mamaie
și cât mă uimea tataie cu tălpile lui negre de pământ
când ne puneam seara în pat

tataie celălalt din partea lu’ mama
nu vorbea cu mine
trecea țanțoș pe bicicletă cu pălărie pe cap

o admiram pe tovarașa bibliotecară

tata era încă țăran
îi plăcea să bea țuică
mai târziu când s-a dat pământ
și-a luat tractor
noroc cu biblioteca din orașul meu mic
citeam pe nerăsuflate
în timp ce mama striga la mine
că stau și nu șterg praful
citeam până la ultima filă
apoi duceam cuminte cărțile înapoi
îmi era frică să nu mă penalizeze tovarășa
de unde să mai fi luat eu cărți?

îngerul a rămas într-o aripă

te recunosc îmi spunea îngerul rătăcit
te recunosc
în câte un surâs o întindere de brațe anonime
și mă desprind de pe pământ să le ating
sperând să te ating pe tine
uneori mă opresc
alteori nu
găsesc brațe care se feresc
și cât îmi lipsesc brațele acelea
care știu să mă accepte cu durerea…
sunt un înger fără o aripă
la tine în brațe îmi amintesc de ea
la tine în brațe sunt cu ea

îngerul a rămas într-o aripă
acum stă în inima mea

revolta cuvintelor

uneori îmi aud cuvintele țipând
e ca țipătul pescărușilor dimineața
cuvintele nu vor să fie aruncate
să devină mirosul puturos al orașului
ele vor să se nască
să încălzească măcar o inimă
și dacă nu le las să iasă
neputincioase iritate
mă zgârie pe interior cu muchiile lor neșlefuite
rănindu-mă

am cordul viu pulsând la vedere

sub o perdea
dincolo de ferestre
îmi văd toate diminețile netrezite
lângă un iubit mai mult inventat
și ploaia martoră
de care nici nu a fost nevoie să mă feresc
pe ușa de la intrare stau agățate câteva întâlniri neîntâmplate
pe cearceafurile curate număr urmele înfrigurate ale unor îmbrățișări neîmbrățișate
într-un sertar aruncate
sunt surâsuri nesurâse săruturi nesărutate
invitația lui la ceai care ne aștepta ca un pat nedesfăcut

ușor ușor îmi consum iubirile imposibile
despre care aș spune că nici nu au început

sufăr de o lipsă
pe care o confundam cândva cu „dor”
și de frică
amândouă atât de vechi și de ruginite

în interiorul meu sunt o alta
mai mică
un copil ce încă nu s-a născut
un foetus cu maxilarele încleștate
cu corpul încordat și chircit
cu ceva pământ peste mine
aproape vie în tranșeele unui război
terminat mai demult

cred că toată această suferință mă face să te privesc mai îngăduitoare
decât tine
când îți iei porția de fotbal știri comedie
precum o cină consistentă
fără de care ziua aceasta nu poate fi terminată
și mâine nu poate fi început

ca o icoană făcătoare de minuni

nu nu în corpul de carne și oase
în altul mai diafan
din care pot să simt atingerea îngerilor
chipul meu
e ca o icoană făcătoare de minuni
din care curg lacrimi
și mâinile le țin căuș pregătite parcă să prindă suspinele
să nu se reverse
ca ploile

în zile ca aceasta
aș putea să încurc oamenii cu îngerii
mă gândesc
și să mă port ca o icoană făcătoare de minuni din care curg lacrimi
pentru că
oamenii și îngerii seamănă uneori atât de bine unii cu ceilalți

doi

două file
într-o carte deschisă
ea la numărul par
el la număr impar
așteaptă cuminți
dulcea atingere
de după cetit

tu nu vezi

degeaba ne certăm
de aici de unde sunt eu
până în vârful degetelor simt
cum viața îmi suflă rece în spate
mă împinge în toate gardurile
mă dă în sus și-n jos de-a berbeleacul
cum ar umfla crivățul o pungă
uitată de unii
– neglijenți și neiubitori de natură –
mă împunge și mă întoarce pe dos și pe față
de parcă ar împleti ciorapi din mine
de unde ești tu
îmi pare că tragi de timp râzând că viața te mângâie călduț în Pasul Tihuța
și strugurii sunt copți

mereu mi-am zis că pe tine nu
pe tine să nu te pierd
și timpul își vede de treaba lui
conștiincios
nu se uită în stânga și-n dreapta
nu îi pasă că tragem de el peste el în el
cu fiecare secundă
macină apăsat
firele astea întinse de la mine înspre tine
precum macină țăranii grâul într-o piuă

așteptând

ca o vietate fantastică
am rămas așteptând
cu urechile ciulite cu respirația tăiată
pândindu-te
te căutam
cercetam sunetele ploile uneori vântul
oamenii
puteai fi oriunde
am învățat să vorbesc cu copacii
cu florile
de sărbători vorbeam și cu îngerii
au trecut 49 de ani și tu ești nicăieri
mai e puțin și vine Crăciunul
plâng un prunc care a murit fără nume
e un timp bun să plâng pentru mine

cămeșa aspră a singurătății

singurătatea m-a înghițit dinainte să pot știi
ca o cămeșă prea aspră lipită pe piele
abia am observat
cât mi-am tocit buricele degetelor
căutând frecvența unei inimi
care să bată în ritm cu a mea
și că respir din ce în ce mai puțin
încercând obsesiv să respir
împreună cu o respirație a altcuiva

încă mai rătăcesc în burta mare a singurătății
ca micuțul Pinocchio în burta balenei
fără să pot spune nici că trăiesc nici că mă mișc

așa mi-am agonisit mica mea avere –
un geamantan plin cu frici cu iluzii
și un mănunchi de poezii

poezie pentru părinții mei

într-o lentă sinucidere am devenit
la fel ca voi
absentă prea surdă opacă la durere rănită
de tupeul de a fi acuzată de surzenie
durerea mi s-a strâns în corp ca un orfan nebun
de vie m-am lăsat îngropată până la brâu lovită
cu pietre ascuțite cu sete

și totuși am învățat să mă iubesc
deloc nu mai mă atrage să zbor cu inocența
unui vultur pe deasupra mea