Biografia sexuală ne dictează erosul. 5 întrebări care ne ajută să ne transformăm semnificativ viața sexuală

”Toți avem o biografie sexuală. Foarte devreme în viață primim mesaje și trăim experiențe în legătură cu corpul nostru, plăcerea, nuditatea și atingerea. Poți vedea aceste lucruri ca fiind inofensive sau irelevante, dar ele ne influențează modul în care trăim și abordăm relațiile și sexul ca adulți.

Pentru a cultiva pasiunea și dorința, a spori inteligența erotică, ajută să îți reamintești ce povești ai auzit despre rolul de gen, sex și sexualitate. Această explorare ne ajută să ducem viața sexuală la un nivel nou și să creăm relația pe care o dorim în inimile noastre.

Ajută să notezi primele gânduri, amintiri și asociații pe măsură ce explorezi aceste întrebări:

1. Care au fost primele mesaje pe care le-ai primit despre sex?

Scanează-ți amintirile, ce ți-a fost spus sau ai auzit spus, ce ai văzut sau adoptat în copilărie.

– A fost sexul ceva de care să îți fie teamă sau de evitat? (de exemplu, multe fete primesc avertismente despre sex în sensul că acesta duce invariabil la sarcină ori că ar putea fi mai degrabă o datorie neplăcută de îndeplinit ca nevastă).

– A fost văzut sexul ca un act de pradă , o agresiune, mai degrabă decât ceva ce ți-ai putea dori și care ți-ar placea ? (de exemplu, “Bărbații vor face orice pentru a te avea și apoi își bat joc te tine” sau “Sper că nu faci și tu ceea ce a făcut tatăl tău cu mine”).

– Corpul era o sursă de rușine (de exemplu – este corect să te imbraci cu fuste lungi, cu bluze închise până la gât, luând acel aer de fată bătrână, de pension) sau corpul era văzut ca o parte importantă în împărtășirea iubirii și a dorinței – de exemplu râsetele, ținutul mână în mână, priviri între părinți?

– Te-ai jenat de sex? Te-ai simțit inconfortabil vorbind despre sex? Sau ai învățat pur și simplu despre sex ca fiind o funcție biologică, o problemă de țevi și instalații care permit procreerea? În mod alternativ, s-ar putea să fi fost impresionată de actul sexual ca o modalitate puternică de a te conecta și de a experimenta iubirea, conexiunea și apropierea.

2. Ce ai făcut cu aceste mesaje?

Aceste mesaje ne lasă o puternică amprentă în corpul și în psihicul nostru. Completează oricare dintre afirmațiile de mai jos dacă acestea reverberează în interiorul tau:

“Fetele bune nu …”

“Un bărbat adevărat …”

“O femeie adevărată ar …”

“Pot sa am orgasm dacă …”

3. Ce au deschis ori au închis aceste mesaje în interiorul tău?

Emily Nagoski scrie despre modul cum fiecare este accelerat sau frânat în timpul sexului – lucruri care ne propulsează ori ne inhibă. Acceleratoarele pot include mirosuri, indicii vizuale sau un anumit tip de atingere. Frânele pot include teama de a fi prinsă, a nu te simți sexy sau atrăgătoare, gândul că nu ești dorită ori ca ai putea fi etichetată, că nu corespunzi, etc.

Care sunt acceleratoarele și inhibitorii tai?

4. A fost sexul un subiect central sau unul periferic în familia în care ai crescut?

Întotdeauna pun întrebarea asta clienților mei. Frecvent oamenii spun că nu s-a vorbit în casă despre sex, că a fost un subiect tabu, periferic.

Dar atunci când sap mai adânc, o poveste diferită apare – de exemplu, apar situațiile de abuz, de viol sau când victima trebuie să păstreze un secret care o face să se simtă murdară ori sexul să i se pară murdar. De asemenea sexul este tabu când există infidelitate în familie, sistematic înăbușită.

Am descoperit că, odată ce catalogam diferitele modalități prin care sexul a fost un subiect evitat sau considerat negativ, în cameră rămâneau foarte puțini care încă mai credeau că sexul era un subiect periferic.

În mod ironic, ceea ce este nerostit crește în mărime și greutate: se așează ca un mare elefant în mijlocul camerei.

Sexul nu a fost niciodată menționat sau a fost ascuns în mod activ ? Exploreaza această întrebare și vezi ce găsești.

5. Au fost experiențele tale sexuale întărite sau provocate de mesajele pe care le-ai primit in copilarie?

Ai întâlnit o lume sexuală complet diferită ca adult sau ai confirmat convingerile copilariei? Gândeste-te la experiențele recente și trecute și uită-te la modul în care moștenirea sexuală s-a format, a intrat în acțiune sau te-a deschis către alte posibilități. În sfârșit, alege un mesaj sexual pe care l-ai primit, dar pe care doresti să îl modifici. Ce mit ai vrea să dezvălui? Identificând ceea ce există- vorbind, văzând și chiar dezvăluind altora – ești gata să începi din nou.”

Traducere si adaptare dupa un articol scris de Esther Perel, expert în relații sexuale, de renume mondial și autor de carti foarte bine vândute, gasit in:
https://www.mindbodygreen.com/0-29961/5-questions-that-will-totally-transform-your-sex-life.html

Trauma de identitate și copilul nedorit

Îmi e dor și caut…
caut în palmă
fără să văd altceva
decât cute, vene, linii.
Acolo mi-ai scris
cu căldura din pântec
de când eu și tu eram noi.
Pe palmă mi-ai scris,
dar am înghețat
așteptând timpul
când, poate, aș fi știut
să citesc
semnele alfabetului tău.

(Daniela Dumitru – „Caut”)

„Identitate

Noi tindem să credem că viața noastră începe la nașterea noastră. Ziua noastră de naștere este ziua pe care o sărbătorim în fiecare an și totuși, există încă nouă luni de viață înainte, pe care deja am trăit-o și pe care rareori o luăm în considerare.

Viața noastră începe de fapt la concepție. Aceasta este ziua pe care ar trebui să o sărbătorim cu adevărat, dar de obicei nu știm prea multe despre această zi.

În terapia dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, terapia psihotraumei orientată pe identitate, înțelegem că petrecem în corpul mamei noastre un moment crucial de formare a identității personale sau, dimpotrivă, de distrugere a identității noastre. Este momentul în care se formează prima și cea mai importantă relație, cu gazda noastră, mama. În această perioadă, prin sarcină, naștere și foarte devreme după naștere, ea este lumea noastră, sursa hrănirii noastre, casa în care ne dezvoltăm și creștem, singura casă pe care o cunoaștem.

Este un timp important al vieții noastre și ceea ce se întâmplă în acest timp ne afectează capacitatea noastră de a deveni adulți încrezători și sănătoși.

Dacă mama se cunoaște psihic, are acces predominant la psihicul ei „sănătos”, adică nu a suferit în mod sever ca urmare a expunerii la situații traumatizante, ea este capabilă să perceapă copilul său nenăscut ca pe un individ unic, cu propriile sale dorințe și nevoi, separate de ale ei. Acesta este terenul pentru un început sănătos pentru copil, pe care își poate dezvolta propria identitate și autonomie.

Trauma de identitate

În realitate însă, astfel de situații sunt rare. Mai frecvente sunt situațiile în care psihicul unei mame este splitat ca urmare a traumelor sale timpurii. Rezultatul este că percepția ei despre realitate nu este clară și motivele pentru care vrea copilul nu sunt simple. Ea nu vede copilul ei ca un individ separat, unic cu propria sa identitate, ci mai degrabă ca o extensie a propriei sale persoane. Tendința ei este de a face copilul un obiect pentru propriile sale satisfacții și utilizări decât să-l vadă ca subiect al propriei sale vieți.

Poate că are un copil pentru că este de așteptat ca ea să devină mamă, poate copilul nenăscut „înlocuiește” un copil pierdut. Poate că mama are un copil pentru a-și salva căsnicia sau așteaptă de la copilul ei iubirea pe care nu a primit-o de la mama sa. Poate ea vede inconștient copilul ca o sursă a împlinirii și a satisfacției ei.

Există multe motive pentru care femeile au sau doresc copii, dar adesea din motive inconștiente, confuze și, în principal, pentru a-și îndeplini propriile nevoi și dorințe frustrate și nesatisfăcute.

Dacă copilul nu este văzut pentru el însuși, ca o ființă unică cu nevoi și dorințe care nu sunt dorințele și nevoile mamei lui, atunci el este forțat să se rupă psihic. Aceasta este trauma identității, o traumă extrem de timpurie. Copilul este neputincios și dependent de mama. În pântece, el nu poate fi separat de ea. Dacă ea moare, el moare. El nu poate face nimic pentru sine. Neputința este starea primară a traumatizării, iar în pântece copilul este neajutorat și dependent în întregime de această relație pentru viața și supraviețuirea sa.

Identificarea – strategie de supraviețuire

Dacă mama nu acceptă sau nu respectă dorințele copilului, el este forțat să renunțe la ele, să se rupă de identitatea sa sănătoasă, să renunțe la fragilele și nou-dezvoltate semințe de autonomie. Singura lui opțiune de supraviețuire este să se identifice cu nevoile și dorințele mamei sale, să se alinieze cu ea, să se identifice cu ea. Toate acestea au loc înainte ca el să-și dezvolte neo-cortexul, acea parte a creierului care se dezvoltă în anii următori ca abilitate de a raționa și de a înțelege. În perioada intrauterină, singurele componente ale creierului activ sunt creierul reptilian și creierul limbic, non-verbal, ceea ce înseamnă că el nu are memoria intelectuală a acestor evenimente, nici nu are acces la experiență (deși experiența este acolo) și informația se pierde în mintea inconștientă.

Copilul crește în mod constant identificat cu dorințele și nevoile mamei sale, apoi poate cu ale tatălui său, cu ale profesorilor, cu ale prietenilor, cu ale șefului și așa mai departe. Pe termen lung, el nu mai știe ce vrea cu adevărat pentru că dorințele i-au fost refuzate, diminuate, ignorate și dovedite a fi lipsite de importanță, și el este atât de obișnuit să nu fie întrebat niciodată. Tot ceea ce știe este că ar trebui să pună nevoile celorlalți înaintea lui, să aibă grijă de ceilalți, în detrimentul îngrijirii de sine, să sufere în timp ce îi asistă pe alții. A face altfel este considerat a fi egoist și nevrednic.

Copilul nedorit și respins emoțional de către mamă

Respingerea emoțională a copilului de către mamă creează o dinamică internă care duce, în final, la o amenințare continuă a existenței copilului.

Există multe motive pentru care o mamă ar putea să nu-și dorească copilul:

  • mama nu vrea să rămână gravidă și să aibă un copil;
  • sarcina a fost o greșeală;
  • concepția a fost violentă sau prin viol;
  • concepția era coercitivă, neplăcută, plictisitoare, neemoțională;
  • concepția a fost văzută ca o datorie;
  • mama îl urăște pe tatăl copilului;
  • sarcina este neplăcută și mamei îi este rău, este adesea bolnavă;
  • mama este ambivalentă în a vrea sau nu un copil;
  • mama este speriată de sarcină și de naștere;
  • mamei i s-au spus multe lucruri înfricoșătoare despre a avea copii;
  • datorită traumelor proprii din copilărie, mama este încă un copil din punct de vedere psihologic și își vede copilul ca pe un rival la satisfacerea nevoilor ei;
  • mama îl percepe pe copil ca pe o provocare, o pierdere a resurselor și oportunităților ei;
  • mama poate suferi de propria traumă de a fi nedorită, chiar urâtă de mama ei;
  • ea poate să-și vadă copilul în mod inconștient ca pe cineva mai slab decât ea, așa că se poate răzbuna pentru propria victimizare;
  • dacă mama a fost abuzată când era copil, ea ar putea vedea copilul ei nenăscut ca potențial abuzator

O mamă poate să își urască copilul nenăscut, poate dori ca el să moară sau poate considera sarcina ca o greșeală, poate să-și petreacă timpul gândindu-se la abandonarea copilului sau încercând să facă un avort. Desigur, dacă avortul are succes, asta este, dar de multe ori încercările de avort nu au succes și acest lucru are implicații masive pentru relația viitoare dintre mamă și copil, chiar dacă copilul nu poate avea o amintire conștientă a traumei. Problema nerostită stă în spațiul dintre mamă și copil, împreună cu orice sentimente, cum ar fi vina sau resentimentul pe care mama îl poate avea față de copil.

Toate aceste atitudini conștiente și inconștiente ale mamei față de copilul ei influențează relația dintre mama și copilul pe care ea îl poartă în pântecele ei. Cei doi nu pot avea o relație. Copilul din uter este într-o mare măsură o parte fizică și emoțională a mamei, mama „hrănește” copilul fizic și emoțional. Copilul nu poate respinge ceea ce îl hrănește sau orice parte a mamei. Chiar dacă mama respinge emoțional copilul, copilul nu poate respinge mama. Viața și existența lui depind de ea. Are nevoie de ea pentru a supraviețui. El o iubește și se confruntă cu lipsa iubirii mamei sale.

Rezultatul este că mama nu dorește copilul și experiența mai mult sau mai puțin conștientă a copilului de a nu fi dorit, domină subtil și definește relația lor și relațiile ulterioare ale copilului. Cu alte cuvinte, mama devine un agresor periculos pentru copilul ei și copilul își poate trăi viața ca victimă, ca singura formă de relație pe care o cunoaște.

Dinamica Agresor-Victimă

Mama și copilul dezvoltă mai degrabă o relație Agresor-Victimă decât o relație sănătoasă, în care mama se simte victima copilului ei nedorit, iar prin respingerea și sentimentele ei confuze față de copil, ea devine agresorul copilului. Copilul neajutorat este atunci o victimă reală în întregime dependent de mama agresoare.

Când mama nu vrea copilul, nu vrea ca el să existe, atunci singura lui opțiune este alinierea cu dorința mamei lui ca el să nu existe; dorința lui de a trăi este anulată, moderată și definită de dorința mamei că el nu ar trebui să trăiască.

Auto-respingere, auto-agresare

Identificarea copilului cu dorința mamei sale ca strategie de supraviețuire înseamnă că el se identifică cu ura și respingerea mamei față de el. Copilul internalizează mama agresoare și devine un agresor pentru el însuși, ignorându-și nevoile și dorințele și subjugându-și voința în acord cu cea a mamei, internalizată.

În același timp, copilul se simte permanent neajutorat și vulnerabil și poate folosi această neajutorare și vulnerabilitate ca strategie de supraviețuire pentru a-și gestiona viața. Rezultatul este o non-viață, o viață de subminare și eșec persistentă și toate relațiile sunt susceptibile de a repeta dinamica victimă- agresor, din copilărie. Conflictul intern dintre aspirațiile Sinelui Sănătos, care este întotdeauna potențial disponibil după o trauma psihică, și strategiile Sinelui Supraviețuitor, care în acest caz este sinele agresor internalizat, domină viața persoanei. Nu poate exista viață de sine autentică; nu poate exista decât o repetiție nesfârșită a dinamicii relaționale premature.

Identificare vs. relație

Identificarea este strategia primară de supraviețuire a traumei identității. Copilul este forțat să se identifice cu nevoile și dorințele mamei și crește cunoscându-se numai prin identificarea cu nevoile și dorințele altora, prin reflectarea modului în care alții îl percep.

Este important să ne dăm seama că aceasta nu este o relație. Identificarea este complet diferită de a fi în relație reală cu o altă persoană. Relația reală presupune un sine puternic sănătos, iar un sine puternic sănătos este cel care deține propria “voință” și propria identitate.

Soluția

Primul lucru în călătoria spre vindecarea unei astfel de relații devastatoare cu propriul sine este să cunoști, să vezi, să recunoști, să fii capabil să spui „da, sunt un agresor pentru mine și mama nu m-a vrut”.

Noi avem nevoie să ne luăm în serios trauma noastră timpurie. Este dificil pentru că suntem deja programați să evităm o astfel de idee. Aveam nevoie de mama noastră și a ne permite să o vedem ca agresor, să știm că nu ne-a vrut, dacă este așa, este într-adevăr dureros. Pentru a face o astfel de călătorie de vindecare, e de luat în serios faptul că este o problemă profund dureroasă, care poate stimula sentimente de vinovăție, de neloialitate și de trădare a mamei, dar, desigur, trădarea a fost a ei.

Este nevoie de timp pentru a vindeca o astfel de traumă. Ea necesită mulți pași, multe „intenții”, multe explorări, dar fiecare pas, fiecare intenție alimentează următorul pas și următoarea intenție. Fiecare pas ne eliberează de această traumă omniprezentă. Fiecare pas mărește gradul de conștientizare, fiecare pas întărește sinele nostru sănătos și ne permite să ne confruntăm cu realitatea acestei traume, să aflăm cine suntem cu adevărat și să găsim un nou fel de relație cu noi înșine, cinstit și real, eliberat de nevoia de a ne identifica cu alții pentru a ne cunoaște pe noi înșine.”

Traducere și adaptare după “Trauma of identity and the unwanted child”, un eseu de  Vivian Broughton. Sursa: http://www.vivianbroughton.com/?p=2789

Sursa foto: http://ideas.time.com

 

O perspectivă asupra sexualității

„Când numim sexualitatea „hetero”, „homo”, „gay”, „lesbian”, „trans”, etc. de fapt nu spunem nimic despre calitatea sexualității, despre cum manifestăm sexualitatea (singuri  sau într-o relație, cu un partener).

De asemenea, numind sexualitatea ca fiind „normală”, „naturală” sau „colorată” este adesea mai mult o încercare de a o justifica pentru opinia publică decât de a o privi mai profund.

Ceea ce contează sunt următoarele întrebări:

  • dacă practicăm sexualitatea din identitatea noastră sănătoasă, sau
  • dacă sexualitatea noastră este traumatizată, sau
  • dacă îi traumatizăm pe alții cu sexualitatea noastră, și
  • dacă trauma noastră sexuală ne obligă să dezvoltăm strategii  de supraviețuire și atitudini de Victimă sau Agresor.

Sexualitatea sănătoasă este posibilă cu condiția să avem un „Eu” disponibil sănătos, să acționăm din proprie voință, să păstrăm un contact bun cu percepțiile și emoțiile noastre, să avem gânduri realiste, să avem un bun simț al corpului nostru și să facem ceea ce ne aduce bucurie atât nouă cât și partenerului nostru.

Fiind traumatizați sexual, foarte des datorită biografiei traumatice, înseamnă a fi copleșiți de emoții precum anxietate, dezgust, durere, rușine sau vină și atingerea unei stări în corp de  prăbușire sau înghețare (Victimă).

Într-o trauma sexuală, corpul nostru este transformat de către o altă persoană (Agresor) într-un obiect, suntem răniți din punct de vedere fizic și psihologic și nu putem să-l oprim pe celălalt și să ne apăram.

Strategii de supraviețuire urmare unei traume sexuale din perspectiva Victimei:

  • amorțire emoțională,
  • încercare de părăsire a corpul psihic,
  • identificarea cu percepțiile și nevoile Agresorului,
  • senzație de dezgust, rușine și vină,
  • învinuirea de sine și sentimentul de a fi fără valoare ,
  • negarea experiențelor traumatice care s-au întâmplat cu sine,
  • suprimarea amintirilor traumatice.

Atitudini de supraviețuire din perspectiva Agresorului:

„Este datoria ta și dreptul meu să am parte de sex”.
„Este o plăcere pentru tine și nu îți face rău.”
„Îl iubesc pe acest copil și copilul mă iubește.”
„Tu te-ai oferit și m-ai sedus.”
„Chiar dacă spui „nu”, în adâncul tău chiar vrei să faci sex.”
„Ți-am plătit cu bani pentru asta.”

Sexualitatea ca strategie de supraviețuire a traumelor:

  • implică adesea alcool și droguri,
  • este înțeleasă ca o compensare pentru singurătate,
  • se bazează pe iluzii de iubire („Agresorul este singura persoană care mă iubește și care are grijă de mine”),
  • credințe în mituri despre sexualitate (de exemplu, „virginitate”),
  • oferă doar o scurtă perioadă de timp,
  • actul sexual trebuie repetat obsesiv,
  • persoana nu are grijă dacă organismul este rănit sau infectat cu viruși, bacterii sau ciuperci,
  • persoanei nu îi pasă dacă actul sexual duce la o sarcină nedorită.

Deoarece psihotrauma este atât de răspândită în toate societățile, trauma sexualității este de asemenea comună.

O consecință a traumei sexuale este aceea de a o repeta din nou și din nou fără a fi conștienți. Ne putem simți bine, chiar și cu retraumatizarea sexuală, deoarece nu știm ce înseamnă a trăi o sexualitate sănătoasă.

Dacă suntem interesați de sexualitatea noastră putem explora psihicul nostru și putem afla cum să ne trăim conștient sexualitatea, într-un mod sănătos.”

*

Un articol scris de profesorul Franz Ruppert  (04.04.2018), preluat de pe site-ul  http://www.vivianbroughton.com/?p=3138/

Franz Ruppert și-a început studiul despre traume la sfârșitul anilor 1980, dezvoltându-și teoria prin propriile sale cercetări și explorări în lucru cu clienții săi , dar și în explorarea terapeutică personală.  Teoria lui Ruppert a evoluat într-o teorie clară și elegantă a identității umane și a traumei psihice care, în timp ce are rădăcini în multe teorii mai vechi, este în sine coerentă și completă.

Despre trauma psihică și consecințele ei, în metafore

Ca zombii,
părți din ea, rupte, fără identitate, letargice,
mărșăluiau înfometate de viață
prin cimitire sterpe,
mâncate de foc.
Rătăcite în timp,
intrau unele în altele, oarbe,
unele împotriva altora,
necunoscându-se,
neștiind de unde vin
ori încotro merg,
speriindu-i nopțile
fără să știe cum să le oprească.

Diminețile, strângea în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învețe cum să-și simtă viu
corpul obosit,
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân,
arta de a renaşte?

Daniela Dumitru – “Ca zombii”

Lipsa conectării emoționale în relații

Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, însă ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă:

„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place când vine ziua lui de naștere sau îl așteptăm pe Moș Crăciun ori e ziua Copilului. I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să îi chem prietenii și el să nu afle, i-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească cumva din vina mea. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe mici detalii care iau timp și dacă vrei să te ocupi singură de toate astea chiar că îți dau mari bătăi de cap. Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia.

Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.

După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau linistită, să îmi văd puiul liniștit, să îmi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva. Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat.

Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.

Ce se întâmplă?”

Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului. Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria și orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să își controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce e considerat inadecvat, ceea ce nu corespunde cu așteptarea, cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să își arate aprecierea?

Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte ?

Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze astfel încât să manifeste comportamentul așteptat? Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat? Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata? Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții? Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție ?

Pentru copil sunt întrebări fără răspuns atunci când părintele are setate anumite așteptări, dar este în dificultate de a valoriza emoțiile, indiferent care sunt acestea, de a se putea conecta emoțional cu copilul său și cu sine, de a recunoaște emoțiile copilului său și de a putea să le tolereze.

Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să gasim sens și să răspundem adecvat când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. În lipsa conectării emoționale, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.

Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase și pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a ne aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria.

Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.

Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce trebuie să simți, ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți.

Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme semnificative de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut și care ne definesc. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, când evităm repetat atunci este un mecanism de supraviețuire prin care ținem departe ceea ce e prea mult de dus. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, evităm să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, și pierdem astfel mesaje semnificative pe care toate acestea ni le transmit. Pierdem conectarea cu noi înșine.

E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă. E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele. Acest mod de a ne raporta la emoții îl transmitem copiilor noștri, iar ei nu au cum să își gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați emoționali cu sine.

Însă mai mult decît transmiterea unei culturi, aici este despre faptul că un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, el poate fi expus la traumatizare psihică.

A ne deschide brațele pentru sentimente este mai ușor de spus decât de făcut într-o cultură în care fericirea este considerată o virtute, succesul presupune să nu ții cont de ceilalți, iar recunoașterea propriilor traume și apelarea la ajutor specializat nu are încă în conștiința noastră importanța spălatului pe dinți.

Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri, de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin, de a le primi, de a le analiza.

Avem această capacitate de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile !

Daniela Dumitru, psihoterapeut
la Cabinet individual de psihologie, București
Tel : 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com

Scrisoare către un prieten care suferă

În cultura noastră este încetățenită ideea că trebuie să fim puternici, să facem față vieții, însă observ că adeseori oamenii încearcă să fie puternici neluând în seamă şi părțile vulnerabile, părțile care îi dor.

Este foarte greu să ne luăm în seamă atunci când cei din familiile noastre nu obișnuiesc să ne ia în seamă şi, mai mult, ne ridiculizează ori ne resping dacă ne plângem că ne doare.

Însă nu putem să băgăm, pentru totdeauna, sub preş, rănile noastre psihice. Ele ies la suprafață la un moment dat, din nevoia noastră sănătoasă de a ne reîntregi cu ceea ce ni s-a întâmplat cândva care ne-a copleşit pentru că a fost prea mult de dus. Avem nevoie să ne reamintim ceea ce a fost uitat şi tot acest ceva greu şi dureros ne reapare la un moment dat, fie prin boli fizice, fie prin stări psihice de panică, de anxietate, de depresie, dificultăți în a ne odihni ori a ne hrăni sănătos, etc.

E şi mai greu să te uiți la rănile tale psihice, să ceri ajutor unui specialist, atunci când cei din jur, familia, te ruşinează că “ai probleme cu capul” şi pare mai rezonabil să ai o boală fizică decât să ai de-a face cu un psihoterapeut.

Şi este de înțeles această mentalitate în contextul în care ani de-a rândul noi românii nu am avut acces la psihologie şi la informații valoroase din acest domeniu, psihologia şi practicarea ei fiind chiar interzise în vremea comunismului. Este de înțeles această mentalitate în contextul în care, copii fiind, vedeam oameni pe stradă vorbind singuri şi bănuiam că ajunşi în acest stadiu nu mai avem nicio şansă. Ceea ce e diferit față de atunci, este că acum avem acces la informații, la cele mai recente cercetări în domeniul psihologiei şi psihotraumatologiei, că există specialişti pregătiți care pot să ghideze o ființă umană in propriul proces psihoterapeutic şi, din aceste motive, avem mai multe şanse să ne ocupăm din vreme de sănătatea psihicului nostru astfel încât să prevenim faza în care nu mai avem nici o şansă.

Până la urmă şi cu psihicul nostru se întâmplă la fel ca şi cu oricare parte a corpului nostru: fără să fie tratat, se deteriorează până când ajunge în fază critică.

Din păcate noi toți avem răni psihice, am fost răniți în diferite feluri, chiar neintenționat de către cei care ne-au dat viață în această lume. Psihicul unui copil este extrem de deschis şi de vulnerabil şi poate fi rănit cu mare ușurință comparativ cu psihicul unui adult.

A încerca să ținem departe părțile noastre rănite, vulnerabile, arătându-ne puternici pentru a corespunde poate imaginii agreate de către cei de care am depins cândva, este un mare risc pentru sănătatea proprie şi chiar pentru sănătatea celor care depind de noi în prezent şi mă refer la copiii şi la partenerii noștri .

Cred că nu e uşor să stăm față în față cu durerile noastre, cu părțile vulnerabile pe care am învățat să le ascundem şi de care ne ruşinăm, însă ştiu că nu e uşor doar atunci când nu ştim cum e şi atunci când nu a existat nimeni în viața noastră care să ne accepte în felul acesta şi care să ne tolereze cu ceea ce simțim .

Fiecare parte rănită din noi are ceva de spus şi de fiecare din noi depinde să ne ascultăm părțile rănite, să cerem ajutor specializat pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi, de ce ne doare, pentru a ne echilibra psihic, pentru a înțelege cum funcționăm, pentru a ne descoperi tiparele prin care ne autosabotăm ori ne blocăm.

Fiecare parte rănită merită onorată pentru că poartă o parte din experiența noastră umană şi, odată acceptată în viața noastră, înțeleasă, ne permitem să evoluăm, să devenim mai buni cu noi înşine, mai compasivi, mai umani şi mai sănătoşi.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Imagine: ” The Little Prince by Lavenderwitch on DeviantArt”

Workshop – Frica și anxietatea pe înţelesul meu

Vă propun: „Frica/ Anxietatea[1] pe înţelesul meu” – workshop de educaţie pentru sănătatea copiilor / adolescenţilor recomandabil în săptămâna Școala Altfel.

De ce este important şi util un astfel de workshop?

Pentru că de cele mai multe ori nu recunoaștem anxietatea. În schimb, atunci când ne temem sau suntem îngrijoraţi, am putea crede că este ceva greșit cu noi, că suntem ciudaţi, slabi, ieşiţi de sub control, sau chiar că am luat-o razna. Aceste gânduri s-ar putea să ne facă să ne simţim și mai neliniștiti şi s-ar putea să ne determine să ratăm diferite oportunităţi.

Ca adulţi, în cele mai multe cazuri, preferăm să vedem copilăria şi chiar adolescenţa ca fiind o perioadă lipsită de griji şi să ne imaginăm copiii noştri crescând înconjuraţi de dragoste şi siguranţă: „Ce anume ar putea să-i facă pe aceşti copii să fie anxioşi?” ne întrebăm. „Nu au slujbe sau ipoteci, nu se zbat între slujbă şi problemele vieţii de familie, nu au responsabilităţi.”

Realitatea este că mulţi copii, de la cei mici şi până la adolescenţi, trec prin diferite stări de îngrijorare şi nu mă refer la copiii victime ale foametei şi bolilor sau a relelor tratamente şi abuzuri, ci la copiii obişnuiţi, pe care îi vedem zi de zi ducându-se la şcoală, plecând în vacanţă, umblând prin magazine.

Prin intermediul educaţiei, copiii pot dobândi sentimentul siguranţei şi al încrederii în sine, chiar dacă au o personalitate anxioasă sau mediul în care trăiesc este anxios! Aflarea de informații exacte cu privire la anxietate este şansa copiilor de a reduce confuzia sau rușinea resimţite atunci când experimentează anxietatea. Este şansa lor de a dobândi sentimentul siguranţei şi al încrederii în sine, de a-şi  îmbunătăţii comportamenul şi rezultatele şcolare. Ei au, în acest mod, şansa să îşi înţeleagă temerile, să se înţeleagă mai pe bine pe ei înşişi şi să înveţe să facă faţă mai bine diferitelor situaţii prin care trec.

Prin acest workshop elevii beneficiază de educaţia sănătăţii într-un cadru ce le permite detaşarea de presiunile şi rutina zilnică, dar şi o mai bună cunoaştere de sine. În acelaşi timp permite întărirea relaţiei dintre elevi, dar şi relaţiei dintre elevi şi profesor prin tehnici specifice vârstei copiilor.

Care este programul workshop-ului ?

Într-o sală, pe durata a 2 ore, propun să clarificăm împreună:

–        ce este frica / anxietatea;

–        cum să le recunoaştem;

–        care pot fi cauzele fricii / anxietăţii;

–        cum să facem faţă anxietăţii.

Cine îl organizează ?

Daniela Dumitru, psiholog, cu atestat de liberă practică, atestat COPSI.

Tel: 0722.536.745; e-mail: psihodadum@yahoo.com; http://psihodadum.wordpress.com

[1]Anxietatea este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Când suntem anxioși trăim o stare de încordare, suntem nervoși, ne simțim amenințați și de multe ori nici nu realizăm de fapt ce anume ne sperie atât de tare.

Psihoterapia integrativa – o cale catre prezenta constienta „aici si acum”

Existentele noastre sunt un prezent continuu, al carui sfarsit nu il cunoastem. Acum scriu si deja acest „acum” a devenit trecut… Traim tranzitand continuu, prin timp, numeroase momente „acum”, dispuse in spirala, fara sa putem pasi de doua ori prin acelasi moment, pentru ca, asemenea raurilor, momentele „acum” sunt intotdeauna in curgere (Barber, 2011).

Trecutul este istoria noastra – o colectie de amintiri. Viitorul este potentialul nostru – doar imaginatie. Pierzand momentul prezent ne pierdem viitorul, iar trecutul devine doar ceea ce dorim sa uitam. Cand ne blocam atentia in trecut si ne lasam coplesiti de acesta, suntem din ce in ce mai putin „aici si acum”, in prezent, devenind neputinciosi si uitand ca singura noastra putere reala este „acum”, in momentul in desfasurare.

Sa fim „aici si acum” presupune sa ne acceptam prezentul, realitatea noastra, constienti fiind ca ceea ce exista in prezentul nostru nu poate fi anulat tocmai pentru ca exista deja si astfel, viata intreaga – ca o suma de momente prezent – devine o continua acceptare. Acceptandu-ne prezentul, intreaga noastra energie devina disponibila ca resursa pentru schimbarea si cresterea noastra.

Cand suntem „aici si acum” suntem vigilenti in a ne gestiona prezentul, renuntand in a ne face griji si a trai in asteptare. Viata sanatoasa poate fi atinsa doar intampinand adecvat momentele noastre „acum” in diferitele spatii „aici”.

Pentru a ajunge sa fim stapani pe vietile noastre, trebuie sa devenim mai constienti, sa stim cu adevarat ce spunem, ce facem si ce gandim si sa renuntam sa facem totul in mod mecanic. Ca sa putem percepe, sa fim constienti de ceea ce este in noi si in jur, avem nevoie ca mentalul nostru sa ramana linistit. Un mental preocupat, agitat, distras, nu ne da voie sa observam si nu ne permite sa fim „aici si acum”.

Este evident ca nu putem fi constienti in permanenta de intreaga afluenta senzoriala, dar, este esential sa ramanem constienti ca avem posibilitatea sa ne pregatim constiinta in sensul orientarii in directia pe care o indicam. Este esential din punctul de vedere al sanatatii noastre si al eliberarii de suferinte sa ramanem constienti de fiecare situatie, de situatia din trecut, de cea din prezent sau de cea din viitor, fara a le confunda.

A fi „aici si acum” este o alegere, un mod de viata, un mod de a trai, un mod de a fi, este o alegere dintre multe alte variante. Ca reprezentanti ai speciei umane, noi suntem principalii arhitecti ai propriilor noastre schimbari si avem abilitatile si resursele necesare pentru propria noastra insanatosire. Posedam „o energie creativa nelimitata, pe care o putem folosi pentru a ne crea propria viata asa cum ne dorim” (Chiriac, 2011, p. 33), iar implinirea dorintelor noastre este posibila caci “subconstientul nostru functioneaza ca o masinarie puternica, ce preia si stocheaza informatiile furnizate la timpul prezent ca adevaruri incontestabile. Mintea noastra nu face diferenta intre adevar si o dorinta puternica. In momentul in care furnizam fara intrerupere, mintii noastre viziuni clare referitoare la destinatia unde vrem sa ajungem, actiunile noastre ne vor oferi, de-a lungul timpului, instrumentele necesare care ne vor ajuta sa ne exploatam potentialul la maxim si sa fim mereu cei mai buni pentru noi” (Chiriac, 2011, p. 249).

„A ramane in intregime in prezent, constient, este foarte dificil si, pentru marea majoritate a oamenilor, nu poate dura mai mult de cateva secunde” (Moreau, 2006, p. 18), insa a tinde spre a fi „aici si acum”, in momentul in desfasurare, intr-un prezent constientizat, a ne asuma responsabilitatea de a ne scutura de nelinistile trecutului sau ale viitorului ce ar putea sa ne deranjeze in prezent, de credintele noastre limitative si a gasi ceva interesant si pretios in fiecare moment „acum” al vietii si in fiecare spatiu „aici”, poate deveni un obiectiv de explorat si de cucerit.

Psihoterapia integrativa poate fi calea ce va permite explorarea lui a fi „aici si acum”, un proces ce implica pe de o parte, acceptarea prezentului ca moment necunoscut si incert, mai degraba decat cunoscut si cert si, pe de alta parte, gasirea celor mai bune cai in a intampina fiecare moment prezent. Alegand sa parcurgeti un proces psihoterapeutic integrativ, de explorare si crestere, inseamna sa va dati sansa transformarii personalitatii, vindecarii si cresterii in directia maturizarii si dobandirii libertatii, inteleasa ca si capacitate de a crea si a promova mereu solutii.

Autor: Daniela Dumitru

Bibliografie:
Barber, P. (2011). A deveni Psihoterapeut Practician – Cercetator. O Abordare Gestalt pentru Facilitarea Cercetarii Holistice. Craiova: Editura Liber Mundi.
Chiriac, G. (2011). Raspunsuri Psihoterapeutice pentru Fiecare Zi. Craiova: Editura Liber Mundi.
Moreau, A. (2006). Ca sa traiesti mai bine in prezent impaca-te cu trecutul. Bucuresti: Editura Trei

Comportamentele nedorite ale copiilor. Cum le corectam?

Multi dintre noi ne educam copiii folosind ceea ce numim tehnici obisnuite de disciplinare: tipete, palme, prelegeri, amenintari, confiscarea unor lucruri, interzicerea unor activitati dorite de copii.

Sunt convinsa ca ne dorim sa ne educam copiii pentru a deveni mai buni, mai cuminti, mai iubitori, mai responsabili, dar ce lectii le predam astfel?

A pedepsi inseamna „a face sa sufere” si pedepsind ii invatam pe copii cum sa devina mai pedepsitori si mai neiertatori. Iar cel mai grav este cand ne pierdem controlul emotiilor noastre si actionam asupra copiilor  impulsiv, dand frau liber sentimentelor noastre de furie si suparare.

Copiii, prin structura lor, au nevoie de multa atentie, iar atunci cand ii pedepsim, indiferent ca este vorba doar de o cicaleala, o prelegere, ca ii certam, ca tipam la ei, sau ca ii privam de ceva, le oferim o forma de atentie negativa. Atentia negativa ii face pe copii sa mormaie, sa ne evite, sa nu ne asculte sau faca acelasi lucru pentru care au primit atentie negativa. Cu cat le oferim mai multa atentie negativa cu atat ei devin mai nesiguri pe ei si, in consecinta, cauta si mai multa atentie… negativa.

Pe de alta parte, pedeapsa le transmite mesajul ca imperfectiunile si slabiciunile lor sunt inacceptabile, ca ei nu sunt demni de a fi iubiti si apreciati.

Ganditi-va la copilul / copiii dumneavoastra. Asigurati-va ca inteleg faptul ca dumneavoastra doriti sa le corectati comportamentul nedorit si ca nu cred ca ei nu sunt demni de iubit si apreciat.

Nu este tarziu sa clarificati chiar acum cu copilul / copiii intentia dumneavoastra reala.

La polul opus, atentia pozitiva, exprimata prin lauda si apreciere, ii ajuta pe copii sa simta ca sunt iubiti si acceptati si ei insisi se accepta si se iubesc. Astfel, ei se simt increzatori in fortele lor proprii si mai deschisi fata de ceilalti.

Cum oferim atentie pozitiva copiilor si, in acelasi timp, le corectam comportamentele nedorite?

Ceea ce propun este integrarea in viata dumneavoastra, ca parinti sau educatori, daca nu ati facut-o deja, a unei metode ce consta pe de o parte, in a reduce atentia negativa adresata copiilor (certurile, prelegerile, cicalelile, critica, tipetele, privarile) si a creste atentia pozitiva (aprecierile, laudele), iar pe de alta parte de a va stapani propriile emotii si sentimente negative (furie si suparare) si a cere copiilor acelasi lucru.

Pentru a realiza acest lucru, incepeti prin a face o lista cu acele comportamente care va deranjeaza la copiii dumneavoastra. Poate fi orice: certurile dintre frati, lovitul, aruncatul obiectelor personale prin toata casa, performante scolare scazute, neatentia in timpul efectuarii temelor, etc. Ordonati toate comportamentele de le cele mai importante la cele mai putin importante. Apoi faceti o lista cu comportamentele opuse celor pe care tocmai le-ati ordonat. De exemplu, „certurile dintre frati” devine „fratii se inteleg bine impreuna”, iar „aruncatul obiectelor personale prin toata casa” devine „obiectele personale sunt asezate la locul lor”, etc.

Daca obisnuiti sa va concentrati pe comportamentele nedorite si sa va admonestati copiii ori de cate ori ii surprindeti avand acele comportamente, va invit acum sa va concentrati doar pe lista comportamentelor opuse.

Ori de cate ori va surprindeti copiii avand un comportament dorit, apreciati-i cat mai mult posibil. In niciun caz sa nu treceti cu vederea manifestarea comportamentele dorite sau sa le laudati cu jumatate de gura. Laudati efectiv comportamentele dorite pentru ca informatiile explicite ii ajuta pe copii sa inteleaga ce anume apreciati si astfel ei repeta acele comportamente. Cu cat sunt laudati mai des (si pe drept), cu atat mintea lor va retine mai bine comportamentele pozitive si vor fi mai ascultatori. Aveti grija sa laudati si eforturile pe care ei le fac, nu doar succesele.

Incepeti cu partea de sus a listei – comportamentele cele mai importante. Ele vor constitui tinta laudelor si aprecierilor dumneavoastra.

Cel mai important este sa va asigurati ca copiilor le este foarte clar ce comportamente anume apreciati si asteptati de la ei.

Cand observati manifestarea comportamentului nedorit, in situatia in care acel comportament este inofensiv si nu afecteaza integritatea nimanui, il veti ignora.

Ignorarea este dificila pentru parinti si cu toate acestea, cand va irita copiii, incercati sa treceti cu vederea. O purtare neplacuta, dar inofensiva, cum ar fi vaicareala, intreruperile, toanele, cicaleala, sunt comportamente ce ar trebui sa le ignorati. Cand comportamentul este ignorat, copilul va starui in a face acel comportament, dar in cele din urma se va opri. A ignora inseamna a nu va privi copilul. De asemenea inseamna sa excludeti privirile rautacioase, mustrarile, oftaturile sau mormaielile.

Daca comportamentele copiilor depasesc pragul comportamentelor inofensive, aveti in vedere sa apelati la un set de reguli pe care sa le stabiliti si sa le faceti cunoscute copiilor.

Atunci cand copiii au comportamente ce afecteaza integritatea cuiva, inclusiv integritatea lor sau incalca o regula clar stabilita, puteti apela la tehnica linistirii.

In ce consta tehnica linistirii?

Aceasta tehnica atenueaza un comportament deficitar si este valabila pentru toti copiii cu varste cuprinse intre 2 si 12 ani. Tehnica poate deveni un instrument foarte eficient care sa va ia mai putin timp decat cicaleala, tipetele, certurile, dar cand va pregatiti sa folositi aceasta metoda, aveti in vedere toate sacrificiile necesare: ori va pregatiti sa intarziati la serviciu, ori nu mai aplicati aceasta tehnica.

Cand practicati tehnica linistirii aveti grija sa va pastrati controlul si sa vorbiti cat mai putin. Este important sa rostiti „linisteste-te!” si sa credeti in ceea ce spuneti.  Maxim 10 cuvinte sunt suficiente. Aveti grija ca, o data ce le-ati rostit cu un ton foarte calm, dar ferm, nu se mai intampla nimic pana cand copilul se linisteste. Daca copilul vrea sa stie de ce e trimis sa se linisteasca sau vrea sa isi argumenteze comportamentul, explicati-i sau lasati-l sa vorbeasca doar dupa ce se linisteste. Pentru linistire alegeti un loc in care copilul sa poata ramana linistit, fara televizor, jucarii, calculator, tableta, telefon sau alte jocuri, si unde sa ramana intre 2 pana la 12 minute, in functie de varsta copilului. Daca vrea la baie nu va lasati pacaliti. Daca nu ramane linistit in timpul stabilit, reluati totul. Daca este vorba de un prescolar care opune rezistenta poate fi nevoie sa-l retineti cu blandete pana expira timpul stabilit. Daca un scolar opune rezistenta adaugati cate un minut pentru fiecare refuz pana la maxim 5 minute suplimentare.

Dupa ce copilul s-a linistit dati-i voie sa revina la situatia dinainte. Daca se poarta cum trebuie, laudati-l. Asigurati-va ca el a inteles ce comportament nu este acceptat.

Pentru a aplica tehnica linistirii, aveti nevoie ca mai inainte sa va linistiti chiar dumneavoastra insiva.

Cateva respiratii profunde va pot fi de mare ajutor si, de asemenea, un antrenament in a va pastra controlul in fata copiilor. Aveti grija ca si copilul sa dobandeasca practica respiratiei profunde pentru a se linisti.

Daca aplicarea acestei metode de corectare a comportamentelor nedorite ale copiilor este un obicei nou, va necesita din partea dumneavoastra ceva mai multa atentie si perseverenta, dar, in timp, cu siguranta va puteti bucura de efectele benefice ale acestei metode.

Autor: Daniela Dumitru – psiholog

Bibliografie:

Elias, M., Tobias, S., Friedlander, B. (2002). Inteligenta emotionala in educatia copiilor. Editura: Curtea Veche, Bucuresti.