Sindromul Pinocchio sau calatoria unei papusi de lemn

Povestea lui Carlo Collodi intitulata Aventurile lui Pinocchio este in esenta un basm, dar imi place sa o privesc la nivel psihologic si spiritual ca pe o metafora a procesului de integrare, crestere si dezvoltare a fiintei umane in propria sa devenire.

Astfel, povestea lui Pinocchio poate semnifica trecerea de la experienta fragmentarii si a rupturii sinelui la intregire si viata.

Nu este o idee originala. Am regasit aceasta idee in materialul lui F. Carroll (1995) Sindromul Pinocchio. Calea catre Plenitudine. Autoarea aseamana procesul pe care Pinocchio il experimenteaza in aventura transformarii sale intr-un baiat adevarat cu procesul psihoterapeutic cu copii si adolescenti.

Insa la fel de adevarat este ca acest proces transformator poate fi experimentat si la o varsta adulta, pentru ca maturizarea psihica nu coincide in mod obligatoriu cu maturizarea biologica.

Ce inseamna metaforic sa fii o papusa de lemn?

La inceputul povestii il intalnim pe Pinocchio mai intai ca fiind o bucata de lemn, taiata din diverse motive, ce plange pentru a nu fi ranita. El vine pe lume ca un personaj ranit si acolo are loc o trauma, dar de care nimeni nu stie. Si aceasta este povestea traumatica a aparitiei noastre in lume, ca iesire din pantecul matern protector intr-un univers exterior, strain.

In poveste, Gepetto isi doreste o papusa, nu vrea un baiat adevarat. Vrea o papusa care sa faca ceea ce vrea el ca ea sa faca: sa danseze, sa faca tumbe si tot felul de lucruri, pentru a-l distra. Cand papusa este gata, Gepetto are mai multe asteptari de la papusa sa: el vrea ca Pinocchio sa invete carte. Dar pentru Pinocchio nu este interesant. Pinocchio vrea sa fie el insusi si nu papusa tatalui sau, asa ca pleaca de acasa. El este credul, „cap-sec” si observam ca nu stie sa-si indeplineasca nevoile de foame, de somn si de securitate. El nu simte ca focul ii arde picioarele in timp ce doarme şi Gepetto trebuie sa i le faca din nou. Relatiile pe care Pinocchio le stabileste sunt relatii in care este ranit, se profita de el si nu este ajutat.

Aceasta este prima parte a povestii, o poveste ce seamana foarte mult cu multe alte povesti ale altor copii din lumea intreaga, ce se simt raniti, in afara relatiei cu sine, cu propriul corp, si se afla complet in pierdere in ce priveste interactiunea cu scopul de a-si indeplini nevoile proprii si a descoperi cine sunt. Adeseori, copii fiind, jucam roluri de papusi de lemn manuite de parinti ori de catre altii si traim golul sufletesc gandind ca suntem pe lume ca rezultat al dorintei altora, nestiind care ne este scopul pe lume. Si pentru ca suntem manuiti, invatam sa jucam si roluri de papusari, personaje lipsite de empatie, neacordate la nevoile celorlalti.

Realitatea noastra este ca, in copilarie, incepem sa ne pierdem, sa pierdem procesul nostru esential de a fi cine suntem si adesea avem putin suport pentru nevoile noastre de dezvoltare.

Ce inseamna sa devii un baiat adevarat?

In cea de-a doua parte a povestii lucrurile incep sa se schimbe pentru Pinocchio si, chiar in momentul cand el se pierde tot mai mult, incepe calatoria catre sine, catre intregirea fiintei sale.

Desi Pinocchio incearca sa satisfaca nevoile tatalui sau si sa fie copilul pe care il vrea tata, nu reuseste decat sa fie etichetat drept „un baiat rau” si cand ne gandim ca Pinocchio e aproape sa moara, el este salvat de Zana Albastra.

Ea detine rolul-cheie in procesul transformarii lui. Ei ii pasa de el, nu il respinge, nu il judeca, nu il rusineaza. Cheama doctori care stabilesc ca el este in viata si apoi il incurajeaza sa intre in contact cu tatal sau, pentru ca el sa traiasca sentimentul de apartenenta.

Cand traim sentimentul de apartenenta ne simtim acceptati şi incepem sa ne acceptam, se construieşte ceea ce numim suportul de sine şi incepe procesul de a ne vindeca de sentimentul de a fi aruncati intr-un exterior in care ne simtim singuri.

Este prima relatie pe care Pinocchio o are cu cineva care il vede si il accepta asa cum este. Mai mult, Zana vede ceea ce el ar putea fi, adica un baietel adevarat. Doar prin intermediul acestei relatii Pinocchio are primul gand de a deveni real mai degraba decat sa ramana o papusica de lemn, prea putin responsabila, ce incearca sa se indeparteze de oricine si de toata lumea.

Desi se despart in acest moment al povestii, Pinocchio nu pierde legatura cu Zana Albastra. Relatia lor continua pe tot parcursul povestii, iar Zana trece prin mai multe roluri: copil, sora, mama si prietena pentru Pinocchio. Este o relatie prezenta, iar prin intermediul acestei relatii Pinocchio se apropie, se indeparteaza, nefiind imediat transformat in ceva minunat.

Procesul de construire a suportului de sine, de a invata despre el, de a se cunoaste necesita mult timp.

Şi, din nou, aceasta este povestea noastra, a tuturor, caci in procesul transformarii noastre avem nevoie sa ne pierdem mai intai pentru a putea afla cine suntem. Tipul de relatie pe care Zana il construieste este transformator si vindecator pentru fiecare din noi, caci puterea unei alte fiinte de a ne accepta, de a ne iubi si de a vedea in noi potentialul ascuns ne ofera incredere si suport pentru a ne accepta noi insine, a creste si a ne vindeca. Este tipul de relatie dupa care cu totii tanjim şi pe care avem şansa sa il cunoaştem in procesul psihoterapeutic.

In cautarea tatalui sau, Pinocchio se duce pe faleza si priveste marea de unde isi vede tatal cu barca in larg in mijlocul furtunii. Vrea sa ajunga la el si se arunca in mare, dar nu are inca indeajuns suport intern si extern pentru a infrunta uriasa balena ce tocmai il inghite pe Gepetto. El isi atinge limitele, paraseste faleza fiindu-i frica si, inca o data, il pierde din vedere pe tatal sau.

Dupa alte aventuri, Pinocchio il intalneste pe Fitil, un baiat caruia nu-i place scoala. Fitil il atrage catre minunata tara a lipsei problemelor, unde totul este numai distractie. Pinocchio nu ar mai trebui sa infrunte nesiguranta largului marii si ar putea scapa de toate sarcinile dezvoltarii sale, si chiar de aceea de a deveni un baiat adevarat, asa ca se alatura lui Fitil, dar cu totii stim ce i se intampla: Pinocchio se transforma in magar.

Ironic, Pinocchio, acum magar, este aruncat in largul marii de catre noul sau stapan, care vrea pielea sa pentru a face o toba. Si, inca o data, ceva se intampla in viata lui pentru a-l duce mai departe: toti pestii mici din mare vin si incep sa manance carnea micului magar, si facand asta, ei il scot la iveala pe Pinocchio, care era in interiorul magarului. Cand omul trage ceea ce crede ca e magarul inecat, il vede pe Pinocchio agatat de franghie. Pinocchio ii explica acestuia intreaga poveste, insa, in timp ce povesteste, stapanul sau se infurie la gandul pierderii sale. Imediat, fara sa se gandeasca, Pinocchio sare in mare unde este inghitit chiar de catre uriasa balena de care fugise.

In burta balenei este intuneric şi Pinocchio se afunda intr-o mocirla alunecoasa şi mirositoare. Acolo il descopera pe tatal sau stand la o masa cu lumanarea aprinsa, un om care a ajuns acolo in cautarea repetata a lui Pinocchio.

Viata il aduce pe Pinocchio in fata aceleiasi sarcini de care fugise cu ceva timp in urma, insa in acest moment al dezvoltarii are mult mai multa experienta si suport. Descoperim un Pinocchio diferit de cel de la inceputul povestii. El este cel care initiaza, care ia decizii, in timp ce Gepetto nu-i mai spune „Trebuie sa faci asta” sau „Esti un fiu rau si neascultator”. O schimbare considerabila fata de un Pinocchio care fugea de tatal sau si-i cerea acestuia sa il ingrijeasca, in timp ce Gepetto are acum incredere in Pinocchio.

A fi inghitit de ceva mai mare decat fiinta noastra este, metaforic, inceputul confruntarii terapeutice cu acele parti din noi insine neintegrate inca, ce genereaza ura de sine, rusine si conflicte, sunt parintii nostri de care ne credem separati si cu care nu mai vrem sa avem de-a face. Sunt toate acele parti pe care le detestam, cu care ne luptam, si doar cunoscandu-le, ascultandu-le povestile, vorbind cu ele, iertand si acceptand, apare posibilitatea transformarii in ceea ce suntem cu adevarat, mai mult decat ceea ce ni se spune si credem ca suntem. Ceea ce putem face, sprijinti in procesul psihoterapeutic este impacarea cu parintii si cu fiecare parte pe care o descoperim, caci ele nu exisa separat, ele sunt in noi.

Pinocchio si Gepetto reusesc sa se elibereze si sa ajunga la tarm si o perioada de timp Pinocchio renunta la ideea de a deveni real. Ceea ce il preocupa sunt noile relatii din viata sa, constientizarea celuilalt, legaturile sale. O interdependenta sanatoasa se dezvolta in viata lui Pinocchio. Ii pasa de celalalt, in special de tatal sau si intampina nevoile de zi cu zi ale vietii facand treburile casnice, mergand la scoala, invatand ceea ce trebuie sa invete. Se poate observa o stare de usurare la Pinocchio si faptul ca se simte confortabil cu ceea ce este.

Una dintre persoanele pe care le recunoaste in noua sa casa este vechiul sau prieten, Fitil, care este inca magar. Pinocchio observa ca prietenul sau este pe moarte pentru ca a fost atat de prost tratat in munca sa de magar. In timp ce povestea continua, Pinocchio afla ca Zana este bolnava si nu are resursele necesare pentru a se trata. Pinocchio are doi silingi pe care i-a castigat muncind. Cu banii acestia voia sa isi cumpere niste haine noi, dar cand afla despre Zana, ii da mesagerului ei.

Acestea sunt momente patrunzatoare. Il vedem pe Pinocchio plangand, dorindu-si din suflet sa-si ajute prietenul si sa nu il lase sa moara in acel fel. Putem sa simtim durerea reala a pierderii lui Pinocchio si vedem frumusetea vietii emotionale din interiorul sau. Lui ii pasa, plange, rade, este competent, este obosit, iar prin darul sau catre Zana Albastra vedem abilitatea lui de a se oferi pe sine celuilalt, de a fi ingrijorat. El işi da voie sa fie vulnerabil, sa fie in contact cu durerea sa, cu emotiile, iar acest lucru ne arata felul in care Pinocchio este in contact cu viata sa emotionala, atat de bogata.

Pinocchio reuşeşte sa traiasca in lume, sa gaseasca un sens, sa se impace cu sine, sa aibe relatii. Lumea exterioara nu mai este acel loc neplacut care il raneşte şi nu il ajuta. Prin transformarea lui interioara, el s-a asumat. 

Daca ati ajuns pana aici, va invit sa va imaginati in continuare si alte sensuri ale propriei transformari, din ce in ce mai profunde, pentru ca transformarea este un proces continuu ce ne surprinde si ne incita mereu şi mereu in a ne continua Calatoria in experienta umana.

Daca aveti nevoie de ajutor in procesul personal de transformare, contactati psihoterapeut Daniela Dumitru, direct la telefon 0722 536 745 sau pe e-mail psihodadum@yahoo.com  pentru a face o programare.

Articolul este publicat pe http://www.cafegradiva.ro/2016/03/sindromul-pinocchio-sau-calatoria-unei.html

#Autist – minunat și foarte diferit

„A fi autist este cel puțin la fel de mult o parte a personalității cuiva așa cum sunt genul, cultura și personalitatea sa. Nu e ceva care se schimbă și se îndepărtează așa cum ar fi îmbrăcămintea.” Jim Sinclar.

Amy Sequenzia, diagnosticată cu autism, a scris destul de multe despre ABA (Applied Behavior Analysis), pe care o numește o terapie de convertire a persoanelor cu autism. Limba oficială a programului terapeutic ABA este „de a face copiii autiști imposibil de identificat dintre copiii tipici”.

Oamenii care nu sunt de acord cu ea spun că ABA îi ajută pe copiii autiști să învețe lucruri de genul „să-și încheie nasturii” sau altfel spus „să aibă deprinderi de viață”. Ei susțin că nu doresc să schimbe cine sunt copiii, chiar dacă spun că doresc ca acești copii să fie acceptați de o societate care îi va accepta numai dacă arată mai puțin autist.

Lui Amy îi place să vadă tinerii autiști învățând despre ei înșiși, despre cultura autistă și descoperind minunatul lor sine autist. Îi place să-i vadă cum, crescând, resping în mod deschis ABA. Chiar dacă ei nu sunt conștienți de acest lucru, ei demitizează fiecare scuză a susținătorilor ABA oferită pentru a justifica practicile îngrozitoare ale „terapiei” și fac acest lucru fiind pur și simplu ceea ce sunt.

Ea a cerut unor tineri autiști permisiunea de a scrie despre ei pentru că ea crede că e important să ascultăm vocile lor.

Amy nu știe dacă ei pot – referindu-se la una din justificările susținătorilor ABA  – să se îmbrace fără ajutor, însă ea crede că acest lucru nu este ceva ce ea sau noi trebuie să știm. A avea nevoie de ajutor nu este rușinos, spune Amy. Ea însăși are nevoie de foarte multă asistență fizică, iar acest lucru nu o devalorizează ca ființă umană.

Amy nu știe cât de copleșiți ajung acești tineri atunci când – de multe ori – lumea inaccesibilă și care nu îi acceptă devine prea mult pentru simțurile lor. Ea nu știe dacă ei au experimentat stări de a se rupe ori de a se închide, dar ea știe că mulți autiși experimentează asta, inclusiv ea. A avea nevoie să fie singuri și “departe de lume”, din când în când, nu îi devalorizează ca ființe umane.

Acești tineri autiști cresc, învață, înfloresc, fiind ei înșiși, fără a fi forțați să arate mai puțin autiști, fără a fi nevoie să se conformeze unor standarde impuse din exterior.

Emma Zürcher-Long are 14 ani. Își scrie ideile atunci când cuvintele pe care le rostește nu reflectă ceea ce creierul vrea să transmită. Ea face cursuri peste nivelul grupei sale de vârstă și este co-regizor și subiect principal într-un documentar.

Ea se apreciază pe sine și „vocea” ei și învață despre ea fără să permită ca oamenii să îi spună că fiind autistă și având propria cale de a se exprima pe sine este rușinos. Emma are multe de spus, spune ce vrea și a făcut un film pentru a arăta asta.

După Emma a avea deprinderi de viață înseamnă : înțelepciune, autocunoaștere și autoreprezentare.

Brooke are 13 ani. Îi place să danseze și să cânte. Îi place să scrie și face acest lucru pentru că o ajută să interacționeze și să facă față situațiilor de stres si anxietate. Ea este foarte empatică – ceea ce autiștii au de obicei în exces, ceea ce face exprimarea emoțiilor copleșitoare – și învață, în propriul ei timp, să gestioneze acest lucru. De asemenea, ea învață, în propriul ei timp, să comunice într-un mod pe care majoritatea îl poate înțelege și să-și exprime sentimentele atunci când vrea ca oamenii să le cunoască.

Brooke a făcut terapie ABA mai devreme în viața ei, dar cunoașterea de sine s-a îmbunătățit din momentul în care ea nu a mai fost obligată să se conformeze sau forțată să “acționeze normal”.

Brooke a spus : “Îmi place să cânt, să dansez și îmi place aproape orice. Îmi place să fiu autistă. “

După Brooke a avea deprinderi de viață înseamnă : autoreprezentare, a-și găsi calea și propriul ei ritm.

Adam Wolfond are 14 ani și nu vorbește. El a învățat cum să tasteze prin FC (Communication Facilitat), cu suportul inițial de mână și încheietura mâinii. Astăzi, el are mai multi facilitatori, cu diferite grade de suport. Cu cel puțin unul dintre ei, el are nevoie doar de o atingere ușoară pe spate.

Adam vrea să fie respectat pentru cine este el. El învață și crește, fără a fi forțat să se uite și să acționeze „mai puțin autist”. El face videoclipuri cu el însuși despre cum experimentează lumea și modul în care el învață despre siguranță (cum ar fi traversarea străzilor aglomerate).

Adam spune despre el: „Modul în care sunt este minunat si eu pun sub semnul întrebării dorința altora de a mă schimba pentru a fi ca ei”.

După Adam a avea deprinderi de viață înseamnă : găsirea propriului său mod de a învăța despre siguranță, cunoașterea de sine.

Acești trei tineri autiști mă fac fericită, spune Amy. Ei sunt mândri de cine sunt ei, transmit pozitivitate despre cultura autistă. Ei sunt grozavi și 100% diferiți de colegii lor și acest lucru este în mare parte cererea autiștilor –  să fim acceptați așa cum suntem.

Notă: Nu este o coincidență faptul că Emma, Brooke și Adam au familii care le oferă suport și acceptare, care îi ascultă pe adulții autiști și nu se tem să-și recunoască posibilele greșeli, alegând să se corecteze. Ei doresc ca lumea să-i respecte pe copiii lor, așa că ei respectă „vocea” copiilor lor.

Sursa: 

http://autismwomensnetwork.org/awesomely-autistic-awesomely-distinguishable/

Repere psihoterapeutice – fericirea în cuplu

Fericirea din momentul acum poate consolida relația de cuplu, dar partenerii au nevoie să construiască conștient nenumărate momente acum de fericire în doi pentru ca ei să continue să se simtă împliniți împreună.

♥ ♥ ♥

Daniela Dumitru

 

Cuplu – vindecarea dincolo de măști

De cele mai multe ori ne e frică să ne expunem vulnerabilitatea, neputința, singurătatea, acele laturi mai puțin perfecte, necizelate, urâte. Ne rușinăm de aceste laturi și ne imaginăm că e ceva în neregulă cu noi și că nimeni nu ne-ar putea iubi dacă le-ar vedea, așa că încercăm să le ascundem și ne punem cele mai bune măști. 

Ne apărăm în felul acesta încercând să fim ceea ce ne imaginăm că suntem, fiind însă mai puțin ceea ce suntem

Putem ajunge să pretindem că aceste aspecte „urâte”, „slabe” ale noastre nu există și putem uita cu desăvârșire de ele.

În realitate, aceste laturi pe care le ascundem sunt cele mai dureroase răni ale noastre.

A ne ascunde și a ne autoapăra poate că sunt strategii potrivite pe un câmp de luptă, dar când ne referim la o relație intimă, ele nu mai sunt strategii funcționale.

A ne expune vulnerabilitatea, neputința, singurătatea, acele laturi mai puțin perfecte, necizelate, urâte și a simți durerea, frica, vina, rușinea care însoțesc aceste expuneri, este de multe ori ultimul lucru pe care ar vrea cineva să îl facă.

O realitate în cuplu este că aceste aspecte ascunse sunt mereu provocate de celălalt partener să iasă la suprafață. Sunt acele momente de conflict, certuri, tensiuni, neînțelegeri, infidelitate. 

În astfel de momente ne ajută să recunoaștem teama față de aceste sentimente ca pe o apărare a copilului interior care crede că nu poate supraviețui sentimentelor extrem de dureroase. Această credință era valabilă pentru noi când eram copii, când sistemul nostru nervos era prea delicat pentru a face față unor astfel de sentimente, dar acum nu mai este cazul.

Când nu găsim o cale de a ne vindeca de durerile conflictelor, lucrurile se complică și mai mult, iar relația de cuplu se erodează. Cu cât ținem mai mult aceste sentimente ascunse, cu atât mai mult ele rămân înrădăcinate în psihicul nostru și avem nevoie să consumăm multă energie pentru a le evita sau a le ascunde.

În procesul psihoterapeutic partenerii de cuplu își dau șansa să își exploreze conflictele, fiind sprijiniți în a renunța la măștile lor și a se dezvălui profund unul altuia așa cum sunt, simțindu-se mai compasivi și conectați cu ei înșiși și cu partenerul lor. În felul acesta relația de cuplu crește și ea însăși ajută partenerii să se sprijine unul pe celălalt și să fie uniți în momentele dificile. Însă, chiar dacă partenerii decid să nu rămân împreună, lucrul cu conflictul lor îi ajută pe fiecare să se extindă, să se deschidă și să se dezvolte în noi moduri semnificative.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Repere psihoterapeutice -sentimentele dificile

A permite experienței noastre să fie, aici și acum, așa cum este ea, înseamnă mai întâi să ne răspundem la întrebarea: „Ce se întâmplă acum?” și să recunoaștem stările prin care trecem, fiind conștienți de ele.

De multe ori este dificil să permitem experienței să fie pur și simplu atunci când avem de-a face cu sentimente pe care nu știm cum să le tolerăm. Realitatea este că noi toți avem anumite sentimente și experiențe cărora ni se pare greu să le facem față când credem că ele sunt inacceptabile sau tabu. Alegem să credem că este ceva în neregulă cu noi și creăm povești pe care le atașăm sentimentelor noastre. Ori de câte ori apar aceste sentimente inacceptabile ne conectăm automat cu poveștile create. De exemplu, asociem anumite sentimente cu impresia că suntem răi și nepotriviți ori oribili. De vreme ce este dureros să acceptăm acest „sine rău” evităm să intrăm în contact cu el și rareori îl înfruntăm direct.

Ceea ce se petrece este că acest „sine rău” – dușmanul pe care decidem că trebuie să îl ținem la distanță – devine o identitate inconștientă și când acest aspect iese la lumină ne încordăm împotriva lui și reacționăm defensiv, apărându-ne și atacând. Trist este că menținând această luptă internă ajungem să o externalizăm și să reacționăm față de parteneri, copii, părinți, prieteni ca față de o mare amenințare. Cei pe care îi iubim sau am crezut că i-am iubit cândva devin dușmanii noștri.

Alegând să stăm cu sentimentele noastre inacceptabile, ne putem conecta poate cu dorul ori poate cu tristețea ori cu pierderea, poate cu teama, cu eșecul sau cu neputința și fiecare dintre acestea sunt trăiri ce se activează la întâlnirea cu un Altul, dar pe care le-am trăit cândva într-o relație semnificativă.  

În procesul psihoterapeutic putem conștientiza sentimentele și poveștile pe care le-am creat și atașat cândva sentimentelor noastre dificile, devenind mai compasivi față de noi înșine și față de alții și mai prezenți în relațiile și viețile noastre. 

A fi prezenți în relațiile și în viețile noastre înseamnă să reacționăm din ce în ce mai puțin față de partenerii, copiii, părinții ori prietenii noștri ca față de o mare amenințare și să vedem mai clar ceea ce se întâmplă în realitate și ceea ce avem nevoie să facem.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

 

Cuplu – asumarea responsabilității

În cuplu adeseori trăim sentimente amenințătoare ori intolerabile și de obicei tindem să ne condamnăm partenerul pentru aceste trăiri și să considerăm că el este cauza trăirilor noastre intolerabile.

 – „De ce mă faci să mă simt așa?”, îi reproșăm. „Tu ești de vină!”

A ne privi partenerul ca pe sursa fericirii sau nefericirii noastre înseamnă să evităm asumarea răspunderii pentru propria noastră experiență.

În numele iubirii pe care ar trebui să ne-o poarte, adesea îi cerem partenerului să se schimbe, să fie altfel decât este, crezând că în felul acesta nu vom mai trăi acele sentimente greu de suportat.

Putem să ne condamnăm partenerul actual și să-i pretindem LUI să se schimbe, putem să ne condamnăm următorii parteneri și să pretindem la fel, sau putem să alegem ceva diferit:

să acceptăm experiența noastră ca fiind ceva ce ne aparține, indiferent cât de amenințătoare și intolerabilă este, căutând în noi înșine sursa a ceea ce pretindem partenerului să ne ofere. 

Alegând să stăm cu experiențele noastre în loc să „trecem peste”, ajungem să renunțăm la cine ne imaginăm că suntem, fiind mai mult cine suntem și renunțăm să-l atacam pe un Altul și să credem că el ne privează de ceva.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Workshop – „Arta de a fi in armonie. Lucrul cu furia”– 12.05.2016

Furia este un sentiment normal si sincer si oricine poate fi furios. Eu pot fi furioasa. Voi puteti fi furiosi. Ea ne indica, in mod clar, ca au fost intrecute anumite limite.

La origine, furia este o expresie a propriului sine si cand ajungem sa ne exprimam furia reusim sa ne exprimam pe noi insine, insa, in cele mai multe cazuri, modul in care o exprimam, daca o putem accepta sau nu, ne aduce necazuri si ma refer la situatiile in care energia furiei este disipata agresand, fiind sarcastici si evitanti sau reprimata si intoarsa catre sine.

In cadrul atelierului va propun sa lucram cu furia voastra, fie ca este vorba despre o furie de zi cu zi sau o furie ce rezulta in urma unor treburi ramase nerezolvate din trecut, cum ar fi abuzurile de orice fel, violenta, neglijarea, etc. Va propun sa lucram terapeutic cu situațiile declansatoare de furie. Poate fi vorba despre o furie care indica faptul ca au fost depasite limitele, poate fi vorba despre o proiectie a unui aspect pe care nu il puteti asuma, poate fi vorba despre un transfer sau de o trauma mai veche. Va propun sa identificam ce va infurie si sa lucram cu ceea ce este.

Folosind tehnici specifice psihoterapiei integrative veti:

  • identifica si insusi ceea ce va infurie, prin procesul terapeutic;
  • identifica reactiile, senzatiile corporale asociate furiei pentru o mai buna constientizare a emotiei chiar si atunci cand obisnuiti sa va intoarceti furia in interior;
  • exprima si controla furia prin metode sanatoase care va protejeaza pe dumneavoastra si pe cei din jur.

La sfarșitul atelierului se vor elibera certificate de participare și adeverinte de practica pentru studentii la psihologie, pentru maxim 10 ore.

Cine poate participa: Orice persoana interesata de subiect.

Data intalnirii: 12 mai 2016, ora 18:00 – 21:00

Facilitator: Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu competenta in psihoterapie integrativa.

Pret participare: 70 lei sau 50 lei pentru persoanele care au mai participat la cursurile CENTRULUI CONFIDENT.

Adresa: Calea 13 Septembrie nr.71, bl.69, sc.A, et.2, ap.5, interfon 5, sector 5, București, Centrul de training si psihologie CONFIDENT.

Inscriere: Pentru inscriere, intrebari, nelamuriri, ma puteți contacta la telefon: 0722.536.745 sau imi puteti scrie pe adresa psihodadum@yahoo.com

Repere psihoterapeutice – relația de cuplu

Andreea Chiru, foto: couple photography. http://andreeachiru.blogspot.ro/

Mă gândesc cât este de minunat că avem șansa să cunoaștem cel puțin un om, atât de intim cum nu am mai cunoscut în relațiile cu cei care ne-au îngrijit, căruia să îi putem oferi iubirea noastră și din partea căruia să primim iubire.

Să creștem împreună o relație în care să ne apropiem și să ne îndepărtăm unul de celalalt, urmând o anume inteligență universală, creându-ne în felul acesta spațiu pentru intimitate, pentru a ne descoperi și a ne redescoperi, pentru a fi noi înșine.

Să fim împreună de-a lungul timpului, în diversele etape ale vieților noastre, descoperindu-ne mereu altfel și totuși aceiași.

Să ne îndrăgostim și să ne reîndrăgostim unul de celălalt, aceiași care am ales să fim într-o relație acum mulți ani și poate pentru încă mult timp.

Și este minunat că această șansă depinde de fiecare din noi, de ceea ce ne dorim și avem nevoie în viețile noastre.

*

foto: Andreea Chiru

Repere psihoterapeutice – om frumos

„Să fi un om frumos înseamnă să fi tu însuți.

Nu ai nevoie să fi acceptat de toți ceilalți oameni.

Ceea ce ai nevoie este să te accepți chiar tu. Dacă te naști o floare de lotus, atunci fi o frumoasă floare de lotus, nu încerca să fi o floare de magnolie.

Vei suferi dacă implori acceptare și recunoaștere și încerci să te schimbi pentru a te potrivi cu ceea ce alți oameni vor ca tu să fi.

Adevărata fericire și adevărata putere se află în a te înțelege pe tine însuți, a te accepta având încredere în tine însuți.”

*

Thích Nhất Hạnh

Repere psihoterapeutice – abundența

Cei mai mulți dintre noi vrem să atragem abundența în viețile noastre și nu puțini dintre noi percepem de fapt lipsa, neîmplinirea, dorul.

Cum am putea să umplem toate aceste goluri pe care le percepem? Cum am putea să vedem abundența în viețile noastre când sufletul nu ne este împlinit, tânjește, plânge?

Ceea ce știu acum este că avem nevoie să acceptăm lipsa a ceea ce ne dorim ca fiind ea însăși experiența care ne îmbogățește. Schimbând astfel perspectiva, descoperim că suntem bogați pentru că ne este dor, pentru că plângem, pentru că ne simțim neîmpliniți și, în felul acesta, ne descoperim mai autentici și mai umani.

Cred că fiecare experiență cu care ne confruntăm este un dar prețios din marele coș al abundenței și, pentru mine, e minunat să trăiesc abundența în felul acesta!

Daniela Dumitru, psihoterapeut