Dependenta-codependenta sau despre cum rejucam modelul nefericit din copilarie

Ce este codependenta?

Nereusita de a ne identifica si contine sentimentele dificile, compensata prin incercarea de a exercita controlul asupra oamenilor, a obiectelor sau a evenimentelor exterioare este numita codependenta.

Daca in copilarie am fost fortati de context sa ne amortim propriile nevoi si sentimente pentru a face fata unui parinte dificil sau persoanei in a carei grija am fost, suntem pregatiti pentru codependenta, un model de lunga durata, prin care, adulti fiind, cautam in mod repetat sa obtinem dragoste si recunoastere de la persoane ce se dovedesc a ramane totusi indisponibile si incapabile sa ne implineasca aceste nevoi.

Ceea ce se intampla este ca retraim iar si iar lipsa, nefericirea, golul.

Practic rejucam in vietile adulte modelul din copilarie pentru ca ne este foarte greu sa recunoastem cat de disfunctional este acel model, iar trecerea timpului nu vindeca codependenta. Maine nu va fi mai bine, iar fericirea si implinirea se indeparteaza si mai mult daca noi insine si cei din jurul nostru nu rupem cercul vicios al codependentei in care traim.

Cand suntem codependenti, practic suntem dependenti de persoane, de anumite comportamente, de anumite obiecte.

Cand suntem dependenti de persoane, sentimentul identitatii personale – „cine sunt?”, este foarte diminuat, inabusit si aproape eliminat de personalitatea si problemele celuilalt. Incercand sa observam cum ne consumam timpul si energia putem descoperi cum incercam fie sa-i schimbam pe ceilalti, fie cum incercam sa ne conformam dorintelor celorlalti.

In cazul dependentei de comportamente observam ca acestea sunt impinse la extrem, sub forma tulburarilor de nutritie (anorexia, bulimia, obezitate), a dependentei de sex, a obsesiei de a muncii, a nevoii de nestapanit de a cheltui sau de a economisi exagerat, a unei atitudini exagerat de rigide ori moraliste, a unei manii de spalare a mainilor, a unei obsesii pentru jocurile de noroc, a unei furii adanci, a consumului de alcool, tutun sau droguri, a unor casatorii repetate cu persoane nepotrivite, a unei dependente de sport, de operatiile estetice, etc.

Obiectele de care devenim dependenti pot fi:  telefoanele, televizoarele, banii, mancarea, hainele, etc.

Este de ajutor sa constientizam ca, fiind copii, ne adaptam mediului in care crestem pentru a supravietui.

Ca si copii, atunci cand lucrurile sunt prea dificile in familiile noastre ne imaginam ca ne sta in putere sa le facem sa functioneze. Ne straduim sa fim sau sa facem asa cum vor ceilaltii si speram ca in felul acesta sa se intample lucruri bune, ca cei care ne ingrijesc vor fi fericiti si ca viata noastra va fi mai frumoasa, iar cand descoperim ca nu functioneaza ceea ce facem, ne asumam vina si credem ca noi suntem cauza dificultatilor celor care ne ingrijesc. 

Atunci cand suntem copii nu avem cum sa stim ca mama si tata au si ei problemele lor, daca ei nu clarifica cu noi acest lucru.

Nu stim ca avem prea putin control asupra a ceea ce se intampla in jurul nostru.

Nu stim ca doar parintii si cei care ne ingrijesc sunt responsabili de noi si de intreaga situatie si nu invers.

Ca si copii nu avem nici un mijloc, magic sau de alta natura, de a controla ce gandesc sau fac adultii din jurul nostru.

Nici o fiinta umana nu poate de una singura sa faca fericit sau sa distruga un alt om, iar copilul are mult prea putina influenta asupra parintilor lui, cu atat mai mult cand acestia au probleme serioase.

Repere pentru identificarea codependentei

  • Persoana codependenta este dominata de cel putin o dependenta, fie de persoane, fie de anumite comportamente, fie de anumite obiecte.

Cand suferim, exista o nevoie de stimulare din afara pentru a ne distrage atenția de la sentimentele proprii, dificile. Exista o optiune, fie pentru alcool, produse alimentare, locul de muncă, sex, etc. Desi putem constata ca unele dependente sunt apreciate pozitiv, ca de exemplu aceea de a munci, dependenta de sport sau de medicamente, e util sa intelegem ca, indiferent de valoarea pozitiva sau negativa care i se atribuie, exista o dependenta.

Raspunsul la intrebarea: „Ce-mi doresc cel mai mult in viata?” ne ajuta sa identificam dependenta.

  • Persoana codependenta este marcata si sufera din cauza situatiei problematice din familia in care a crescut.

Este posibil sa nu recunoastem situatia problematica din familia de origine si totusi sa suferim foarte mult. Ne ajuta sa ne intrebam „Cat de tare sau cat de des aud in mintea mea vocile critice ale celor care m-au ingrijit?” sau „Ma apar de criticile nefondate ale celorlalti?”

  • Persoana codependenta are un foarte scazut respect de sine, si, adesea, are un grad scazut de maturitate emotionala.

Este foarte greu sa avem respect de sine, atat timp cat cei care ne-au ingrijit, nu ne-au hranit in acest sens. In lipsa unei stime de sine consistente, pentru a ne simti mai bine, ne uitam in afara noastra pentru a fi apreciati si a fi iubiti.  

Ne ajuta raspunsurile la intrebari precum „Cat de multumit/a sunt de mine?”, „ Ma simt lipsit/a de sprijin si prieteni?”, „Ma astept sa esuez?”  

  • Persoana codependenta crede ca fericirea ei depinde doar de celalalt.

Persoanele codependente isi spun: „As fi fericit/a daca el/ea s-ar schimba.”, „As fi fericit/a daca el/ea ar arata ca ma accepta si imi aproba actiunile.” , „Am nevoie de un tovaras de viata perfect pentru a ma simti implinit/a. ”, „El/ea face lucrul acesta ca sa ma raneasca si reuseste.”, „Ma simt vinovat/a atunci cand incerc sa ma afirm.

  • Persoana codependenta se simte excesiv de responsabila pentru ceilalti.

In relatiile sanatoase parintii sunt responsabili pentru copiii lor, insa nu despre acest fel de responsabilitate este vorba, ci despre faptul ca persoana codependenta se simte foarte raspunzatoare pentru tot ce se intampla cu ceilalti, pentru fericirea, sentimentele, gandurile, actiunile, chiar si pentru puterea lor de discernamant.  Din acest motiv apar foarte mari confuzii in ce priveste intimitatea si granitele in relatiile cu ceilalti.

Persoanele codependente isi spun: „Daca nu intervin, el/ea nu se descurca si poate gresi.”, „Daca ma straduiam sa fiu mai bun/a, mai atent/a, el/ea nu se supara si nu mai actiona asa.” , „Nu vreau sa fac acest lucru, dar nu am de ales.”, „ Ceea ce vreau eu este mai putin important fata de ceea ce se asteapta de la mine.”

  • Relatia dintre codependent si partenerul sau de viata sau alta persoana importanta pentru el este marcata de lipsa de echilibru intre dependenta si independenta.

In relatie, persoanele codependente se simt sufocate, prinse in capcana. Analizati daca tindeti sa fugiti, sa sfidati valoriile si traditiile catre mai multa independenta si observati in ce masura reveniti in aceeasi relatie ca si cum cordonul ombilical care va leaga de casa se infasoara si va trage inapoi. Este posibil sa simtiti un conflict foarte puternic atunci cand incercati sa va separati, in orice fel.

Termenul opus dependentei este interdependenta. In relatiile sanatoase ne putem permite sa fim suficient de dependenti pentru a ne deschide spre ceilalti si a fi vulnerabili, dar in acelasi timp avem o imagine de sine pe care o putem sustine fara a avea nevoie de altcineva.

  • Persoana codependenta se blocheaza in negare si reprimare.

Ne inchipuim, dorim, tinjim ca vietile noastre sa fi fost frumoase cand, in realitate, am trecut prin suferinte de nesuportat datorita lipsei afectiunii si abuzurilor traite in copilarie. Daca realitatea reuseste sa se strecoare pe undeva, atunci trecutul dureros ameninta sa iasa la suprafata si ceea ce facem este sa ne dorim sa ne mentinem rupti de aceasta suferinta ca si cum nu e a noastra.

Intrebati-va mai intai: „Cum era relatia mea cu mama?”, „Dar cu tata?” si apoi cautati dovezi pentru a va sustine raspunsurile. Observati daca aceasta introspectie devine mult prea dureroasa. 

  • Persoana codependenta isi face griji pentru lucruri pe care nu le poate influenta si incearca sa le schimbe.

Observati-va frustrarea incercand sa controlati situatii ori persoane care sunt si vor ramane intotdeauna in afara influentei personale.

  • Viata persoanei codependente se desfasoara intre extreme.

Viata seamana cu o barca cu panze pe ape furtunoase. 

Relatiile personale romantice sunt marcate de suisuri si coborasuri extreme, de zile fierbinti si ingheturi, parintii isi pot sufoca copiii in imbratisari, ca apoi sa se rasteasca la ei cu manie.

Din punct de vedere financiar putem observa o tendinta spre economie, urmate de bani aruncati pana la ruina financiara (chiar de mai multe ori).

Relatia cu autoritatea este la fel de marcata de extreme: putem simti o teama profunda fata de un anumit tip de autoritate sau putem sfida un alt tip de autoritate, putem fi extrem de umili in fata sefului sau foarte autoritari acasa.

  • Persoana codependenta cauta in permanenta acel ceva despre care crede ca ii trebuie sau ii lipseste in viata personala.

Persoanele codependente sunt nerabdatoare si nemultumite cu ceea ce au, vor mai mult si mai mult. Nu pare niciodata sa fie de ajuns, fie ca e vorba despre bani, despre control, despre timp, alimente, despre afectiune sau apreciere si recunoastere.

Lipsa, nefericirea, golul sunt mereu prezente si nu pot fi umplute cu ceva sau cu cineva.

„De ce nu pot sa iubesc si sa fiu iubita?”, „ De ce nu ma pot simti niciodata – niciodata – multumita? ”, „De ce nu ma pot bucura?”, sunt intrebari care ne macina si par fara raspuns.

Cum tratam codependenta?

Ruperea relatiilor codependente nu este neaparat cea mai buna sau singura solutie.

Este de ajutor pentru persoanele codependente sa se informeze despre ciclul de dependenta si de modul in care aceasta se extinde in relatiile lor. Pentru ca un model de comportament sa fie schimbat este important ca acest model sa fie inteles.

Prin procesul terapeutic, clientul descopera cum sa isi gaseasca fericirea prin sine si cum sa traiasca o viata mai sanatoasa si mai implinita. Deoarece codependenta este inradacinata in copilarie, terapia poate implica explorarea modelelor actuale de comportament si relationare, dar si a problemelor din copilaria timpurie. Comportamentele care permit abuzurilor sa continue in familie trebuie sa fie recunoscute si oprite.

De asemenea, terapia sprijina clientii pentru un contact bun cu nevoile si cu sentimentele personale, pentru repararea sinelui, pentru identificarea resurselor, pentru dobandirea capacitatii de a spune „nu” si de a pune limite clare in relatii.

Daca aveti nevoie de ajutor contactati psihoterapeut Daniela Dumitru direct la telefon 0722 536 745 sau scriind pe adresa de e-mail psihodadum@yahoo.com si solicitati o programare.

*

Bibliografie:

Robert Hemfelt, R., Minirth, F. si Meier, P. (2001). Labirintul Codependentei. Drumul spre relaţii interumane sănătoase. Editura Logos

În căutarea libertății – de la dependență la detașare

Motto: „Psihoterapia își propune să îl facă pe om mai liber, iar…libertatea ar putea fi definită drept capacitatea de a dezvolta alternative.” (Ion Dafinoiu)

Ce înseamnă libertatea noastră, libertatea mea? Oare e cu putinţă să trăim o astfel de stare, detaşaţi de obiecte şi de persoanele importante din vieţile noastre, acelea care ne validează şi ne confirmă pentru a ne simţi încrezători în forţele noastre? Cum e posibil să trăim detaşarea?

Ceea ce mă luminează în această zonă de interes sunt ideile lui Krishnamurti (1971) legate de libertate şi anume că starea de libertate este  o stare în care suntem complet singuri, trăim cu noi înșine așa cum suntem și nu așa cum ne închipuim că ar trebui să fim, reușim să îndepărtăm diferitele forme de dependență, de conformism și punem sub semnul întrebării aceste lucruri. Noi nu suntem singuri și liberi atât timp cât suntem plini de amintiri, de condiționări, de ceea ce ne-au spus ceilalți – familia, educatorii – că trebuie să facem, că trebuie să fim. Această singurătate face posibilă libertatea de a fi și în această stare înflorește bucuria.

Starea de libertate în care suntem complet singuri și detașați, nu are legătură cu starea de izolare fizică și de retragere din lume. Metaforic, această libertate seamănă, în perspectiva mea, cu o eliberare din închisoare – este eliberarea din propriile noastre ziduri pe care ni le-am construit, de-a lungul timpului, din frică, pentru a ne apăra.

Mă gândesc că ne-ar trebui un fel de sită cu care să ne cernem și să separăm ceea ce suntem noi de ceea ce ni s-a spus că trebuie să fim, iar ca să ne putem cerne și separa este vital să ne dăm voie să ne întâlnim mai întâi cu toate aspectele Eu-lui nostru, cu stările noastre interioare, cu rolurile pe care le jucăm, cu măștile și cu umbra noastră, să trăim în intimitate cu fiecare aspect întâlnit și care ne aparține, să ne observăm de fiecare dată, fără judecată, cu compasiune și să ne acceptăm. Este important să ne privim pe noi așa cum suntem: modești sau nu, fricoși sau nu, emotivi sau nu, fără să ne justificăm sau să ne dezaprobăm și să putem trăi cu noi înșine așa cum suntem cu adevărat, să ne cunoaștem așa cum suntem, aici și acum. Putem alege să ne schimbăm, să ne transformăm și, astfel, să evoluăm. Cum spune Wheeler (2014), marca sinelui matur ca și cea a sufletului de grație, constă în libertatea sa.

Procesul acesta de cernere este un proces prin care ne dăm voie să ne descoperim modul în care obișnuim să comunicăm cu ceilalți, tiparele noastre de relaționare, credințele noastre, cele moștenite de la părinții noștri, de la cei care ne-au educat, dar și pe cele dobândite de-a lungul vieții, prin propriile noastre experiențe. Să le analizăm, să le păstrăm sau să le aruncăm la gunoi şi să găsim alternative, alte modalităţi de a fi, mai adecvate cu contextele în care funcţionăm.

Această singurătate înseamnă să ne dăm voie să ne eliberam mintea de condiționări, de așteptări, de prejudecăți, de imagini prestabilite, de dialogurile interioare şi vocile interioare care nu ne mai sunt utile. Vocile Părinților noștri sunt în mințile noastre, chiar dacă părinții nu mai sunt și  noi suntem cei ce, adulți fiind, alegem să investim cu autoritate aceste voci interioare și să le permitem să ne conducă, de multe ori în afara conștienței noastre.

Drumul acesta de căutare a libertăţii interioare este un drum de creştere, de maturizare, de la o poziţie de orizontalitate către o poziţie de verticalitate, şi nu doar în planul biologic, concret, în care existăm ca fiinţe biologice, bipede, ci şi în planul psihologic, mai puţin concret şi vizibil.

Venim pe lume într-o stare de orizontalitate, de vulnerabilitate şi neputinţă, fără a avea capacitatea de a ne ridica şi înfrunta lumea. Ca şi copii mici ne aflăm sub acţiunea oamenilor importanţi din vieţile noastre. Prin ei, fie învăţăm să avem încredere în ceilalţi, să ne deschidem la ceea ce e nou şi spontan, relaxându-ne şi acceptând sprijinul din mediu, fie învăţăm că nu ne putem baza pe ceilalţi sau pe noi înșine, devenim neîncrezători în ceilalţi şi în noi înşine, lipsiţi de toleranţă la experienţele noi şi spontane, tinzând în a evita noi acţiuni şi comportamente şi incapabili să primim ajutor.

Suişul acesta, înălţarea noastră spirituală de la orizontalitate la verticalitate, depinde de fiecare în parte.

Uneori suntem, psihic, într-o orizontalitate existenţială, agăţaţi de situaţiile predictibile, cunoscute, fiind evitanţi, intoleranţi faţă de energia situaţilor noi, incapabili să acţionăm în vreun fel.

Alteori reușim să creştem în verticalitatea noastră, sprijinindu-ne pe suportul şi validarea celorlalţi şi alegând să acţionăm în loc de a evita, ceea ce înseamnă să acceptăm să fim vulnerabili, dependenți de alții, apropiați, să avem încredere.

Ducându-ne la bun sfârşit acţiunile, dincolo de sentimentul încrederii în ceilalţi, creăm spaţiu pentru a ne dezvolta simţul încrederii în noi înşine. Într-un sens ciclic, avem încredere să acţionăm, acţionăm şi ne dezvoltăm un simţ al încrederii în noi înşine, ca bază pentru acţiunile viitoare. În acest mod, pe măsură ce creştem, suportul şi validarea celorlalţi ca bază iniţială pentru acţiunile noastre, pot fi înlocuite cu încrederea în noi înşine. Ceea ce era văzut ca sprijin şi validare în exterior poate fi internalizat pentru a deveni interior şi propriu.

Putem alege în a aștepta confirmarea mediului, dar această confirmare ne ciuntește când nu putem fi acceptați pentru că suntem diferiți. Aceste aspecte ale noastre diferite care nu sunt acceptate, tolerate de ceilalți, pot trece în umbră, fiind omorâte de noi înșine pentru că nu corespund. A ne detașa de această nevoie de confirmare ne permite să fim întregi.

Pare dificil să facem faţă prezentului, mereu necunoscut, şi astfel să facem faţă fricii,  mai ales atunci când credem că nu avem soluţii la problemele noastre şi credem că nu noi deţinem soluţiile. În faţa necunoscutului e mai uşor să ne agăţăm de cunoscut, dar ceea ce ne este familiar, cunoscut, poartă seminţele în a deveni un obstacol în calea către libertate. De fapt, rămânem agăţaţi în eul limitat şi separat de restul lumii. Ne dorim siguranţă, plăcere şi descoperim în locul lor nesiguranţă şi suferinţă și ori de câte ori ne dorim să avem în vieţile noastre ceva, să fim într-un anume fel, experimentăm/cunoaștem inevitabil opusul.

Nu putem face faţă prezentului aici şi acum, liberi, fără să renunţăm la vechile tipare, disfuncționale, de a gândi, simţi sau acţiona şi fără  să dăm drumul la ceea ce ţinem strâns, fără să ne detaşăm, şi astfel să ne deschidem către noi experienţe, mişcându-ne conectaţi la Sine, conectaţi cu centrul fiinţei noastre. 

Înălţarea noastră spirituală este un proces într-o continuă desfăşurare, mereu necunoscut şi mereu surprinzător şi, în perspectiva mea, Înălţarea nu poate fi posibilă fără să cunoaştem mai înainte Moartea şi Învierea: moartea Eului şi învierea în Sine.

Pentru a deveni liberi şi detaşaţi este important, cum spune Krishnamurti (1971) să ne dăm voie să ne cunoaștem atât de complet încât mintea noastră să stea liniștită, eliberata fiind de conflictele interioare, să nu mai caute mereu, să nu mai compare, să fim conștienți de fiecare gând, de fiecare sentiment, de fiecare acțiune, fără să ne mai spunem că ceva e drept sau nedrept, ci numai să observăm și să ne mișcăm cu fenomenul nostru lăuntric.

A ne găsi libertatea și a fi liberi presupune să ne asumăm și responsabilitatea de a trăi și a face față unei astfel de singurătăți.

Autor: Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Bibliografie:

Clemmens, M.C. (2012). Terapia Dependenţelor. Bucureşti: Editura Vidia.
Dafinoiu, I. (2001). Elemente de Psihoterapie Integrativă. București: Editura Polirom.
Krishnamurti, J. (1971). Eliberarea de Cunoscut. București: Editura Herald
Lee, R. & Wheeler, G. (2014). Psihologia Rușinii. București: Editura Gestalt Books
Nuta, A. (2003). Psihoterapeutul de Buzunar. București: Editura SPER.