Despre trauma psihică și consecințele ei, în metafore

Ca zombii,
părți din ea, rupte, fără identitate, letargice,
mărșăluiau înfometate de viață
prin cimitire sterpe,
mâncate de foc.
Rătăcite în timp,
intrau unele în altele, oarbe,
unele împotriva altora,
necunoscându-se,
neștiind de unde vin
ori încotro merg,
speriindu-i nopțile
fără să știe cum să le oprească.

Diminețile, strângea în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învețe cum să-și simtă viu
corpul obosit,
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân,
arta de a renaşte?

Daniela Dumitru – “Ca zombii”