Repere psihoterapeutice – abandonul

Ca părinți avem responsabilitatea de a ne dezvolta continuu, de a fi prezenți pentru fii şi ficele noastre chiar dacă ştim că ei sunt mai mari, poate adulți, şi se pot descurca singuri.

Copiii au nevoie de părinți sănătoşi psihic.

Sigur că nevoile copiilor diferă de la o etapă de vârstă la alta, dar părinții au responsabilitatea de a se acorda cu copilul lor pe fiecare nivel de dezvoltare al acestuia, de a adapta modul de comunicare cu copiii, prezența fizică și emoțională, modul în care arată și oferă afecțiune, modul în care sunt stabilite reperele și limitele, modul în care sunt reglate responsabilitățile în ce priveșrte treburile casnice în familie, modul în care sunt reglate activitățile și timpul liber.

Ne place sau nu, relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Ori de câte ori renunțăm în a face eforturi pentru a evolua noi înşine spiritual, pentru a fi în pas cu copiii şi a-i înțelege, ori de câte ori renunțăm să trăim, închizându-ne în lumi rigide, fiind toxici ori neavând forța să ne învingem bolile, ne abandonăm proprii copii.

Este o crimă să ne abandonam copiii şi e o crimă să rămânem departe de a ne conştientiza rolul în viața lor, fie că este vorba de copilăria timpurie, de adolescență, de etapa tinereții sau de maturitate.

Din păcate rădăcinile abandonului devin din ce în ce mai puternice şi mai adânci de la o generație la alta. Un copil abandonat va deveni un părinte care abandonează. Un copil abandonat va fi un adult care va abandona.

Iar abandonul nu este doar atunci când părintele îşi părăseşte fizic copilul, nu îl recunoaște, ori respinge răspunderea părintească.

Abandonul poate fi şi atunci când părintele îşi lasă copilul în grija unei persoane de încredere, fără ca el să fie prezent zilnic în viața copilului, abandon poate fi și atunci când părintele petrece prea puțin timp cu copilul pentru că e mai tot timpul obosit, abandon poate fi şi atunci când părintele nu poate fi în contact cu sine şi prezent pentru copil, are o boală fizică, o tulburare de personalitate ori o boală psihică, fiind el însuși traumatizat – din păcate de cele mai multe ori boli neconştientizate şi netratate. Abandon este și atunci când părintele este hiperprotector ori imprevizibil, nu are capacitatea de a-i permite copilului să își manifeste potențialul a ceea ce este el, impunându-i chiar o identitate diferită, de exemplu să fie de sexul pe care părintele îl dorește și nu de sexul pe care copilul îl are ori să aibă anumite sentimente și nu sentimentele pe care copilul le trăiește.

Nu, nu e un moft să ne verificăm sănătatea mentală, să ne înțelegem modelele de relaționare, tiparele de gândire, să reînvățăm să simțim, să fim în contact cu emoțiile noastre, să fim în contact cu corpurile noastre, să înțelegem care sunt rănile noastre şi să vrem să le vindecăm.

Sigur că un proces de vindecare poate dura ani de zile, poate, în cazul unora dintre noi, până la sfârşitul vieții, şi este şi firesc având în vedere că suntem un popor traumatizat şi netratat, iar efectele sunt din ce în ce mai vizibile.

Un proces de vindecare înseamnă să învățăm să fim responsabili, să înțelegem ce este sănătos şi ce este nesănătos pentru psihicul nostru şi să alegem să trăim sănătos.

Daniela Dumitru, psiholog – psihoterapeut.

Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5

Certuri, tensiuni, divort

Copiii se pot simti fericiti si increzatori cand stiu ca „acasa” este locul in care sunt in siguranta, insa intr-un mod firesc in familii apar crize, iar cand parintii decid ca divortul este cea mai buna solutie, vrand-nevrand siguranţa le este zguduita.

Realitatea este ca pentru tot mai multi copii certurile, tensiunile sau divortul parintilor sunt experiente comune, insa nu inseamna ca sunt experiente normale sau usor de indurat, ci, dimpotriva, sunt experiente dificile pentru majoritatea copiilor si profund tulburatoare pentru multi dintre ei.

Multi parinţi intentioneaza in mod onest sa faca tot ceea ce e mai bine pentru copiii lor si sa reduca suferinta acestora, insa nu de putine ori emotiile cu care se confrunta ei insisi fac mult mai dificila intelegerea perspectivei copiilor, iar copiii sufera. Şocul, anxietatea, durerea, rusinea, furia, agresivitatea – intreaga gama de emoţii prin care trec partenerii de cuplu cand se confrunta cu ruperea relatiei lor ii afecteaza şi pe copii. Cercetarile facute pe aceasta tema aduc in prim plan consecintele negative ale divortului asupra copiilor cum ar fi: cresterea agresivitatii copiilor, accese de furie, probleme scolare, anxietate, instabilitate emotionala si interactiuni sociale perturbate.

Cum sufera copiii? Diferite moduri de adaptare

Devine dificil pentru un copil sa isi mentina atentia asupra sarcinilor zilnice atunci cand este preocupat de tensiunile dintre parinti. Sa se concentreze asupra invatarii cazurilor gramaticale ori cum sa loveasca corect mingea la antrenamentele de fotbal poate fi mult prea dificil sau lipsit de interes cand copilul este ingrijorat in legatura cu cine va avea grija de el, unde va dormi sau daca parintii se vor certa iar.

O parte buna este ca, indiferent de nivelul dezechilibrului cauzat de certurile parintilor si de tensiunile din familiile lor, copiii incearca sa se adapteze climatului in care traiesc, iar, cu timpul, cei din jur ar spune despre copii ca sunt bine.

Realitatea este insa ca adaptarea folosita de copii pentru a face fata tensiunilor ce au dus la divortul parintilor si la tensiunile de dupa divort poate deveni un mod de viata daunator copilului insusi, fiindu-i afectata esential dezvoltarea, caci intr-un fel ei nu se mai exprima la potentialul lor si „mor” putin cate putin.

De exemplu ati putea observa cum:

  • Copilul nu aude ori nu vede ce se petrece intre parinti.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil sa se protejeze de scenele tulburatoare si deranjante pentru el, insa devine daunatoare cand, fara sa isi dea seama, copilul alege sa nu mai auda si sa nu mai vada demonstratiile si cerintele profesorilor din timpul orelor ori sunetele si imaginile din trafic atunci cand traverseaza strada, ceea ce este o tentativa mascata de suicid.

  • Copilul este de acord cu remarcile si atitudinile ostile ale unui parinte fata de celalalt parinte.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand simte ca e datoria lui sa multumeasca si sa aline suferinta unui parinte ori atunci cand ii este dificil sa inteleaga cine are dreptate, dar utilizarea obisnuita a acestei adaptari, de „a inghiti cu totul” atitudinile si remarcile despre celalalt, il impiedica sa beneficieze de ceea ce acela i-ar putea transmite bun si frumos. Mai mult, aceasta adaptare ii limiteaza capacitatea de a selecta singur care dintre fapte sunt adevarate sau false, nu doar in relatia cu parintii sai, ci cu diferite alte persoane cu care intra in contact.

  • Copilul este calm, nu manifesta furie si nu isi exprima dezacordul cu privire la certurile ori divortul parintilor.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand ii este teama ca pierde dragostea si acceptarea parintilor daca isi exprima furia si dezacordul sau, dar devine daunatoare cand copilul incepe sa atribuie dezacordul si sentimentele sale profesorilor, directorilor si altor copii de la scoala, obisnuind sa spuna ca ceilalti sunt furiosi pe el, ca nu il plac, ori ca il sacaie. El chiar atrage asupra sa persoane care nu il plac, il sacaie si il agreseaza ori chiar il abuzeaza si isi poate pierde tot mai mult capacitatea de a-si utiliza furia intr-un mod sanatos. O alta modalitate de adaptare este sa accepte pasiv si sa faca asa cum i se spune, intorcand insa furia si frustarile sale catre interior. Pe parcursul timpului retinerea furiei in interior poate duce la probleme somatice precum: gat inflamat, dureri de stomac, ameteli, dureri de cap, muschi inflamati, dureri de spate si colita, dar si la depresie.

  • Copilul schimba subiectul ori murmura un „nu stiu” atunci cand un parinte il investigheaza in legatura cu viata personala a celuilalt parinte.

Acest raspuns este util si inteligent pentru a evita lipsa loialitatii fata de un parinte sau subordonarea fata de celalalt, insa devine daunator copilului cand, fara sa isi dea seama, alege sa faca la fel si la scoala atunci cand profesorii ii cer sa raspunda la lectie.

  • Copilul pare preocupat doar de propriile ganduri, sentimente si comportamente.

Initial, poate sa fie de ajutor preocuparea fata de propria persoana pentru ca ii permite copilului sa reflecteze asupra sa si a experientei sale insa utilizarea in continuare a acestei adaptari poate duce la o parere de sine critica şi subminanta si la evitarea unui contact real cu ceilalti, devenind problematica cand in viata familiei apar parinti sau frati vitregi.

  • Copilul este un bun partener si confident pentru parintele cu care locuieste, indeplinind rolul parintelui lipsa.

Aceasta adaptare este o situatie incurcata in care granitele dintre parinte si copil sunt tulburate, fiind o situatie care il responsabilizeaza pe copil intr-un mod nesanatos si il poate deposeda pe copil de oportunitatile obisnuite sau normale de a se diferentia de parinte.

A face fata disconfortului din familie pe parcursul procesului divortului, in etapele sale diferite, si dupa divort este o sarcina provocatoare atat pentru copii, cat si pentru parinti.

Daca aveti nevoie de ajutor, contactati Daniela Dumitru, psihoterapeut, direct la telefon 0722 536 745 sau pe e-mail psihodadum@yahoo.com pentru a solicita o programare.

Articolul este publicat si pe site-ul http://www.cafegradiva.ro.

Cand mergem cu copilul la psihoterapeut?

Zilele trecute o prietena m-a intrebat daca e cazul sa mearga cu copilul  ei la psihoterapeut. Am raspuns atunci nelinistilor ei, iar mai apoi m-am gandit sa si scriu pe acest subiect cateva informatii generale.

Cand copilul este foarte racit, il ducem grabnic la medic pentru o consultatie. Apoi ii dam niste siropuri  si el se simte mai bine. Situatia este sub control si respiram usurati. Ca sa evitam pe viitor racelile puternice, avem grija sa-i asiguram copilului o alimentatie bogata in vitamine, activitati sportive, de preferat in aer liber, si sa fie imbracat adecvat.

Dar, uneori, copiii (ca si adultii) au necazuri care nu pot fi recunoscute la fel de usor precum raceala puternica.  Este vorba despre necazurile cu emotiile. Iata cateva dintre acestea:

-copii sunt foarte timizi si nu se simt suficient de confortabil pentru a vorbi cu familia, cu prietenii sau cu profesorii lor;
-ei simt teama astfel incat nu pot dormi, nu se pot distra sau nu se pot bucura de scoala;
-trec prin stari de tristete sau de durere;
-ei au probleme mari acasa si la scoala din cauza ca simt prea multa furie.

Cum identificam necazurile cu emotiile la copii ?

Observand comportamentul copiilor nostri.

Fiind curiosi sa aflam ce preocupari au, cine sunt prietenii lor, care sunt jocurile lor preferate,  care sunt obiceiurile alimentare, rezultatele scolare, cum isi petrec timpul liber, care este relatia lor cu profesorii, cu colegii, cum fac fata sarcinilor de zi cu zi, cum dorm.

Incercand sa ne intelegem copilul, sa-l cunoastem, sa vadem lumea prin ochii lui.

Poate fi greu sa diferentiem semnele unei probleme la nivel psihic de un comportament normal al copilului daca gandim ca este firesc, de exemplu:
– sa fie foarte izolat si fara interes in a fi cu prietenii și a avea activități de care altadata se bucura,
– sa fie excesiv de temator fara un motiv;
– sa aiba adeseori cosmaruri;
– sa aiba ganduri de suicid;
– sa-si piarda brusc pofta de mancare;
– sa-i fie excesiv de frica sa nu se ingrase;
– sa se planga deseori de boli fizice;
– sa afiseze semne de comportament violent, agresiv;
– sa consume droguri sau alcool.

Dificultatea in identificarea semnelor unei probleme psihice este si mai accentuata cand la parinti apare teama legata de stigmatizare ca urmare a unei posibile boli psihice a copilului sau legata de utilizarea anumitor medicamente sau de costul eventualului tratament.

In astfel de situatii este recomandabila solicitarea de ingrijire pentru copilul dumneavoastra si chiar pentru dumneavoastra insiva. Cu un sprijin profesionist intr-o astfel de perioada, problemele sunt mai usor de purtat. Psihoterapia rezolvă problemele de adaptare ale copiilor precum şi consilierea membrilor familiilor acestora, oferind un suport cert şi o nouă rezolvare a problemelor curente din viaţa de zi cu zi.

Pentru a stabili un diagnostic, medicul copilului recomanda evaluarea acestuia de catre unul sau mai multi specialisti, dupa caz, cum ar fi  medicul psihiatru, psihologul sau psihoterapeutul.

Care sunt optiunile de tratament ?

Cand copilul nostru are necazuri cu emotiile, o solutie potrivita este tratamentul psihoterapeutic. Acest tratament nu include medicatie.

Multi copii au nevoie de ajutorul unui psihoterapeut pentru a-si intelege emotiile,  uneori foarte intense, si pentru a face fata situatiilor dificile prin care trec. Psihoterapeutul poate sa ii invete pe copii cum sa se elibereze de furie, cum sa se relaxeze atunci cand simt teama, cum sa capete incredere in ei insisi si sa se bucure de viata. Un psihoterapeut ajuta, de asemenea, copiii care trec prin situatii familiale dificile – cum ar fi divortul parintilor, moartea cuiva apropiat sau o problema grava de sanatate si ii ajuta pe copii sa se vindece atunci cand acestia au trecut prin situatii cum ar fi abuz, violenta sau un dezastru.

Psihoterapia ii ajuta pe copii sa-si cunoasca calitatile si de asemenea, sa se simta mandri de ceea ce deja fac bine. Astfel, copiii beneficiaza de metode de educaţie pozitivă  ce ii ajuta sa facă faţă problemelor specifice varstei lor.

In cazul in care problemele de sanatate mintala impun, o solutie potrivita poate fi tratamentul medicamentos. Medicul psihiatru este cel care ar putea recomanda copilului, anumite medicamente – cum ar fi stimulatoare, antidepresive,  anti–anxietate sau antipsihotice.

Indiferent de metoda aleasa (psihoterapie, medicatie sau ambele) este foarte important sa va informti ce ar putea sa functioneze cel mai bine pentru copil, inclusiv care sunt riscurile sau beneficiile medicamentelor recomandate.

Ce se intampla in cabinetul unui psihoterapeut ? Cum ii explicam copilului ?

Psihoterapeutul te intampina si este prietenos cu tine. Nu exista injectii si nu esti supus unor proceduri medicale. In schimb stai confortabil si ai o conversatie si,  de cele mai multe ori, desenezi, modelezi plastilina, lut sau te joci cu jucarii, nisip, sau alte obiecte de joaca. Terapeutul tau iti poate spune povesti, iti poate pune intrebari sau se poate juca cu tine, aceste lucruri ajutand-l pe el sa inteleaga mai multe despre cum te simti tu si cum gandesti.

Cand terapeutul asculta si intelege prin ceea ce treci, el te poate ajuta sa faci fata situatiei, sa te simti sprijinit si mai increzator in viitorul tau.

In functie de nevoile tale el te poate invata si cum sa te intelegi mai bine cu colegii, cu profesorii sau cu familia, cum sa comunici – sa iti astepti randul intr-o conversatie pana ce poti vorbi sau sa ii asculti mai bine pe ceilalti, cum sa obtii rezultate mai bune la scoala, sa fii mai atent in clasa, in timpul orelor, cum sa iti stabilesti obiective sau sa alcatuiesti un program de alimentatie sanatoasa, exercitii fizice si somn suficient.

La prima vizita, parintii vin cu tine si intreaga familie participa impreuna la discutia cu terapeutul. Parintii ajuta in a explica situatia si ceea ce tu ai nevoie. La vizitele urmatoare, parintele care te insoteste poate astepta in sala de asteptare in timp ce tu vorbesti cu terapeutul. Ca lucrurile sa fie mai bune pentru tine s-ar putea ca tu sa ai intalniri cu terapeutul tau in fiecare saptamana, pentru o vreme, fiecare intalnire fiind de aproximativ 50 de minute, pana cand munca voastra impreuna sa fie terminata. Uneori, la anumite intervale de timp, este posibil sa fie de ajutor o reunire a tuturor membrilor familiei (mama, tata, frati) in cabinet  pentru o discutie cu psihoterapeutul.

Dragi copii si parinti, sa cerem ajutor este inteligent.

Problemele vin in viata de zi cu zi a fiecaruia, fie ca suntem copii sau adulti. Uneori, avem posibilitatea sa ne rezolvam problema pe cont propriu,  dar alteori problema e mult prea mare pentru a o putea gestiona singuri si este in folosul nostru sa cerem ajutorul unui terapeut.

Ori de cate ori avem o problema, este inteligent sa ne ocupam de ea.

Daniela Dumitru, psiholog