Repere psihoterapeutice – abandonul

Ca părinți avem responsabilitatea de a ne dezvolta continuu, de a fi prezenți pentru fii şi ficele noastre chiar dacă ştim că ei sunt mai mari, poate adulți, şi se pot descurca singuri.

Copiii au nevoie de părinți sănătoşi psihic.

Sigur că nevoile copiilor diferă de la o etapă de vârstă la alta, dar părinții au responsabilitatea de a se acorda cu copilul lor pe fiecare nivel de dezvoltare al acestuia, de a adapta modul de comunicare cu copiii, prezența fizică și emoțională, modul în care arată și oferă afecțiune, modul în care sunt stabilite reperele și limitele, modul în care sunt reglate responsabilitățile în ce priveșrte treburile casnice în familie, modul în care sunt reglate activitățile și timpul liber.

Ne place sau nu, relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Ori de câte ori renunțăm în a face eforturi pentru a evolua noi înşine spiritual, pentru a fi în pas cu copiii şi a-i înțelege, ori de câte ori renunțăm să trăim, închizându-ne în lumi rigide, fiind toxici ori neavând forța să ne învingem bolile, ne abandonăm proprii copii.

Este o crimă să ne abandonam copiii şi e o crimă să rămânem departe de a ne conştientiza rolul în viața lor, fie că este vorba de copilăria timpurie, de adolescență, de etapa tinereții sau de maturitate.

Din păcate rădăcinile abandonului devin din ce în ce mai puternice şi mai adânci de la o generație la alta. Un copil abandonat va deveni un părinte care abandonează. Un copil abandonat va fi un adult care va abandona.

Iar abandonul nu este doar atunci când părintele îşi părăseşte fizic copilul, nu îl recunoaște, ori respinge răspunderea părintească.

Abandonul poate fi şi atunci când părintele îşi lasă copilul în grija unei persoane de încredere, fără ca el să fie prezent zilnic în viața copilului, abandon poate fi și atunci când părintele petrece prea puțin timp cu copilul pentru că e mai tot timpul obosit, abandon poate fi şi atunci când părintele nu poate fi în contact cu sine şi prezent pentru copil, are o boală fizică, o tulburare de personalitate ori o boală psihică, fiind el însuși traumatizat – din păcate de cele mai multe ori boli neconştientizate şi netratate. Abandon este și atunci când părintele este hiperprotector ori imprevizibil, nu are capacitatea de a-i permite copilului să își manifeste potențialul a ceea ce este el, impunându-i chiar o identitate diferită, de exemplu să fie de sexul pe care părintele îl dorește și nu de sexul pe care copilul îl are ori să aibă anumite sentimente și nu sentimentele pe care copilul le trăiește.

Nu, nu e un moft să ne verificăm sănătatea mentală, să ne înțelegem modelele de relaționare, tiparele de gândire, să reînvățăm să simțim, să fim în contact cu emoțiile noastre, să fim în contact cu corpurile noastre, să înțelegem care sunt rănile noastre şi să vrem să le vindecăm.

Sigur că un proces de vindecare poate dura ani de zile, poate, în cazul unora dintre noi, până la sfârşitul vieții, şi este şi firesc având în vedere că suntem un popor traumatizat şi netratat, iar efectele sunt din ce în ce mai vizibile.

Un proces de vindecare înseamnă să învățăm să fim responsabili, să înțelegem ce este sănătos şi ce este nesănătos pentru psihicul nostru şi să alegem să trăim sănătos.

Daniela Dumitru, psiholog – psihoterapeut.

Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5

Să nu fi păpuşar copilului tău

Să nu fii păpuşar copilului tău,

nu îl lega cu sfori

ca să se mişte mai bine

ori să facă reverențe frumoase

în fața unui public absent.

În sufletul lui viu speră mereu

ca tu să te faci mic

până la nivelul ochilor lui

să poți auzi

şi să poți vedea

cine este el.

Nu rămâne surd

în lumea păpuşarilor

prea ocupați să mânuiască

sforile inutile.

Copiii nu au nevoie de un “păpuşar”,

ei îl iubesc pe tâmplarul Geppetto !

*

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Certuri, tensiuni, divort

Copiii se pot simti fericiti si increzatori cand stiu ca „acasa” este locul in care sunt in siguranta, insa intr-un mod firesc in familii apar crize, iar cand parintii decid ca divortul este cea mai buna solutie, vrand-nevrand siguranţa le este zguduita.

Realitatea este ca pentru tot mai multi copii certurile, tensiunile sau divortul parintilor sunt experiente comune, insa nu inseamna ca sunt experiente normale sau usor de indurat, ci, dimpotriva, sunt experiente dificile pentru majoritatea copiilor si profund tulburatoare pentru multi dintre ei.

Multi parinţi intentioneaza in mod onest sa faca tot ceea ce e mai bine pentru copiii lor si sa reduca suferinta acestora, insa nu de putine ori emotiile cu care se confrunta ei insisi fac mult mai dificila intelegerea perspectivei copiilor, iar copiii sufera. Şocul, anxietatea, durerea, rusinea, furia, agresivitatea – intreaga gama de emoţii prin care trec partenerii de cuplu cand se confrunta cu ruperea relatiei lor ii afecteaza şi pe copii. Cercetarile facute pe aceasta tema aduc in prim plan consecintele negative ale divortului asupra copiilor cum ar fi: cresterea agresivitatii copiilor, accese de furie, probleme scolare, anxietate, instabilitate emotionala si interactiuni sociale perturbate.

Cum sufera copiii? Diferite moduri de adaptare

Devine dificil pentru un copil sa isi mentina atentia asupra sarcinilor zilnice atunci cand este preocupat de tensiunile dintre parinti. Sa se concentreze asupra invatarii cazurilor gramaticale ori cum sa loveasca corect mingea la antrenamentele de fotbal poate fi mult prea dificil sau lipsit de interes cand copilul este ingrijorat in legatura cu cine va avea grija de el, unde va dormi sau daca parintii se vor certa iar.

O parte buna este ca, indiferent de nivelul dezechilibrului cauzat de certurile parintilor si de tensiunile din familiile lor, copiii incearca sa se adapteze climatului in care traiesc, iar, cu timpul, cei din jur ar spune despre copii ca sunt bine.

Realitatea este insa ca adaptarea folosita de copii pentru a face fata tensiunilor ce au dus la divortul parintilor si la tensiunile de dupa divort poate deveni un mod de viata daunator copilului insusi, fiindu-i afectata esential dezvoltarea, caci intr-un fel ei nu se mai exprima la potentialul lor si „mor” putin cate putin.

De exemplu ati putea observa cum:

  • Copilul nu aude ori nu vede ce se petrece intre parinti.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil sa se protejeze de scenele tulburatoare si deranjante pentru el, insa devine daunatoare cand, fara sa isi dea seama, copilul alege sa nu mai auda si sa nu mai vada demonstratiile si cerintele profesorilor din timpul orelor ori sunetele si imaginile din trafic atunci cand traverseaza strada, ceea ce este o tentativa mascata de suicid.

  • Copilul este de acord cu remarcile si atitudinile ostile ale unui parinte fata de celalalt parinte.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand simte ca e datoria lui sa multumeasca si sa aline suferinta unui parinte ori atunci cand ii este dificil sa inteleaga cine are dreptate, dar utilizarea obisnuita a acestei adaptari, de „a inghiti cu totul” atitudinile si remarcile despre celalalt, il impiedica sa beneficieze de ceea ce acela i-ar putea transmite bun si frumos. Mai mult, aceasta adaptare ii limiteaza capacitatea de a selecta singur care dintre fapte sunt adevarate sau false, nu doar in relatia cu parintii sai, ci cu diferite alte persoane cu care intra in contact.

  • Copilul este calm, nu manifesta furie si nu isi exprima dezacordul cu privire la certurile ori divortul parintilor.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand ii este teama ca pierde dragostea si acceptarea parintilor daca isi exprima furia si dezacordul sau, dar devine daunatoare cand copilul incepe sa atribuie dezacordul si sentimentele sale profesorilor, directorilor si altor copii de la scoala, obisnuind sa spuna ca ceilalti sunt furiosi pe el, ca nu il plac, ori ca il sacaie. El chiar atrage asupra sa persoane care nu il plac, il sacaie si il agreseaza ori chiar il abuzeaza si isi poate pierde tot mai mult capacitatea de a-si utiliza furia intr-un mod sanatos. O alta modalitate de adaptare este sa accepte pasiv si sa faca asa cum i se spune, intorcand insa furia si frustarile sale catre interior. Pe parcursul timpului retinerea furiei in interior poate duce la probleme somatice precum: gat inflamat, dureri de stomac, ameteli, dureri de cap, muschi inflamati, dureri de spate si colita, dar si la depresie.

  • Copilul schimba subiectul ori murmura un „nu stiu” atunci cand un parinte il investigheaza in legatura cu viata personala a celuilalt parinte.

Acest raspuns este util si inteligent pentru a evita lipsa loialitatii fata de un parinte sau subordonarea fata de celalalt, insa devine daunator copilului cand, fara sa isi dea seama, alege sa faca la fel si la scoala atunci cand profesorii ii cer sa raspunda la lectie.

  • Copilul pare preocupat doar de propriile ganduri, sentimente si comportamente.

Initial, poate sa fie de ajutor preocuparea fata de propria persoana pentru ca ii permite copilului sa reflecteze asupra sa si a experientei sale insa utilizarea in continuare a acestei adaptari poate duce la o parere de sine critica şi subminanta si la evitarea unui contact real cu ceilalti, devenind problematica cand in viata familiei apar parinti sau frati vitregi.

  • Copilul este un bun partener si confident pentru parintele cu care locuieste, indeplinind rolul parintelui lipsa.

Aceasta adaptare este o situatie incurcata in care granitele dintre parinte si copil sunt tulburate, fiind o situatie care il responsabilizeaza pe copil intr-un mod nesanatos si il poate deposeda pe copil de oportunitatile obisnuite sau normale de a se diferentia de parinte.

A face fata disconfortului din familie pe parcursul procesului divortului, in etapele sale diferite, si dupa divort este o sarcina provocatoare atat pentru copii, cat si pentru parinti.

Daca aveti nevoie de ajutor, contactati Daniela Dumitru, psihoterapeut, direct la telefon 0722 536 745 sau pe e-mail psihodadum@yahoo.com pentru a solicita o programare.

Articolul este publicat si pe site-ul http://www.cafegradiva.ro.

Repere psihoterapeutice-schimbarea

Nevoile unui copil de patru ani sunt diferite de acelea ale unui copil de doisprezece ani sau de douăzeci.

Părinții de care un copil de patru, de doisprezece sau chiar de douăzeci de ani are nevoie, sunt părinți diferiți față de părinții de care același copil avea nevoie când era mai mic.

De aceea părinții au nevoie să se dezvolte pentru a întâmpina, coerent și semnificativ, sinele în evoluție al copiilor lor.

 

Cum dezvoltăm responsabilitatea la copii?

 

Ce este responsabilitatea?

Responsabilitatea, așa cum este definită în American Heritage Dictionary „implică asumarea sau abilitatea de a acționa fără îndrumarea unei autorități superioare.”

Ca părinți așteptăm de la copiii noștri să se poarte din ce în ce mai responsabil, pe măsură ce cresc: să-și facă temele, să-și strângă lucrurile și să facă curat, să-și pregăteasca ceva de mâncare, chiar să aibă grijă de frații mai mici …

Și realitatea este că, încă de mici, din primii lor ani de viață, copiii pot învăța să fie mai responsabili, cu condiția ca, noi părinții, să-i orientăm în acest sens. 

Cum dezvoltăm responsabilitatea la copii? Repere.

Cele mai recente cercetări ne propun să le permitem copiilor să facă cât mai multe alegeri în propriile lor vieți,chiar de când sunt foarte mici, iar acest tip de responsabilitate este mai util și mai solid pentru că apare din experiența lor directă. Iată mai jos câteva repere în acest sens: 

  • Aveți în minte faptul că un copil mic nu poate „eșua” în niciun fel.

Copilul nu poate fi prea lent, prea nerăbdător, prea neîndemânatic, prea activ, prea tăcut ori prea„visător”. El este pur și simplu unic, având propriul său ritm de dezvoltare.

Doar că unii copii învață prin explorarea activă a tot ceea ce îi înconjoară, alții stând o perioadă îndelungată într-o singură zonă. Unii învață prin atingerea fiecărui obiect, alții ținând obiecte familiare în jurul lor.  Unii sunt interesați să manipuleze obiectele cu grijă, alții sunt interesați mai mult de împrăștierea lor.

Fiți deci curioși și să descoperiți cum este copilul dumneavoastră.

  • Lăsați copilului libertatea să aleagă ceea ce vrea sau are nevoie, intervenind în mică măsură, dar având grijă ca siguranța și sănătatea lui să fie cele mai importante.

Îi puteți permite copilului inclusiv dezordinea și haosul: să împingă, să tragă, să zbiere, cu condiția să îi oferiți întotdeauna spațiu și materiale sigure și adecvate pentru explorare.

Când le permitem copiilor mici explorarea liberă, „haosul”, până la vârsta de 4 ani nu mai folosesc acest tip de contact și tulburare. În mod spontan ei caută și arată interes mai degrabă față de activitățile disponibile mai structurate, iar eventualele tendințe către haos  se schimbă și se echilibrează.

În sens contrar, când le pretindem copiilor să fie mai responsabili și mai disciplinați, dar fără să le permitem explorarea liberă, cu timpul, ei dezvoltă comportamente opoziționiste, de revoltă.

În cazul în care observați cum copilul nu pare să știe ce vrea dincolo de momentul actual și /sau nu se oprește la ceva anume, nu duce până la capăt, este posibil să se confrunte cu deficiențe neuronale, cu tulburări serioase ale atenției ori controlului impulsurilor, ori cu tulburări ale limbajului, ceea ce implică evaluarea psihologică și intervenția specializată.

  • Încurajați copilul să observe și să reflecteze asupra a ceea ce face și experimentează, fără să interveniți imediat pentru a-l ajuta.

Un exemplu tipic este copilul mic care se urcă undeva sus și apoi nu se dă jos singur, folosind ca scuză că „nu poate”. În loc să-l prindeți pur și simplu pe copil și să îl coborâți, încurajați-l să privească în jur, să fie atent la ceea ce se întâmplă punându-i întrebari : „Cum ai ajuns acolo?”, „Pe ce te-ai urcat?”, „Cum te-ai sprijinit?”.

Încurajați-l să observe cum poate găsi suport interior pentru a se da jos singur.

  • Încurajați copilul să participe la propria lui îngrijire.

Chiar înainte de a putea merge, atunci când e momentul schimbării scutecului, după ce este schimbat, el se va putea târî sau merge până la coșul de gunoi să îl arunce. Dacă este posibil, ideal este să amenajăm adecvat spațiul chiuvetei astfel încât copilul să ajungă pentru a se spăla pe mâini.

  • Sprijiniți copilul să simtă, încurajând și validând ceea ce simte.

Începeți cu senzațiile corporale ale copilului, luându-le în considerare și confirmându-le. De exemplu când copilul de 4 ani vă spune că îi este frig,  încurajați-l să se gândească la ce ar putea face cu această senzație corporală:

„Înțeleg că îți este frig – vrei să faci ceva în legătură cu asta?”

În acest fel copilul se simte acceptat și validat în timp ce are șansa să găsească soluția, în cadrul limitei sale de dezvoltare.

Evitați să admonestați copilul pentru că la ora prânzului este obosit sau nu îi este foame. Aveți încredere în capacitatea lui de a își simți senzațiile și respectați decizia sa.

Dacă, de exemplu, copilul nu își poate exprima sentimentele ori senzațiile, urmăriți indicii non-verbali (tremurat, transpirație, înroșire a pielii, căscat, etc) și puneți întrebări care treptat îl ajută să își dezvolte expresivitatea verbală, care este o parte esențială a responsabilității de sine.

  • Permiteți copilului să își exprime sentimentele, gândurile și semnificațiile experiențelor lui.

Copiii au propriile lor experiențe și sentimente pe care au nevoie să le exprime în propriul lor mod. Printre emoții, pentru copiii mici, tristețea, frica și furia sunt puternice.

Pentru a-i sprijini, descrieți ceea ce vedeți și împărtășiți cu ei sentimentele dumneavoastră.

Când așteptați un anumit comportament de la copil, cum ar fi strângerea jucăriilor, deși rămâneți fermi în cerința dumneavoastră, permiteți copilului să își împărtășească opiniile și sentimentele sale, negative sau pozitive, despre această activitate.

În concluzie

Învațăți copiii să aibă încredere în ei înșiși pentru ca ei să își dezvolte încrederea și responsabilitatea. În acest fel le oferiți copiilor oportunitatea de a se confrunta, de a rezolva ceva pe cont propriu și în stilul lor și apoi de a se bucura de succesul lor înainte de a se îndrepta spre o nouă provocare. 

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

*

Bibliografie: 

Wheeler G , McConvilLe M., (2013). Psihologia Dezvoltării. Abordări Gestalt ale Terapiei cu Copii, Adolescenți și Lumile lor, volumul 1. Editura Gestalt Books.

Câtă libertate să oferim copilului?

Care este vârsta potrivită la care să le dăm voie copiilor să traverseze singuri drumurile locale sau să iasă afară fără supravegherea noastră, a unei bone, a bunicilor sau a cuiva de încredere, fie la cumpărături sau la cinema? Când să folosească transportul în comun sau să iasă seara cu prietenii?

Acestea sunt întrebări care ne frământă mai ales atunci când copiii încep să meargă la școală sau se apropie de vârsta adolescenţei.

Majoritatea părinților permit copiilor lor care au împlinit 8-9 ani să traverseze singuri drumurile locale, celor cu vârste de peste 11-12 ani, să iasă afară la cumpărături sau la cinema cu prietenii sau cu un frate mai mare și să folosească pe timpul zilei transportul în comun, iar celor de peste 15-16 ani, să iasă seara cu prietenii.

Desigur, vârsta nu este singurul element de care să ținem cont când este vorba despre cât de mult să le permitem copiilor noștri.

Zona în care locuim, nivelul de maturitate al copilului, când, unde și cu cine vrea să iasă copilul, problemele legate de trafic, toate au rolul lor.

Relația dintre temerile părinților și dezvoltarea fizică, psihică şi socială a copilului.

Uneori teama de accidente, de trafic, teama de infracţiuni şi şicane, teama că fiii și fiicele noastre ar fi influențați negativ de grup, sau că ar putea fi răpiţi sau abuzați sexual, sunt argumentele principale ale părinților pentru o supraveghere permanentă a copiilor lor în defavoarea acordării libertății adecvate vârstei acestora.

Deși nu neg aceste riscuri, este cu mult mai benefic să încurajăm copiii să iasă afară cu prietenii, să se joace în aer liber, decât să rămână în casă din teama părinților de eventualele pericole.

Este de preferat să ne învățăm copiii cum să facă față riscului și provocărilor la care pot fi expuși atunci când noi, părinții, nu suntem cu ei și să-i lăsăm liberi să exploreze lumea împreună cu prietenii lor. Este de preferat să ne creștem copiii într-o atmosferă de încredere în sine și în lumea înconjurătoare mai degrabă decât să îi ferim excesiv de eventualele pericole, din teama de a nu li se întâmpla ceva rău.

În cazul supra-protecției din partea părinților / îngrijitorilor, omitem tocmai a ne pregăti copiii să facă față cerințelor inerente ale vieții.

Indiferent că ne place sau nu, imprevizibilul face parte din viață.

Chiar dacă suntem îngrijorați până ne vedem copiii acasă, este important să ne concentrăm pe rolul major al libertății oferite copilului în dezvoltarea lui fizică, psihică şi socială.

Când adolescentul se întoarce seara târziu acasă, iar mama îi spune dimineața: „Am fost foarte neliniștită, mai ales că ai fost cu gașca aia de băieții cu care tot ieși, mi-am făcut multe griji.”, ea îi transmite neliniștea sa fiului ei, chiar și într-un mod neintenționat. Copilul poate alege să se apere de această stare de neliniște opunându-se mamei sau fiind ironic, iar părintele resimte această atitudine ca pe o agresiune și din acest motiv relația între cei doi are de suferit.

Adolescentul ar putea să răspundă mamei sale diferit și anume să o întrebe: „Și ce ai făcut pentru grija ta, mamă?” În fond neliniștea aparține părintelui, nu copilului, și lucrul acesta e important să fie clarificat între ei. Relația lor are cu siguranță de câștigat în acest mod.

De fapt, iată un sfat bun pentru toți copiii:

„Lăsați-i pe părinții voștri să se ocupe de neliniștea lor, este problema lor și nicidecum problema voastră!”

Repere utile părinților pentru a face față temerilor.

Pentru părinţii excesiv de grijulii, amintesc aici câteva repere utile pentru a face față temerilor:

– să vă încredeți în instinctele dumneavoastră şi în faptul că vă cunoașteți propriul copil, că îi cunoașteți prietenii, precum şi adulţii în compania cărora se poate afla;

– să rețineți că este foarte bine să stabiliți reguli clare și să urmăriți ca, odată stabilite, acestea să fie respectate de toate părțile implicate și, de asemenea, că toţi copiii vor și au nevoie ca părinţii lor să le stabilească limite stricte legate de ce pot şi ce nu pot să facă;

– să nu pierdeți din vedere să discutați şi cu alţi părinţi, în afara discuţiilor cu propriul copil, pentru a evita eventualele dispute cu copilul dumneavoastră despre ceea ce „toţi ceilalţi” au voie să facă și el nu;

– să vă asigurați întotdeauna că ştiți unde se află copilul dumneavoastră şi cum poate să ajungă acasă;

– să aveți în vedere că posibilitatea ca fiul sau fiica dumneavoastră să păţească ceva sunt foarte reduse și astfel să nu pierdeți măsura în privinţa calculării riscurilor;

– să revizuiți periodic regulile impuse copilului dumneavoastră având în vedere că limitele stabilite pentru copilul de 8 ani nu mai sunt potrivite pentru tânărul adolescent.

Copiii ştiu ce să facă în situaţiile de urgență?

Atunci când decidem să-i lăsăm copilului mai multă libertate sau să-i permitem tânărului adolescent să rămână seara mai mult cu prietenii săi, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nouă și copiilor noștri este: „Ei ştiu ce să facă în situaţiile de urgență?”

Chiar şi adolescenţii au nevoie de anumite măsuri de prevedere, cum ar fi:

– lăsarea unui număr de telefon la care părinții pot fi găsiți,

– lăsarea unui număr de telefon de rezervă al unui prieten, vecin sau bunic.

De asemenea sunt o serie de lucruri rezonabile pe care copilul le poate face dacă se rătăcește în parc, pe străzi sau într-un supermagazin sau în cazul în care o persoană străină încearcă să-l atragă într-o maşină. Rămân desigur valabile îndemnurile de a nu răspunde la uşă după lăsarea întunericului sau să nu spună la telefon că sunt singuri acasă.

Mai mult, comunicați cu copilul și că:

– este în regulă să fie îmbrăţişat şi sărutat de persoanele care îi plac, dar lucrurile acestea nu trebuie ţinute secrete. Nici un adult nu ar avea de ce să-i ceară să păstreze secretul în privinţa unui sărut sau a unei îmbrăţişări. Dacă cineva încearcă să procedeze astfel, neapărat copilul să spună unui adult în care are încredere;

– corpul lui îi aparţine lui şi numai lui. Dacă cineva încearcă să îl atingă într-un mod care îl deranjează sau îl tulbură, să spună „Nu” şi apoi să spună părinţilor;

– cel mai bine este să nu vorbească cu necunoscuţii când este singur sau cu prietenii. Dacă o persoană necunoscută i se adresează să se facă că nu a auzit şi să meargă mai departe;

– dacă cineva încearcă să-i facă vreun rău sau să îl atingă într-un fel care îl sperie, să o ia la fugă şi să ceară ajutor. Nu e vina lui. Dacă prima persoană căreia îi spune nu îl crede, să continue să le spună altora, până îl va crede cineva;

– nu e nici o ruşine să ţipe dacă cineva încearcă să-i facă vreun rău;

– puteți stabili un cod secret pe care să-l ştiţi numai voi. Dacă ați fi obligaţi vreodată să trimiteți pe cineva care să ia copilul de undeva, îi spuneți persoanei respective care este codul, astfel încât copilul să ştie că poate avea încredere în persoana respectivă.

Invitație la reflecție.

Reușim să acordăm copiilor noștri libertatea adecvată vârstei lor, libertate ce le permite dezvoltarea sănătăți fizice, psihice și sociale ?

Întâlnim obstacole în acest proces?

Cum facem față acestor obstacole ?

*

Autor: Daniela Dumitru, psihoterapeut

Bibliografie:
Eckersleyd, J. (2006). Copilul anxios. Filipeştii de Târg, Prahova: Editura Antet XX Press