Certuri, tensiuni, divort

Copiii se pot simti fericiti si increzatori cand stiu ca „acasa” este locul in care sunt in siguranta, insa intr-un mod firesc in familii apar crize, iar cand parintii decid ca divortul este cea mai buna solutie, vrand-nevrand siguranţa le este zguduita.

Realitatea este ca pentru tot mai multi copii certurile, tensiunile sau divortul parintilor sunt experiente comune, insa nu inseamna ca sunt experiente normale sau usor de indurat, ci, dimpotriva, sunt experiente dificile pentru majoritatea copiilor si profund tulburatoare pentru multi dintre ei.

Multi parinţi intentioneaza in mod onest sa faca tot ceea ce e mai bine pentru copiii lor si sa reduca suferinta acestora, insa nu de putine ori emotiile cu care se confrunta ei insisi fac mult mai dificila intelegerea perspectivei copiilor, iar copiii sufera. Şocul, anxietatea, durerea, rusinea, furia, agresivitatea – intreaga gama de emoţii prin care trec partenerii de cuplu cand se confrunta cu ruperea relatiei lor ii afecteaza şi pe copii. Cercetarile facute pe aceasta tema aduc in prim plan consecintele negative ale divortului asupra copiilor cum ar fi: cresterea agresivitatii copiilor, accese de furie, probleme scolare, anxietate, instabilitate emotionala si interactiuni sociale perturbate.

Cum sufera copiii? Diferite moduri de adaptare

Devine dificil pentru un copil sa isi mentina atentia asupra sarcinilor zilnice atunci cand este preocupat de tensiunile dintre parinti. Sa se concentreze asupra invatarii cazurilor gramaticale ori cum sa loveasca corect mingea la antrenamentele de fotbal poate fi mult prea dificil sau lipsit de interes cand copilul este ingrijorat in legatura cu cine va avea grija de el, unde va dormi sau daca parintii se vor certa iar.

O parte buna este ca, indiferent de nivelul dezechilibrului cauzat de certurile parintilor si de tensiunile din familiile lor, copiii incearca sa se adapteze climatului in care traiesc, iar, cu timpul, cei din jur ar spune despre copii ca sunt bine.

Realitatea este insa ca adaptarea folosita de copii pentru a face fata tensiunilor ce au dus la divortul parintilor si la tensiunile de dupa divort poate deveni un mod de viata daunator copilului insusi, fiindu-i afectata esential dezvoltarea, caci intr-un fel ei nu se mai exprima la potentialul lor si „mor” putin cate putin.

De exemplu ati putea observa cum:

  • Copilul nu aude ori nu vede ce se petrece intre parinti.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil sa se protejeze de scenele tulburatoare si deranjante pentru el, insa devine daunatoare cand, fara sa isi dea seama, copilul alege sa nu mai auda si sa nu mai vada demonstratiile si cerintele profesorilor din timpul orelor ori sunetele si imaginile din trafic atunci cand traverseaza strada, ceea ce este o tentativa mascata de suicid.

  • Copilul este de acord cu remarcile si atitudinile ostile ale unui parinte fata de celalalt parinte.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand simte ca e datoria lui sa multumeasca si sa aline suferinta unui parinte ori atunci cand ii este dificil sa inteleaga cine are dreptate, dar utilizarea obisnuita a acestei adaptari, de „a inghiti cu totul” atitudinile si remarcile despre celalalt, il impiedica sa beneficieze de ceea ce acela i-ar putea transmite bun si frumos. Mai mult, aceasta adaptare ii limiteaza capacitatea de a selecta singur care dintre fapte sunt adevarate sau false, nu doar in relatia cu parintii sai, ci cu diferite alte persoane cu care intra in contact.

  • Copilul este calm, nu manifesta furie si nu isi exprima dezacordul cu privire la certurile ori divortul parintilor.

Aceasta adaptare il ajuta pe copil atunci cand ii este teama ca pierde dragostea si acceptarea parintilor daca isi exprima furia si dezacordul sau, dar devine daunatoare cand copilul incepe sa atribuie dezacordul si sentimentele sale profesorilor, directorilor si altor copii de la scoala, obisnuind sa spuna ca ceilalti sunt furiosi pe el, ca nu il plac, ori ca il sacaie. El chiar atrage asupra sa persoane care nu il plac, il sacaie si il agreseaza ori chiar il abuzeaza si isi poate pierde tot mai mult capacitatea de a-si utiliza furia intr-un mod sanatos. O alta modalitate de adaptare este sa accepte pasiv si sa faca asa cum i se spune, intorcand insa furia si frustarile sale catre interior. Pe parcursul timpului retinerea furiei in interior poate duce la probleme somatice precum: gat inflamat, dureri de stomac, ameteli, dureri de cap, muschi inflamati, dureri de spate si colita, dar si la depresie.

  • Copilul schimba subiectul ori murmura un „nu stiu” atunci cand un parinte il investigheaza in legatura cu viata personala a celuilalt parinte.

Acest raspuns este util si inteligent pentru a evita lipsa loialitatii fata de un parinte sau subordonarea fata de celalalt, insa devine daunator copilului cand, fara sa isi dea seama, alege sa faca la fel si la scoala atunci cand profesorii ii cer sa raspunda la lectie.

  • Copilul pare preocupat doar de propriile ganduri, sentimente si comportamente.

Initial, poate sa fie de ajutor preocuparea fata de propria persoana pentru ca ii permite copilului sa reflecteze asupra sa si a experientei sale insa utilizarea in continuare a acestei adaptari poate duce la o parere de sine critica şi subminanta si la evitarea unui contact real cu ceilalti, devenind problematica cand in viata familiei apar parinti sau frati vitregi.

  • Copilul este un bun partener si confident pentru parintele cu care locuieste, indeplinind rolul parintelui lipsa.

Aceasta adaptare este o situatie incurcata in care granitele dintre parinte si copil sunt tulburate, fiind o situatie care il responsabilizeaza pe copil intr-un mod nesanatos si il poate deposeda pe copil de oportunitatile obisnuite sau normale de a se diferentia de parinte.

A face fata disconfortului din familie pe parcursul procesului divortului, in etapele sale diferite, si dupa divort este o sarcina provocatoare atat pentru copii, cat si pentru parinti.

Daca aveti nevoie de ajutor, contactati Daniela Dumitru, psihoterapeut, direct la telefon 0722 536 745 sau pe e-mail psihodadum@yahoo.com pentru a solicita o programare.

Articolul este publicat si pe site-ul http://www.cafegradiva.ro.

#Autist – minunat și foarte diferit

„A fi autist este cel puțin la fel de mult o parte a personalității cuiva așa cum sunt genul, cultura și personalitatea sa. Nu e ceva care se schimbă și se îndepărtează așa cum ar fi îmbrăcămintea.” Jim Sinclar.

Amy Sequenzia, diagnosticată cu autism, a scris destul de multe despre ABA (Applied Behavior Analysis), pe care o numește o terapie de convertire a persoanelor cu autism. Limba oficială a programului terapeutic ABA este „de a face copiii autiști imposibil de identificat dintre copiii tipici”.

Oamenii care nu sunt de acord cu ea spun că ABA îi ajută pe copiii autiști să învețe lucruri de genul „să-și încheie nasturii” sau altfel spus „să aibă deprinderi de viață”. Ei susțin că nu doresc să schimbe cine sunt copiii, chiar dacă spun că doresc ca acești copii să fie acceptați de o societate care îi va accepta numai dacă arată mai puțin autist.

Lui Amy îi place să vadă tinerii autiști învățând despre ei înșiși, despre cultura autistă și descoperind minunatul lor sine autist. Îi place să-i vadă cum, crescând, resping în mod deschis ABA. Chiar dacă ei nu sunt conștienți de acest lucru, ei demitizează fiecare scuză a susținătorilor ABA oferită pentru a justifica practicile îngrozitoare ale „terapiei” și fac acest lucru fiind pur și simplu ceea ce sunt.

Ea a cerut unor tineri autiști permisiunea de a scrie despre ei pentru că ea crede că e important să ascultăm vocile lor.

Amy nu știe dacă ei pot – referindu-se la una din justificările susținătorilor ABA  – să se îmbrace fără ajutor, însă ea crede că acest lucru nu este ceva ce ea sau noi trebuie să știm. A avea nevoie de ajutor nu este rușinos, spune Amy. Ea însăși are nevoie de foarte multă asistență fizică, iar acest lucru nu o devalorizează ca ființă umană.

Amy nu știe cât de copleșiți ajung acești tineri atunci când – de multe ori – lumea inaccesibilă și care nu îi acceptă devine prea mult pentru simțurile lor. Ea nu știe dacă ei au experimentat stări de a se rupe ori de a se închide, dar ea știe că mulți autiși experimentează asta, inclusiv ea. A avea nevoie să fie singuri și “departe de lume”, din când în când, nu îi devalorizează ca ființe umane.

Acești tineri autiști cresc, învață, înfloresc, fiind ei înșiși, fără a fi forțați să arate mai puțin autiști, fără a fi nevoie să se conformeze unor standarde impuse din exterior.

Emma Zürcher-Long are 14 ani. Își scrie ideile atunci când cuvintele pe care le rostește nu reflectă ceea ce creierul vrea să transmită. Ea face cursuri peste nivelul grupei sale de vârstă și este co-regizor și subiect principal într-un documentar.

Ea se apreciază pe sine și „vocea” ei și învață despre ea fără să permită ca oamenii să îi spună că fiind autistă și având propria cale de a se exprima pe sine este rușinos. Emma are multe de spus, spune ce vrea și a făcut un film pentru a arăta asta.

După Emma a avea deprinderi de viață înseamnă : înțelepciune, autocunoaștere și autoreprezentare.

Brooke are 13 ani. Îi place să danseze și să cânte. Îi place să scrie și face acest lucru pentru că o ajută să interacționeze și să facă față situațiilor de stres si anxietate. Ea este foarte empatică – ceea ce autiștii au de obicei în exces, ceea ce face exprimarea emoțiilor copleșitoare – și învață, în propriul ei timp, să gestioneze acest lucru. De asemenea, ea învață, în propriul ei timp, să comunice într-un mod pe care majoritatea îl poate înțelege și să-și exprime sentimentele atunci când vrea ca oamenii să le cunoască.

Brooke a făcut terapie ABA mai devreme în viața ei, dar cunoașterea de sine s-a îmbunătățit din momentul în care ea nu a mai fost obligată să se conformeze sau forțată să “acționeze normal”.

Brooke a spus : “Îmi place să cânt, să dansez și îmi place aproape orice. Îmi place să fiu autistă. “

După Brooke a avea deprinderi de viață înseamnă : autoreprezentare, a-și găsi calea și propriul ei ritm.

Adam Wolfond are 14 ani și nu vorbește. El a învățat cum să tasteze prin FC (Communication Facilitat), cu suportul inițial de mână și încheietura mâinii. Astăzi, el are mai multi facilitatori, cu diferite grade de suport. Cu cel puțin unul dintre ei, el are nevoie doar de o atingere ușoară pe spate.

Adam vrea să fie respectat pentru cine este el. El învață și crește, fără a fi forțat să se uite și să acționeze „mai puțin autist”. El face videoclipuri cu el însuși despre cum experimentează lumea și modul în care el învață despre siguranță (cum ar fi traversarea străzilor aglomerate).

Adam spune despre el: „Modul în care sunt este minunat si eu pun sub semnul întrebării dorința altora de a mă schimba pentru a fi ca ei”.

După Adam a avea deprinderi de viață înseamnă : găsirea propriului său mod de a învăța despre siguranță, cunoașterea de sine.

Acești trei tineri autiști mă fac fericită, spune Amy. Ei sunt mândri de cine sunt ei, transmit pozitivitate despre cultura autistă. Ei sunt grozavi și 100% diferiți de colegii lor și acest lucru este în mare parte cererea autiștilor –  să fim acceptați așa cum suntem.

Notă: Nu este o coincidență faptul că Emma, Brooke și Adam au familii care le oferă suport și acceptare, care îi ascultă pe adulții autiști și nu se tem să-și recunoască posibilele greșeli, alegând să se corecteze. Ei doresc ca lumea să-i respecte pe copiii lor, așa că ei respectă „vocea” copiilor lor.

Sursa: 

http://autismwomensnetwork.org/awesomely-autistic-awesomely-distinguishable/

Repere psihoterapeutice – fericirea în cuplu

Fericirea din momentul acum poate consolida relația de cuplu, dar partenerii au nevoie să construiască conștient nenumărate momente acum de fericire în doi pentru ca ei să continue să se simtă împliniți împreună.

♥ ♥ ♥

Daniela Dumitru

 

Cuplu – vindecarea dincolo de măști

De cele mai multe ori ne e frică să ne expunem vulnerabilitatea, neputința, singurătatea, acele laturi mai puțin perfecte, necizelate, urâte. Ne rușinăm de aceste laturi și ne imaginăm că e ceva în neregulă cu noi și că nimeni nu ne-ar putea iubi dacă le-ar vedea, așa că încercăm să le ascundem și ne punem cele mai bune măști. 

Ne apărăm în felul acesta încercând să fim ceea ce ne imaginăm că suntem, fiind însă mai puțin ceea ce suntem

Putem ajunge să pretindem că aceste aspecte „urâte”, „slabe” ale noastre nu există și putem uita cu desăvârșire de ele.

În realitate, aceste laturi pe care le ascundem sunt cele mai dureroase răni ale noastre.

A ne ascunde și a ne autoapăra poate că sunt strategii potrivite pe un câmp de luptă, dar când ne referim la o relație intimă, ele nu mai sunt strategii funcționale.

A ne expune vulnerabilitatea, neputința, singurătatea, acele laturi mai puțin perfecte, necizelate, urâte și a simți durerea, frica, vina, rușinea care însoțesc aceste expuneri, este de multe ori ultimul lucru pe care ar vrea cineva să îl facă.

O realitate în cuplu este că aceste aspecte ascunse sunt mereu provocate de celălalt partener să iasă la suprafață. Sunt acele momente de conflict, certuri, tensiuni, neînțelegeri, infidelitate. 

În astfel de momente ne ajută să recunoaștem teama față de aceste sentimente ca pe o apărare a copilului interior care crede că nu poate supraviețui sentimentelor extrem de dureroase. Această credință era valabilă pentru noi când eram copii, când sistemul nostru nervos era prea delicat pentru a face față unor astfel de sentimente, dar acum nu mai este cazul.

Când nu găsim o cale de a ne vindeca de durerile conflictelor, lucrurile se complică și mai mult, iar relația de cuplu se erodează. Cu cât ținem mai mult aceste sentimente ascunse, cu atât mai mult ele rămân înrădăcinate în psihicul nostru și avem nevoie să consumăm multă energie pentru a le evita sau a le ascunde.

În procesul psihoterapeutic partenerii de cuplu își dau șansa să își exploreze conflictele, fiind sprijiniți în a renunța la măștile lor și a se dezvălui profund unul altuia așa cum sunt, simțindu-se mai compasivi și conectați cu ei înșiși și cu partenerul lor. În felul acesta relația de cuplu crește și ea însăși ajută partenerii să se sprijine unul pe celălalt și să fie uniți în momentele dificile. Însă, chiar dacă partenerii decid să nu rămân împreună, lucrul cu conflictul lor îi ajută pe fiecare să se extindă, să se deschidă și să se dezvolte în noi moduri semnificative.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Repere psihoterapeutice -sentimentele dificile

A permite experienței noastre să fie, aici și acum, așa cum este ea, înseamnă mai întâi să ne răspundem la întrebarea: „Ce se întâmplă acum?” și să recunoaștem stările prin care trecem, fiind conștienți de ele.

De multe ori este dificil să permitem experienței să fie pur și simplu atunci când avem de-a face cu sentimente pe care nu știm cum să le tolerăm. Realitatea este că noi toți avem anumite sentimente și experiențe cărora ni se pare greu să le facem față când credem că ele sunt inacceptabile sau tabu. Alegem să credem că este ceva în neregulă cu noi și creăm povești pe care le atașăm sentimentelor noastre. Ori de câte ori apar aceste sentimente inacceptabile ne conectăm automat cu poveștile create. De exemplu, asociem anumite sentimente cu impresia că suntem răi și nepotriviți ori oribili. De vreme ce este dureros să acceptăm acest „sine rău” evităm să intrăm în contact cu el și rareori îl înfruntăm direct.

Ceea ce se petrece este că acest „sine rău” – dușmanul pe care decidem că trebuie să îl ținem la distanță – devine o identitate inconștientă și când acest aspect iese la lumină ne încordăm împotriva lui și reacționăm defensiv, apărându-ne și atacând. Trist este că menținând această luptă internă ajungem să o externalizăm și să reacționăm față de parteneri, copii, părinți, prieteni ca față de o mare amenințare. Cei pe care îi iubim sau am crezut că i-am iubit cândva devin dușmanii noștri.

Alegând să stăm cu sentimentele noastre inacceptabile, ne putem conecta poate cu dorul ori poate cu tristețea ori cu pierderea, poate cu teama, cu eșecul sau cu neputința și fiecare dintre acestea sunt trăiri ce se activează la întâlnirea cu un Altul, dar pe care le-am trăit cândva într-o relație semnificativă.  

În procesul psihoterapeutic putem conștientiza sentimentele și poveștile pe care le-am creat și atașat cândva sentimentelor noastre dificile, devenind mai compasivi față de noi înșine și față de alții și mai prezenți în relațiile și viețile noastre. 

A fi prezenți în relațiile și în viețile noastre înseamnă să reacționăm din ce în ce mai puțin față de partenerii, copiii, părinții ori prietenii noștri ca față de o mare amenințare și să vedem mai clar ceea ce se întâmplă în realitate și ceea ce avem nevoie să facem.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

 

Cuplu – asumarea responsabilității

În cuplu adeseori trăim sentimente amenințătoare ori intolerabile și de obicei tindem să ne condamnăm partenerul pentru aceste trăiri și să considerăm că el este cauza trăirilor noastre intolerabile.

 – „De ce mă faci să mă simt așa?”, îi reproșăm. „Tu ești de vină!”

A ne privi partenerul ca pe sursa fericirii sau nefericirii noastre înseamnă să evităm asumarea răspunderii pentru propria noastră experiență.

În numele iubirii pe care ar trebui să ne-o poarte, adesea îi cerem partenerului să se schimbe, să fie altfel decât este, crezând că în felul acesta nu vom mai trăi acele sentimente greu de suportat.

Putem să ne condamnăm partenerul actual și să-i pretindem LUI să se schimbe, putem să ne condamnăm următorii parteneri și să pretindem la fel, sau putem să alegem ceva diferit:

să acceptăm experiența noastră ca fiind ceva ce ne aparține, indiferent cât de amenințătoare și intolerabilă este, căutând în noi înșine sursa a ceea ce pretindem partenerului să ne ofere. 

Alegând să stăm cu experiențele noastre în loc să „trecem peste”, ajungem să renunțăm la cine ne imaginăm că suntem, fiind mai mult cine suntem și renunțăm să-l atacam pe un Altul și să credem că el ne privează de ceva.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Workshop – „Arta de a fi in armonie. Lucrul cu furia”– 12.05.2016

Furia este un sentiment normal si sincer si oricine poate fi furios. Eu pot fi furioasa. Voi puteti fi furiosi. Ea ne indica, in mod clar, ca au fost intrecute anumite limite.

La origine, furia este o expresie a propriului sine si cand ajungem sa ne exprimam furia reusim sa ne exprimam pe noi insine, insa, in cele mai multe cazuri, modul in care o exprimam, daca o putem accepta sau nu, ne aduce necazuri si ma refer la situatiile in care energia furiei este disipata agresand, fiind sarcastici si evitanti sau reprimata si intoarsa catre sine.

In cadrul atelierului va propun sa lucram cu furia voastra, fie ca este vorba despre o furie de zi cu zi sau o furie ce rezulta in urma unor treburi ramase nerezolvate din trecut, cum ar fi abuzurile de orice fel, violenta, neglijarea, etc. Va propun sa lucram terapeutic cu situațiile declansatoare de furie. Poate fi vorba despre o furie care indica faptul ca au fost depasite limitele, poate fi vorba despre o proiectie a unui aspect pe care nu il puteti asuma, poate fi vorba despre un transfer sau de o trauma mai veche. Va propun sa identificam ce va infurie si sa lucram cu ceea ce este.

Folosind tehnici specifice psihoterapiei integrative veti:

  • identifica si insusi ceea ce va infurie, prin procesul terapeutic;
  • identifica reactiile, senzatiile corporale asociate furiei pentru o mai buna constientizare a emotiei chiar si atunci cand obisnuiti sa va intoarceti furia in interior;
  • exprima si controla furia prin metode sanatoase care va protejeaza pe dumneavoastra si pe cei din jur.

La sfarșitul atelierului se vor elibera certificate de participare și adeverinte de practica pentru studentii la psihologie, pentru maxim 10 ore.

Cine poate participa: Orice persoana interesata de subiect.

Data intalnirii: 12 mai 2016, ora 18:00 – 21:00

Facilitator: Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu competenta in psihoterapie integrativa.

Pret participare: 70 lei sau 50 lei pentru persoanele care au mai participat la cursurile CENTRULUI CONFIDENT.

Adresa: Calea 13 Septembrie nr.71, bl.69, sc.A, et.2, ap.5, interfon 5, sector 5, București, Centrul de training si psihologie CONFIDENT.

Inscriere: Pentru inscriere, intrebari, nelamuriri, ma puteți contacta la telefon: 0722.536.745 sau imi puteti scrie pe adresa psihodadum@yahoo.com

Repere psihoterapeutice – relația de cuplu

Andreea Chiru, foto: couple photography. http://andreeachiru.blogspot.ro/

Mă gândesc cât este de minunat că avem șansa să cunoaștem cel puțin un om, atât de intim cum nu am mai cunoscut în relațiile cu cei care ne-au îngrijit, căruia să îi putem oferi iubirea noastră și din partea căruia să primim iubire.

Să creștem împreună o relație în care să ne apropiem și să ne îndepărtăm unul de celalalt, urmând o anume inteligență universală, creându-ne în felul acesta spațiu pentru intimitate, pentru a ne descoperi și a ne redescoperi, pentru a fi noi înșine.

Să fim împreună de-a lungul timpului, în diversele etape ale vieților noastre, descoperindu-ne mereu altfel și totuși aceiași.

Să ne îndrăgostim și să ne reîndrăgostim unul de celălalt, aceiași care am ales să fim într-o relație acum mulți ani și poate pentru încă mult timp.

Și este minunat că această șansă depinde de fiecare din noi, de ceea ce ne dorim și avem nevoie în viețile noastre.

*

foto: Andreea Chiru

Repere psihoterapeutice – om frumos

„Să fi un om frumos înseamnă să fi tu însuți.

Nu ai nevoie să fi acceptat de toți ceilalți oameni.

Ceea ce ai nevoie este să te accepți chiar tu. Dacă te naști o floare de lotus, atunci fi o frumoasă floare de lotus, nu încerca să fi o floare de magnolie.

Vei suferi dacă implori acceptare și recunoaștere și încerci să te schimbi pentru a te potrivi cu ceea ce alți oameni vor ca tu să fi.

Adevărata fericire și adevărata putere se află în a te înțelege pe tine însuți, a te accepta având încredere în tine însuți.”

*

Thích Nhất Hạnh

Repere psihoterapeutice – abundența

Cei mai mulți dintre noi vrem să atragem abundența în viețile noastre și nu puțini dintre noi percepem de fapt lipsa, neîmplinirea, dorul.

Cum am putea să umplem toate aceste goluri pe care le percepem? Cum am putea să vedem abundența în viețile noastre când sufletul nu ne este împlinit, tânjește, plânge?

Ceea ce știu acum este că avem nevoie să acceptăm lipsa a ceea ce ne dorim ca fiind ea însăși experiența care ne îmbogățește. Schimbând astfel perspectiva, descoperim că suntem bogați pentru că ne este dor, pentru că plângem, pentru că ne simțim neîmpliniți și, în felul acesta, ne descoperim mai autentici și mai umani.

Cred că fiecare experiență cu care ne confruntăm este un dar prețios din marele coș al abundenței și, pentru mine, e minunat să trăiesc abundența în felul acesta!

Daniela Dumitru, psihoterapeut