Scrisoare către un prieten care suferă

În cultura noastră este încetățenită ideea că trebuie să fim puternici, să facem față vieții, însă observ că adeseori oamenii încearcă să fie puternici neluând în seamă şi părțile vulnerabile, părțile care îi dor.

Este foarte greu să ne luăm în seamă atunci când cei din familiile noastre nu obișnuiesc să ne ia în seamă şi, mai mult, ne ridiculizează ori ne resping dacă ne plângem că ne doare.

Însă nu putem să băgăm, pentru totdeauna, sub preş, rănile noastre psihice. Ele ies la suprafață la un moment dat, din nevoia noastră sănătoasă de a ne reîntregi cu ceea ce ni s-a întâmplat cândva care ne-a copleşit pentru că a fost prea mult de dus. Avem nevoie să ne reamintim ceea ce a fost uitat şi tot acest ceva greu şi dureros ne reapare la un moment dat, fie prin boli fizice, fie prin stări psihice de panică, de anxietate, de depresie, dificultăți în a ne odihni ori a ne hrăni sănătos, etc.

E şi mai greu să te uiți la rănile tale psihice, să ceri ajutor unui specialist, atunci când cei din jur, familia, te ruşinează că “ai probleme cu capul” şi pare mai rezonabil să ai o boală fizică decât să ai de-a face cu un psihoterapeut.

Şi este de înțeles această mentalitate în contextul în care ani de-a rândul noi românii nu am avut acces la psihologie şi la informații valoroase din acest domeniu, psihologia şi practicarea ei fiind chiar interzise în vremea comunismului. Este de înțeles această mentalitate în contextul în care, copii fiind, vedeam oameni pe stradă vorbind singuri şi bănuiam că ajunşi în acest stadiu nu mai avem nicio şansă. Ceea ce e diferit față de atunci, este că acum avem acces la informații, la cele mai recente cercetări în domeniul psihologiei şi psihotraumatologiei, că există specialişti pregătiți care pot să ghideze o ființă umană in propriul proces psihoterapeutic şi, din aceste motive, avem mai multe şanse să ne ocupăm din vreme de sănătatea psihicului nostru astfel încât să prevenim faza în care nu mai avem nici o şansă.

Până la urmă şi cu psihicul nostru se întâmplă la fel ca şi cu oricare parte a corpului nostru: fără să fie tratat, se deteriorează până când ajunge în fază critică.

Din păcate noi toți avem răni psihice, am fost răniți în diferite feluri, chiar neintenționat de către cei care ne-au dat viață în această lume. Psihicul unui copil este extrem de deschis şi de vulnerabil şi poate fi rănit cu mare ușurință comparativ cu psihicul unui adult.

A încerca să ținem departe părțile noastre rănite, vulnerabile, arătându-ne puternici pentru a corespunde poate imaginii agreate de către cei de care am depins cândva, este un mare risc pentru sănătatea proprie şi chiar pentru sănătatea celor care depind de noi în prezent şi mă refer la copiii şi la partenerii noștri .

Cred că nu e uşor să stăm față în față cu durerile noastre, cu părțile vulnerabile pe care am învățat să le ascundem şi de care ne ruşinăm, însă ştiu că nu e uşor doar atunci când nu ştim cum e şi atunci când nu a existat nimeni în viața noastră care să ne accepte în felul acesta şi care să ne tolereze cu ceea ce simțim .

Fiecare parte rănită din noi are ceva de spus şi de fiecare din noi depinde să ne ascultăm părțile rănite, să cerem ajutor specializat pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi, de ce ne doare, pentru a ne echilibra psihic, pentru a înțelege cum funcționăm, pentru a ne descoperi tiparele prin care ne autosabotăm ori ne blocăm.

Fiecare parte rănită merită onorată pentru că poartă o parte din experiența noastră umană şi, odată acceptată în viața noastră, înțeleasă, ne permitem să evoluăm, să devenim mai buni cu noi înşine, mai compasivi, mai umani şi mai sănătoşi.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Imagine: ” The Little Prince by Lavenderwitch on DeviantArt”

Certurile dintre partenerii de cuplu, un pas înainte sau doi pași înapoi?

În viața fiecărui cuplu apar, mai rar sau mai des, conflictele – momente neplăcute cu certuri și discuții.

În esență, rolul crizelor și conflictelor este de a permite creșterea și maturizarea partenerilor și a relației lor, însă ca această evoluție să apară este nevoie ca cei doi parteneri să se poată deschide unul către celălalt, să își poată împărtăși fiecare nevoile, aspirațiile, frustrările, iar deschiderea aceasta este posibilă doar atunci când se simt suficient de în siguranță unul cu celălalt. Sentimentul de siguranță le permite să își comunice așteptările, să se considere cei mai buni prieteni și să își rezolve problemele. De asemenea este nevoie să existe un echilibru de putere pe termen lung între ei și astfel cuplul trăiește satisfacția emoțională și intimitatea.

Însă, în multe cupluri, partenerii nu își pot rezolva problemele, ci mai degrabă, prin interacțiunile lor, le adâncesc. Comunicarea și relația sunt afectate și mai mult când aceștia manifestă comportamente distructive, fie de retragere, fie comportamente ieșite de sub control, precum învinuiri, insulte, înțelegeri nerespectate, ieșiri intempestive din cameră, neputința de a cere scuze, certuri care durează o veșnicie, emiterea de reguli stricte în încercarea de a controla și de a deveni dominanți sau chiar agresivi fizic. În timp, menținerea unor astfel de comportamente afectează relația de cuplu în chiar inima ei ducând la limitarea interacțiunilor dintre parteneri și la rupturi severe ale legăturii lor emoționale, cu daune de ambele părți.

Cu toate acestea, manifestarea diferitelor comportamente de către unul sau de către ambii parteneri în cuplurile cu probleme, exprimă în realitate încercări disperate de camuflare și înlăturare a unei rușini profunde, acumulate poate de o viață, rușine care ascunde de fapt o dorință arzătoare de siguranță emoțională alături de partener, la fel de profundă.

În experiența umană sunt prezente mai multe tipuri de rușine: timiditate, jenă, durere, umilință, stimă de sine scăzută, a simți disconfort, confuzie, a fi umilit, a te simți ridicol, vinovat, descurajat, chinuit, și lista poate continua.

În formele sale cele mai simple precum timiditate, sentimente rănite și jenă, rușinea este un proces natural de reținere care ne apără intimitatea, având o funcție protectoare de-a lungul vieții.

Această latură sănătoasă a rușinii devine disfuncțională pe măsură ce, de-a lungul vieții noastre, în special în relația cu îngrijitorii noștri primari, pierdem „vocea” unei părți din noi deoarece nu există nimeni în mediul nostru care să primească acea voce. Dacă procesul se repetă suficient de des sau este suficient de traumatizant, se crează o legătură între rușine și acea parte din noi și experimentăm acea voce ca pe ceva plin de rușine, nedemn de a fi auzit. În consecință suntem mai puțin capabili să informăm lumea despre cine suntem cu adevărat în eventualitatea apariției unui ascultător empatic.

Orice situație în care sentimentele, dorințele și felurile de a fi în lume ale unei persoane sunt în mod consecvent nebăgate în seamă, nevalidate sau netratate cu respect are potențialul de a aduce cu sine legături de rușine și implicit comportamente de camuflare și înlăturare a rușinii.

În cultura noastră e rușinos să te simți rușinat, de aceea deși oamenii trăiesc rușinea, în cazul unui atac de rușine, este cel mai probabil ca ei să nu își arate rușinea, ci să o nege. Ceea ce se vede din exterior sunt defensele și strategiile pe care oamenii le folosesc încercând să ascundă sau să scape de propria durere: retragere, furie, dezgust, tentative de control, criticism, perfecționism, comportament dependent, comportament obsesiv, violență și alte tipuri de abuz.

Atunci când doi oameni formează un cuplu aduc cu ei propriile istorii de viață – propriile bucurii, speranțe și frici precum și propriile istorii referitoare la sentimentul de a fi rușinat. Rușinea este mereu pregătită să tragă persoana înapoi de la dorința sa dacă aceasta primește și cel mai mic indiciu, real sau imaginat, că nu va fi acceptată, conform istoriei de viață.

De exemplu, un tipar obișnuit de rușine pentru cupluri, este ca un partener să se plângă despre comportamentul celuilalt sau să atace acest comportament, în timp ce celălalt se retrage și/sau se apără împotriva faptului de a fi singura persoană „rea” din relație. Sau ambii partenerii se pot învinui reciproc până când unul dintre ei începe să țipe și să iasă val-vârtej din încăpere sau începe să-l controleze pe celălalt, să-l pedepsească sau să devină obsesiv și așa mai departe.

Atunci când partenerii doresc să își îmbunătățească modul în care relaționează ca și cuplu, pot apela la ajutorul unui psihoterapeut. Astfel, pot învăța să pună bazele unui sentiment crescut de siguranță emoțională, să identifice și să recupereze modurile de a fi în lume care au fost supuse cândva rușinii și să se elibereze de acele comportamente care produc rușine celuilalt partener. De asemenea pot învăța să își expună sentimentele și nevoia atât de umană ca celălalt să aibă grijă de ei și ca ei să aibă grijă de celălalt.

Este important ca fiecare partener să își descopere sentimentele și dorințele din spatele rușinii și să le comunice celuilalt partener pentru ca relația lor să crească și implicit fiecare să crească ca individ!

*

Daniela Dumitru, psiholog – psihoterapeut

Articolul este postat și pe www.psihoterapieconfident.ro

Bibliografie:

Wheeler G. & Backman S. (2013). Pe Tărâmul Intimității. O Abordare Gestalt a Terapiei de Cuplu – Lee R. Rușinea Cuplurilor: O problemă Neabordată. Editura Gestalt Books, București.

Locuind într-un corp de femeie – mândrie sau rușine?

În societatea în care trăim, standardele pentru corpurile și comportamentele acceptabile la o femeie sunt încă foarte clar stabilite și aceste standarde ne influențează foarte profund modul de viață. Mulți dintre noi aproape că nu mai putem discrimina între ceea ce femeile sunt și ceea ce cultura cere unei femei să fie.

Idealul de femeie valorizat și susținut ca fiind normalitatea în zilele noastre este femeia tânără, slabă, dar cu forme apetisante, curată, cu picioare și brațe fără păr, sexuală în mod adecvat. Altceva, precum a fi mare, grasă, păroasă, la menstruație, neadecvată sexual, bătrână, ridată, este devalorizat și devalorizant.

Bărbați și femei sunt în acord cu aceste mesaje culturale despre cum ar trebui să arate o femeie, iar fetele și femeile fac eforturi deosebite să se încadreze în standarde. 

Ca fete și femei, ne simțim bine și suntem mândre atunci când corespundem idealului valorizat, însă ce se întâmplă când avem ceva mai multe kilograme sau mai multe riduri? Ce se întâmplă când ne considerăm prea slabe, prea înalte sau prea scunde ? Și ce se întâmplă când vrem să rămânem în trupuri de fetițe, încercând cu disperare să împiedicăm instalarea feminității – dezvoltarea sânilor și chiar apariția menstruației?

Câte dintre noi își pot suporta corpul, așa cum este, părul în exces de pe picioare, perioada de menstruație, sprâncenele slab conturate și diferite între ele sau părul albit? Și câte dintre noi ne alarmăm cu privire la imperfecțiunile corpurilor noastre, ne gândim să ne implantăm silicon în sâni, ne gândim la peeling și lifting facial, ne epilăm picioarele, ne vopsim părul, facem exerciții fizice, suntem într-o continuă dietă de slăbire sau de îngrășare și încă multe altele?

Câte dintre noi pot să susțină privirile critice ale celor din jur și ale noastre înșine pentru că suntem în afara perfecțiunii dorite și cât de rușinate suntem de „imperfecțiunile” noastre?

Și cât mai suntem, în aceste condiții, ființe umane, valoroase pentru că suntem, și cât ne percepem de fapt doar obiecte, după caz, perfecte sau imperfecte?

Continuăm să tindem către idealul dorit crezând că viața bună ne așteaptă când îl vom atinge sau încercăm chiar acum să ne imaginăm un scenariu de viață pentru noi, așa cum suntem, încercând să dezvoltăm un tipar de reglare de sine prin muncă, odihnă, alimentație echilobrată și hrănitoare, mișcare și hrănire emoțională?

În mod ironic, acest sistem creat de noi, oamenii, femei și bărbați deopotrivă, menține nemulțumirile femeilor față de corpurile lor, dar și ale femeilor și bărbaților față de corpurile „imperfecte” ale femeilor. Ochii noștri prea rar suportă ceea ce considerăm că este „imperfect” și vocile noastre prea adesea se fac auzite în moduri critice cu privire la cum arătăm sau cum arată femeile.

Privind din această perspectivă, credința unei tinere femei că nu se va mărita, că nu va fi iubită și că va rămâne singură pentru că este „imperfectă” poate deveni realitatea ei concretă și femeile au toate motivele să considere că vina este exclusiv a lor atunci când încercările de a fi perfecte eșuează.

Din păcate, prea frecvent, ura și rușinea este în legătură nu doar cu modul în care ne arată corpurile, ci și cu incapacitatea noastră de a opri procesul firesc al dezvoltării corpului, de maturizare și îmbătrânire. 

Cel mai trist este că fiind „femeia perfectă”, așa cum cer standardele, nu înseamnă că semnăm vreun contract cu fericirea, ci dimpotrivă, putem să trăim suferința în cele mai nebănuite moduri.

De aceea vă invit acum, pe voi, femei și bărbați deopotrivă, să reconsiderăm aceste standarde, să încercăm să fim măcar un pic mai toleranți cu noi înșine și cu femeile din jurul nostru și să încercăm să oferim sprijin și acceptare femeilor pentru felul în care ele sunt și arată și se ne acordăm astfel, mai multe drepturi la fericire.

Vă invit să transmitem fetelor și femeilor din jurul nostru, mesajul că trupurile ne sunt valoroase deoarece ființe umane locuiesc aceste trupuri, că femeile sunt binevenite în orice formă, că ele sunt valoroase cu sau fără pretextul „perfecțiunii” sau al „frumuseții”.

Vă invit să le spunem că este normal să aibă pofte, că este firesc să mai câștige sau să mai piardă în greutate, că este firesc  să fie mai scunde sau mai înalte, că nu numai trupul reprezintă tot ceea ce poate fi iubit, că mai sunt și alte căi de conexiune, iar alți oameni se îndreaptă către acele părți pentru conexiune.

Și cred că, dacă noi femeile ne propunem și suntem perseverente, putem să găsim rădăcinile disconfortului în propriul corp, putem să găsim echilibrul interior și starea de bine cu sine, dincolo de normele setate de alții ca fiind standarde de frumusețe și perfecțiune.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Bibliografie:

Lee, R. & Wheeler, G. (2014). Psihologia Rușinii, cap. 9 – Fodor, I. O femeie și Corpul său. Ciclurile Mândriei și ale Rușinii. București: Editura Gestalt Books.