Scrisoare către un prieten care suferă

În cultura noastră este încetățenită ideea că trebuie să fim puternici, să facem față vieții, însă observ că adeseori oamenii încearcă să fie puternici neluând în seamă şi părțile vulnerabile, părțile care îi dor.

Este foarte greu să ne luăm în seamă atunci când cei din familiile noastre nu obișnuiesc să ne ia în seamă şi, mai mult, ne ridiculizează ori ne resping dacă ne plângem că ne doare.

Însă nu putem să băgăm, pentru totdeauna, sub preş, rănile noastre psihice. Ele ies la suprafață la un moment dat, din nevoia noastră sănătoasă de a ne reîntregi cu ceea ce ni s-a întâmplat cândva care ne-a copleşit pentru că a fost prea mult de dus. Avem nevoie să ne reamintim ceea ce a fost uitat şi tot acest ceva greu şi dureros ne reapare la un moment dat, fie prin boli fizice, fie prin stări psihice de panică, de anxietate, de depresie, dificultăți în a ne odihni ori a ne hrăni sănătos, etc.

E şi mai greu să te uiți la rănile tale psihice, să ceri ajutor unui specialist, atunci când cei din jur, familia, te ruşinează că “ai probleme cu capul” şi pare mai rezonabil să ai o boală fizică decât să ai de-a face cu un psihoterapeut.

Şi este de înțeles această mentalitate în contextul în care ani de-a rândul noi românii nu am avut acces la psihologie şi la informații valoroase din acest domeniu, psihologia şi practicarea ei fiind chiar interzise în vremea comunismului. Este de înțeles această mentalitate în contextul în care, copii fiind, vedeam oameni pe stradă vorbind singuri şi bănuiam că ajunşi în acest stadiu nu mai avem nicio şansă. Ceea ce e diferit față de atunci, este că acum avem acces la informații, la cele mai recente cercetări în domeniul psihologiei şi psihotraumatologiei, că există specialişti pregătiți care pot să ghideze o ființă umană in propriul proces psihoterapeutic şi, din aceste motive, avem mai multe şanse să ne ocupăm din vreme de sănătatea psihicului nostru astfel încât să prevenim faza în care nu mai avem nici o şansă.

Până la urmă şi cu psihicul nostru se întâmplă la fel ca şi cu oricare parte a corpului nostru: fără să fie tratat, se deteriorează până când ajunge în fază critică.

Din păcate noi toți avem răni psihice, am fost răniți în diferite feluri, chiar neintenționat de către cei care ne-au dat viață în această lume. Psihicul unui copil este extrem de deschis şi de vulnerabil şi poate fi rănit cu mare ușurință comparativ cu psihicul unui adult.

A încerca să ținem departe părțile noastre rănite, vulnerabile, arătându-ne puternici pentru a corespunde poate imaginii agreate de către cei de care am depins cândva, este un mare risc pentru sănătatea proprie şi chiar pentru sănătatea celor care depind de noi în prezent şi mă refer la copiii şi la partenerii noștri .

Cred că nu e uşor să stăm față în față cu durerile noastre, cu părțile vulnerabile pe care am învățat să le ascundem şi de care ne ruşinăm, însă ştiu că nu e uşor doar atunci când nu ştim cum e şi atunci când nu a existat nimeni în viața noastră care să ne accepte în felul acesta şi care să ne tolereze cu ceea ce simțim .

Fiecare parte rănită din noi are ceva de spus şi de fiecare din noi depinde să ne ascultăm părțile rănite, să cerem ajutor specializat pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi, de ce ne doare, pentru a ne echilibra psihic, pentru a înțelege cum funcționăm, pentru a ne descoperi tiparele prin care ne autosabotăm ori ne blocăm.

Fiecare parte rănită merită onorată pentru că poartă o parte din experiența noastră umană şi, odată acceptată în viața noastră, înțeleasă, ne permitem să evoluăm, să devenim mai buni cu noi înşine, mai compasivi, mai umani şi mai sănătoşi.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Imagine: ” The Little Prince by Lavenderwitch on DeviantArt”

Repere psihoterapeutice – roata suferinței personale

Nu, nu suntem perfecți.

Relațiile noastre nu sunt perfecte.

Iubim, suferim, ne despărțim. Iubim iar, fugim. Mințim, trădăm, părăsim, rănim.

Este un amalgam ciudat din care nu avem cum să ieșim teferi.

Suferim din ce în ce mai mult şi cu greu descoperim rădăcinile acestei dureri.

Până atunci ne sabotam, ne anulăm, ne pedepsim, suntem noi înşine împotriva noastră, ne suntem propriul duşman.

Câtă durere încape într-un om! Câtă durere îi dă târcoale! Nimeni nu scapă! Atât de multă durere, până ne rupem de noi înşine, până uităm câtă durere trăim!

Şi apoi, toată durerea asta uitată o căutăm.

Vrem să ne-o reamintim.

Doar că, în timpul căutării, repetăm cu noi înşine, cu ceilalți, actul de agresiune care s-a facut cândva împotriva noastră.

Ne chinuim corpurile, ne otrăvim, ne omorâm încet, subminându-ne viața, ne păcălim că este vorba despre plăcere, că viața e scurtă şi vrem să-i simțim gustul.

Cine să oprească sau cum sau de ce să oprească această roată a suferinței personale?

Cine în fiecare din noi se poate trezi din cercul acesta nebunesc? Ce forțe ne mişcă până într-acolo încât să vrem să punem stop haosului şi lipsei de iubire față de noi înşine? Când vom putea să auzim dorința corpurilor noastre de a fi iubite, când ne vom putea trata fiecare celulă cu respect?

Şi oare când ne sosește timpul pentru a ne vindeca ?

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Repere psihoterapeutice – abandonul

Ca părinți avem responsabilitatea de a ne dezvolta continuu, de a fi prezenți pentru fii şi ficele noastre chiar dacă ştim că ei sunt mai mari, poate adulți, şi se pot descurca singuri.

Copiii au nevoie de părinți sănătoşi psihic.

Sigur că nevoile copiilor diferă de la o etapă de vârstă la alta, dar părinții au responsabilitatea de a se acorda cu copilul lor pe fiecare nivel de dezvoltare al acestuia, de a adapta modul de comunicare cu copiii, prezența fizică și emoțională, modul în care arată și oferă afecțiune, modul în care sunt stabilite reperele și limitele, modul în care sunt reglate responsabilitățile în ce priveșrte treburile casnice în familie, modul în care sunt reglate activitățile și timpul liber.

Ne place sau nu, relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Ori de câte ori renunțăm în a face eforturi pentru a evolua noi înşine spiritual, pentru a fi în pas cu copiii şi a-i înțelege, ori de câte ori renunțăm să trăim, închizându-ne în lumi rigide, fiind toxici ori neavând forța să ne învingem bolile, ne abandonăm proprii copii.

Este o crimă să ne abandonam copiii şi e o crimă să rămânem departe de a ne conştientiza rolul în viața lor, fie că este vorba de copilăria timpurie, de adolescență, de etapa tinereții sau de maturitate.

Din păcate rădăcinile abandonului devin din ce în ce mai puternice şi mai adânci de la o generație la alta. Un copil abandonat va deveni un părinte care abandonează. Un copil abandonat va fi un adult care va abandona.

Iar abandonul nu este doar atunci când părintele îşi părăseşte fizic copilul, nu îl recunoaște, ori respinge răspunderea părintească.

Abandonul poate fi şi atunci când părintele îşi lasă copilul în grija unei persoane de încredere, fără ca el să fie prezent zilnic în viața copilului, abandon poate fi și atunci când părintele petrece prea puțin timp cu copilul pentru că e mai tot timpul obosit, abandon poate fi şi atunci când părintele nu poate fi în contact cu sine şi prezent pentru copil, are o boală fizică, o tulburare de personalitate ori o boală psihică, fiind el însuși traumatizat – din păcate de cele mai multe ori boli neconştientizate şi netratate. Abandon este și atunci când părintele este hiperprotector ori imprevizibil, nu are capacitatea de a-i permite copilului să își manifeste potențialul a ceea ce este el, impunându-i chiar o identitate diferită, de exemplu să fie de sexul pe care părintele îl dorește și nu de sexul pe care copilul îl are ori să aibă anumite sentimente și nu sentimentele pe care copilul le trăiește.

Nu, nu e un moft să ne verificăm sănătatea mentală, să ne înțelegem modelele de relaționare, tiparele de gândire, să reînvățăm să simțim, să fim în contact cu emoțiile noastre, să fim în contact cu corpurile noastre, să înțelegem care sunt rănile noastre şi să vrem să le vindecăm.

Sigur că un proces de vindecare poate dura ani de zile, poate, în cazul unora dintre noi, până la sfârşitul vieții, şi este şi firesc având în vedere că suntem un popor traumatizat şi netratat, iar efectele sunt din ce în ce mai vizibile.

Un proces de vindecare înseamnă să învățăm să fim responsabili, să înțelegem ce este sănătos şi ce este nesănătos pentru psihicul nostru şi să alegem să trăim sănătos.

Daniela Dumitru, psiholog – psihoterapeut.

Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5

Repere psihoterapeutice – suferința în relații

„Iubirea vindecă, dar nu poate vindeca cu forţa, până la iubire drumul e lung.

Nu e vorba că o mamă nu vrea să-şi iubească propriul copil, ci că nu poate.

Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înşelat.

Oamenii traumatizaţi au învăţat să supravieţuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate sentimentele, nu doar pe cele dureroase.

Şi-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva.

E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice şi sentimentele.

Au decis asta cândva, inconştient, ca să poată supravieţui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esenţial.

Problema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou uşa iubirii, ci că, dacă o deschid, o dată cu dragostea intră şi toată spaima şi suferinţa veche, pe care o izolaseră acolo.

Şi atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.

Dragostea nu doare, de fapt.

E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dragostea, dacă se deschid, riscă să simtă şi suferinţa veche pe care au pus cândva capac.

Dar trebuie să ai curajul să laşi toate acele sentimente să iasă la iveală, să le înţelegi, să faci curăţenie şi apoi să iubeşti din nou.

E valabil şi în cuplu, dar şi în relaţia mamă-copil. Copiii reuşesc în mod straniu să zgândărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detaşează şi nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinţilor pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.” Dr. Franz Ruppert

Dr. Franz Ruppert e psihoterapeut, profesor de psihologie la München și, de mai bine de două decenii, se dedică studiului traumei, al depresiei şi tulburărilor psihice grave. “Metoda Constelaţiei Identităţii”, expusă în detaliu în cărţile sale, pleacă de la ideea că o mare suferinţă afectează nu doar pe cel care o trăieşte, ci şi pe cei din jur şi chiar pe urmaşii urmaşilor acestora.

Citiți întreg interviul, găsit in http://www.formula-as.ro/2017/1248/asul-de-inima-45/prof-dr-franz-ruppert-bolile-cu-foarte-putine-exceptii-isi-au-cauza-in-relatiile-noastre-21691

Incestul emoţional – Cand copilul devine parinte pentru parintii sai

 

Ce este incestul emotional ?

Incestul emotional este o forma de abuz emotional care are loc atunci cand parintele cauta sprijin emotional la copilul sau, asteptandu-se sau fortand copilul sa-si asume un rol emotional specific unui adult.

La randul sau, copilul este pus in situatia de a raspunde nevoilor emotionale ale parintelui si de a deveni confidentul / partenerul emotional al acestuia, fie ca este de acelasi sex cu el, fie ca este de sex opus.

In astfel de situatii, granitele psihice sanatoase dintre parinte si copil pentru cresterea si protectia copilului sunt incalcate si se creeaza o dinamica nesanatoasa in care copilul devine, in esenta, parinte. Intr-un fel sau altul, legaturile de afecţiune care-i unesc pe parinţi si copii sunt bulversate.

Desi nu sunt capabili sa indeplineasca un astfel de rol, copiii pusi in aceasta pozitie se pot simti speciali sau privilegiati, deoarece parintele, cautand acoperirea propriilor nevoi nesatisfacute, creaza un sentiment de apropiere.

Uneori, un parinte submineaza celalalt parinte in timpul unui conflict sau proces de separare / divort, prin punerea copiilor la mijloc sau complotand cu un copil. Copilul, la randul sau, poate deveni preocupat sa isi protejeze unul dintre parinti.

Termenul de incest emotional nu include incestul sexual, dar este vorba tot de o perversiune, de nerespectarea rolului pe care trebuie sa-l aiba fiecare membru al unei familii, iar efectele incestului emotional pot fi similare cu cele care rezulta din incestul fizic.

Consecinta imediata a incestului emotional este ca nevoile copilului sunt ignorate in favoarea nevoilor parintelui, iar pe termen lung consecintele pot fi devastatoare. Copiii sunt abandonati emotional, fiindu-le jefuita copilaria.

Iata cateva exemple de nevoi nesatisfacute ale parintelui ce ar trebui satisfacute de catre alti adulti, nu de catre copii: nevoia de a avea un confident,  de a avea “cel mai bun prieten”, de a avea un sot inlocuitor, de a avea un parinte substitut, de a primi suport emotional, validare si apreciere, de a primi sfaturi, consiliere, de a avea companie sau intimitate.

Si iata cateva exemple de nevoi ale copilului susceptibile a fi neglijate in astfel de situatii: protectie, orientare, afectiune, validare, limite, structura.

In mod evident, este de dorit ca parintii si copiii lor sa aiba relatii apropiate. In relatiile sanatoase parinte-copil, parintii prioritizeaza nevoile emotionale ale copiilor lor, spre deosebire de situatiile de incest cand copiii au grija de nevoile emotionale ale parintilor lor. Intr-o relatie sanatoasa, parintele solicita unui adult sprijinul de care are nevoie si nu cere copilului sa-i satisfaca nevoile neimplinite.

Cazuri de inversare a dinamicii sanatoase parinte-copil sunt intalnite atunci cand relatia de cuplu este fragila, un parinte este singur sau exista o ruptura in familie cum ar fi infidelitatea sau dependenta unuia dintre parteneri, parintii au putin sprijin social din partea altor adulti sau sunt parinti narcisici. Se intalnesc chiar si in familii aparent functionale cand nu este evidenta prezenta unei dependente.

Impactul incestului emotional

Copiii care au experimentat incest emotional ar putea manifesta:

  • dificultati in stabilirea granitelor si implinirea nevoilor proprii la varsta adulta. Ei au invatat sa isi reprime / suprime nevoile proprii, inclusiv emotiile.
  • un comportament codependent.
  • criza de identitate, inclusiv sexuala, dificultatea de a putea fi ei insisi in relatii.
  • izolare de colegi ca urmare a dezvoltarii insuficiente a abilitatilor sociale necesare.
  • sentimente de inadecvare, de vinovatie excesiva, stima de sine scazuta.
  • strategii de a fi „speciali”, ca fiind singura modalitate de a obtine aprobarea celorlalti.
  • un sentiment nesanatos de loialitate sau o obligatie fata de un parinte, care poate avea ca rezultat o relatie de dragoste / ura intre copil si parinte.
  • teama de intimitate si angajament personal (din cauza fricii inconstiente de a fi exploatati in acelasi mod cum au fost exploatati de catre parintele „nevoias” sau din cauza fricii ca orice astfel de relatie va deveni „sufocanta” precum relatia cu parintele din copilarie).
  • dificultati in mentinerea relatiilor din cauza idealizarii si asteptarilor nepotrivite plasate pe parteneri.
  • comunicare indirecta, prin intermediul unui tert in munca, familie sau in relatiile romantice.
  • abuz de substante si compulsivitate in jurul muncii si mancatului, probleme legate de dependenta de sex / evitare a sexului sau dragoste adictiva/ evitare.

Incestul emotional de asemenea poate avea un impact in dinamica de familie pe ansamblu, cand pot fi negate oportunitatile pentru intarirea relatiei copilului cu parintele exclus. Totodata, ceilalti copii (frati, surori) pot fi neglijati cand parintele se sprijina in mare masura pe “copilul ales.”

Este important de remarcat faptul ca, in cele mai multe cazuri, parintii care favorizeaza o dinamica de incest emotional nu constientizeaza impactul comportamentului lor si nu intentioneaza sa isi raneasca copiii. Cu toate acestea, copilul este impovarat de parinte sa ii implineasca nevoile nesatisfacute relationale si, din acest motiv, impactul si durerea sunt acolo.

Aspecte cheie in terapia clientului abuzat emotional

Lucrul terapeutic cu incestul emotional nerezolvat poate presupune abordarea mai multor aspecte.

Terapia poate implica explorarea modelelor actuale de comportament si relationare, dar si a problemelor din copilaria timpurie.

Seductia copilului, devenit adult, de a fi „special” poate fi destul de greu de recunoscut de catre acesta si poate fi, de asemenea, destul de dificil sa identifice modelul de a fi fost impovarat de catre parinte. Din acest motiv este foarte importanta etapa de recunoastere a modelului de incest emotional dintre ingrijitor si persoana abuzata.

De asemenea, terapia sprijina clientii in a fi in contact cu nevoile si cu sentimentele lor ce au fost ingropate demult, fiind prea dureroase pentru a fi suportate.

In cazul situatiei cand parintele sau ingrijitorul a decedat e necesar lucrul cu durerea si pierderea.

Repararea sinelui prin lucrul pe individuatie si separare, invatarea de a spune „nu” si de a pune limite clare in relatii.

Daca aveti nevoie de ajutor contactati psihoterapeut Daniela Dumitru direct la telefon 0722 536 745 sau scriind pe adresa de e-mail psihodadum@yahoo.com si solicitati o programare.

Sindromul Pinocchio sau calatoria unei papusi de lemn

Povestea lui Carlo Collodi intitulata Aventurile lui Pinocchio este in esenta un basm, dar imi place sa o privesc la nivel psihologic si spiritual ca pe o metafora a procesului de integrare, crestere si dezvoltare a fiintei umane in propria sa devenire.

Astfel, povestea lui Pinocchio poate semnifica trecerea de la experienta fragmentarii si a rupturii sinelui la intregire si viata.

Nu este o idee originala. Am regasit aceasta idee in materialul lui F. Carroll (1995) Sindromul Pinocchio. Calea catre Plenitudine. Autoarea aseamana procesul pe care Pinocchio il experimenteaza in aventura transformarii sale intr-un baiat adevarat cu procesul psihoterapeutic cu copii si adolescenti.

Insa la fel de adevarat este ca acest proces transformator poate fi experimentat si la o varsta adulta, pentru ca maturizarea psihica nu coincide in mod obligatoriu cu maturizarea biologica.

Ce inseamna metaforic sa fii o papusa de lemn?

La inceputul povestii il intalnim pe Pinocchio mai intai ca fiind o bucata de lemn, taiata din diverse motive, ce plange pentru a nu fi ranita. El vine pe lume ca un personaj ranit si acolo are loc o trauma, dar de care nimeni nu stie. Si aceasta este povestea traumatica a aparitiei noastre in lume, ca iesire din pantecul matern protector intr-un univers exterior, strain.

In poveste, Gepetto isi doreste o papusa, nu vrea un baiat adevarat. Vrea o papusa care sa faca ceea ce vrea el ca ea sa faca: sa danseze, sa faca tumbe si tot felul de lucruri, pentru a-l distra. Cand papusa este gata, Gepetto are mai multe asteptari de la papusa sa: el vrea ca Pinocchio sa invete carte. Dar pentru Pinocchio nu este interesant. Pinocchio vrea sa fie el insusi si nu papusa tatalui sau, asa ca pleaca de acasa. El este credul, „cap-sec” si observam ca nu stie sa-si indeplineasca nevoile de foame, de somn si de securitate. El nu simte ca focul ii arde picioarele in timp ce doarme şi Gepetto trebuie sa i le faca din nou. Relatiile pe care Pinocchio le stabileste sunt relatii in care este ranit, se profita de el si nu este ajutat.

Aceasta este prima parte a povestii, o poveste ce seamana foarte mult cu multe alte povesti ale altor copii din lumea intreaga, ce se simt raniti, in afara relatiei cu sine, cu propriul corp, si se afla complet in pierdere in ce priveste interactiunea cu scopul de a-si indeplini nevoile proprii si a descoperi cine sunt. Adeseori, copii fiind, jucam roluri de papusi de lemn manuite de parinti ori de catre altii si traim golul sufletesc gandind ca suntem pe lume ca rezultat al dorintei altora, nestiind care ne este scopul pe lume. Si pentru ca suntem manuiti, invatam sa jucam si roluri de papusari, personaje lipsite de empatie, neacordate la nevoile celorlalti.

Realitatea noastra este ca, in copilarie, incepem sa ne pierdem, sa pierdem procesul nostru esential de a fi cine suntem si adesea avem putin suport pentru nevoile noastre de dezvoltare.

Ce inseamna sa devii un baiat adevarat?

In cea de-a doua parte a povestii lucrurile incep sa se schimbe pentru Pinocchio si, chiar in momentul cand el se pierde tot mai mult, incepe calatoria catre sine, catre intregirea fiintei sale.

Desi Pinocchio incearca sa satisfaca nevoile tatalui sau si sa fie copilul pe care il vrea tata, nu reuseste decat sa fie etichetat drept „un baiat rau” si cand ne gandim ca Pinocchio e aproape sa moara, el este salvat de Zana Albastra.

Ea detine rolul-cheie in procesul transformarii lui. Ei ii pasa de el, nu il respinge, nu il judeca, nu il rusineaza. Cheama doctori care stabilesc ca el este in viata si apoi il incurajeaza sa intre in contact cu tatal sau, pentru ca el sa traiasca sentimentul de apartenenta.

Cand traim sentimentul de apartenenta ne simtim acceptati şi incepem sa ne acceptam, se construieşte ceea ce numim suportul de sine şi incepe procesul de a ne vindeca de sentimentul de a fi aruncati intr-un exterior in care ne simtim singuri.

Este prima relatie pe care Pinocchio o are cu cineva care il vede si il accepta asa cum este. Mai mult, Zana vede ceea ce el ar putea fi, adica un baietel adevarat. Doar prin intermediul acestei relatii Pinocchio are primul gand de a deveni real mai degraba decat sa ramana o papusica de lemn, prea putin responsabila, ce incearca sa se indeparteze de oricine si de toata lumea.

Desi se despart in acest moment al povestii, Pinocchio nu pierde legatura cu Zana Albastra. Relatia lor continua pe tot parcursul povestii, iar Zana trece prin mai multe roluri: copil, sora, mama si prietena pentru Pinocchio. Este o relatie prezenta, iar prin intermediul acestei relatii Pinocchio se apropie, se indeparteaza, nefiind imediat transformat in ceva minunat.

Procesul de construire a suportului de sine, de a invata despre el, de a se cunoaste necesita mult timp.

Şi, din nou, aceasta este povestea noastra, a tuturor, caci in procesul transformarii noastre avem nevoie sa ne pierdem mai intai pentru a putea afla cine suntem. Tipul de relatie pe care Zana il construieste este transformator si vindecator pentru fiecare din noi, caci puterea unei alte fiinte de a ne accepta, de a ne iubi si de a vedea in noi potentialul ascuns ne ofera incredere si suport pentru a ne accepta noi insine, a creste si a ne vindeca. Este tipul de relatie dupa care cu totii tanjim şi pe care avem şansa sa il cunoaştem in procesul psihoterapeutic.

In cautarea tatalui sau, Pinocchio se duce pe faleza si priveste marea de unde isi vede tatal cu barca in larg in mijlocul furtunii. Vrea sa ajunga la el si se arunca in mare, dar nu are inca indeajuns suport intern si extern pentru a infrunta uriasa balena ce tocmai il inghite pe Gepetto. El isi atinge limitele, paraseste faleza fiindu-i frica si, inca o data, il pierde din vedere pe tatal sau.

Dupa alte aventuri, Pinocchio il intalneste pe Fitil, un baiat caruia nu-i place scoala. Fitil il atrage catre minunata tara a lipsei problemelor, unde totul este numai distractie. Pinocchio nu ar mai trebui sa infrunte nesiguranta largului marii si ar putea scapa de toate sarcinile dezvoltarii sale, si chiar de aceea de a deveni un baiat adevarat, asa ca se alatura lui Fitil, dar cu totii stim ce i se intampla: Pinocchio se transforma in magar.

Ironic, Pinocchio, acum magar, este aruncat in largul marii de catre noul sau stapan, care vrea pielea sa pentru a face o toba. Si, inca o data, ceva se intampla in viata lui pentru a-l duce mai departe: toti pestii mici din mare vin si incep sa manance carnea micului magar, si facand asta, ei il scot la iveala pe Pinocchio, care era in interiorul magarului. Cand omul trage ceea ce crede ca e magarul inecat, il vede pe Pinocchio agatat de franghie. Pinocchio ii explica acestuia intreaga poveste, insa, in timp ce povesteste, stapanul sau se infurie la gandul pierderii sale. Imediat, fara sa se gandeasca, Pinocchio sare in mare unde este inghitit chiar de catre uriasa balena de care fugise.

In burta balenei este intuneric şi Pinocchio se afunda intr-o mocirla alunecoasa şi mirositoare. Acolo il descopera pe tatal sau stand la o masa cu lumanarea aprinsa, un om care a ajuns acolo in cautarea repetata a lui Pinocchio.

Viata il aduce pe Pinocchio in fata aceleiasi sarcini de care fugise cu ceva timp in urma, insa in acest moment al dezvoltarii are mult mai multa experienta si suport. Descoperim un Pinocchio diferit de cel de la inceputul povestii. El este cel care initiaza, care ia decizii, in timp ce Gepetto nu-i mai spune „Trebuie sa faci asta” sau „Esti un fiu rau si neascultator”. O schimbare considerabila fata de un Pinocchio care fugea de tatal sau si-i cerea acestuia sa il ingrijeasca, in timp ce Gepetto are acum incredere in Pinocchio.

A fi inghitit de ceva mai mare decat fiinta noastra este, metaforic, inceputul confruntarii terapeutice cu acele parti din noi insine neintegrate inca, ce genereaza ura de sine, rusine si conflicte, sunt parintii nostri de care ne credem separati si cu care nu mai vrem sa avem de-a face. Sunt toate acele parti pe care le detestam, cu care ne luptam, si doar cunoscandu-le, ascultandu-le povestile, vorbind cu ele, iertand si acceptand, apare posibilitatea transformarii in ceea ce suntem cu adevarat, mai mult decat ceea ce ni se spune si credem ca suntem. Ceea ce putem face, sprijinti in procesul psihoterapeutic este impacarea cu parintii si cu fiecare parte pe care o descoperim, caci ele nu exisa separat, ele sunt in noi.

Pinocchio si Gepetto reusesc sa se elibereze si sa ajunga la tarm si o perioada de timp Pinocchio renunta la ideea de a deveni real. Ceea ce il preocupa sunt noile relatii din viata sa, constientizarea celuilalt, legaturile sale. O interdependenta sanatoasa se dezvolta in viata lui Pinocchio. Ii pasa de celalalt, in special de tatal sau si intampina nevoile de zi cu zi ale vietii facand treburile casnice, mergand la scoala, invatand ceea ce trebuie sa invete. Se poate observa o stare de usurare la Pinocchio si faptul ca se simte confortabil cu ceea ce este.

Una dintre persoanele pe care le recunoaste in noua sa casa este vechiul sau prieten, Fitil, care este inca magar. Pinocchio observa ca prietenul sau este pe moarte pentru ca a fost atat de prost tratat in munca sa de magar. In timp ce povestea continua, Pinocchio afla ca Zana este bolnava si nu are resursele necesare pentru a se trata. Pinocchio are doi silingi pe care i-a castigat muncind. Cu banii acestia voia sa isi cumpere niste haine noi, dar cand afla despre Zana, ii da mesagerului ei.

Acestea sunt momente patrunzatoare. Il vedem pe Pinocchio plangand, dorindu-si din suflet sa-si ajute prietenul si sa nu il lase sa moara in acel fel. Putem sa simtim durerea reala a pierderii lui Pinocchio si vedem frumusetea vietii emotionale din interiorul sau. Lui ii pasa, plange, rade, este competent, este obosit, iar prin darul sau catre Zana Albastra vedem abilitatea lui de a se oferi pe sine celuilalt, de a fi ingrijorat. El işi da voie sa fie vulnerabil, sa fie in contact cu durerea sa, cu emotiile, iar acest lucru ne arata felul in care Pinocchio este in contact cu viata sa emotionala, atat de bogata.

Pinocchio reuşeşte sa traiasca in lume, sa gaseasca un sens, sa se impace cu sine, sa aibe relatii. Lumea exterioara nu mai este acel loc neplacut care il raneşte şi nu il ajuta. Prin transformarea lui interioara, el s-a asumat. 

Daca ati ajuns pana aici, va invit sa va imaginati in continuare si alte sensuri ale propriei transformari, din ce in ce mai profunde, pentru ca transformarea este un proces continuu ce ne surprinde si ne incita mereu şi mereu in a ne continua Calatoria in experienta umana.

Daca aveti nevoie de ajutor in procesul personal de transformare, contactati psihoterapeut Daniela Dumitru, direct la telefon 0722 536 745 sau pe e-mail psihodadum@yahoo.com  pentru a face o programare.

Articolul este publicat pe http://www.cafegradiva.ro/2016/03/sindromul-pinocchio-sau-calatoria-unei.html

Poveste terapeutica – Pauza de meditatie…

Nu de mult am cunoscut un copil. El obisnuia sa caute prin tot felul de locuri. Asa l-am gasit eu sau poate ca el m-a gasit pe mine?

Ratacea cat era ziua de lunga. Nu stiu exact ce voia sa gaseasca, dar, cum v-am spus, asa ii era obiceiul. Nu stiu nici ce faceau parintii lui, nici el nu stia de ei. Aveau treaba, cu siguranta.

Era un copil frumos, iar in ziua in care l-am intalnit, era foarte trist. Mi-a aratat un bulgare de pamant si m-a intrebat daca vreau sa aud povestea acelui bulgare.

Am ridicat dintr-o spranceana atunci, la auzul acelei intrebari. Nu prea aveam chef de povesti, dar pentru ca parea tare trist si nu voiam sa il supar si eu cu o invitatie gen: „Lasa-ma in pace, du-te de aici, nu vezi ca am treaba!” m-am asezat jos, langa el, si l-am rugat sa imi spuna povestea acelui bulgare. I-am spus ca sunt foarte curioasa sa o aud.

Chestia asta cu curiozitatea l-a facut sa ii sclipeasca ochii de bucurie.

„Stii, mi-a zis el, chiar e o poveste pe cinste. Chiar vrei sa ti-o spun?”

„Da, sunt foarte curioasa” am intarit eu, aproband din cap cu seriozitate.

Si atunci copilul a inceput a povesti. Va spun si voua povestea, asa cum am auzit-o, fara sa o deformez prea mult.

Se pare ca pe acel bulgare de pamant l-a gasit copilul intr-una din expeditiile sale. Mie nu mi se parea sa aiba ceva special, dar el sustinea ca acel bulgare era foarte special. Si mi s-a parut mai potrivit sa nu il contrazic. Era un bulgare pretios pe care l-a gasit cu mare greutate. Era, credea el, o mare comoara si probabil fusese ascuns cu mare grija de niste hoti sau pirati demult, demult, si nimeni altcineva pana la el nu il mai gasise. Copilul luase bulgarele de pamant si, fericit nevoie mare de descoperirea sa epocala, il arata tuturor celor pe care ii intalnea in drum. Parintii, dupa cum v-am spus, aveau treaba si nu puteau fi deranjati.

„Ei, priviti ce am gasit!” striga el fericit. „Este o mare comoara”.

Dar oamenii nu se sinchiseau de acest copil si de comoara lui! Unii radeau de el, il persiflau, altii nici nu il bagau in seama. Pentru un bulgare de pamant sa fie ei deranjati? Unii erau asa de suparati (de-ale vietii, se intelege) incat se repezeau la biet copil sa il bata. Si daca reuseau sa-i traga vreun sut pana sa apuce el sa fuga, erau chiar fericiti.

„Asa ii trebuie, drac impielitat” ii ziceau ei printre dinti.

Si copilul imi spunea mie: „Iti dai seama, eu le aratam comoara si ei nu ma luau in serios!” .

Chestia asta pe mine m-a intristat al naibii de tare. Imi imaginam un copil fericit, nevoie mare, aratand in stanga si in dreapta marea lui descoperire: un bulgare de pamant. Toti se uitau la nenorocitul de bulgare de pamant si nu intelegeau ce atata bucurie putea sa produca. Ce mare scofala? Doar nu era aur. Nu era nici o bogatie. Copilul asta ii pacalea. Era un terchea-berchea care ii tinea din drum. Dar, dincolo de valoarea bulgarelui, ei nu vedeau bucuria din ochii lui si nu se bucurau de bucuria lui! Ce daca era doar un bulgare de pamant? Era marea lui descoperire si il facea fericit.

Atunci, m-am uitat la copil si i-am spus, destul de trista:

„Ai dreptate, ni se intampla, adeseori, sa ne uitam la cei dragi noua, la lucrurile din jurul nostru, si sa nu vedem decat ceva foarte banal si lipsit de importanta. Uitam sa vedem lumea din jurul nostru cu ochi de copil si uitam sa fim copii. Dar tu, azi, chiar mi-ai inseninat ziua si mi-ai amintit de inconfundabila magie a copilariei.”

Si apoi mi-am luat la revedere de la el si am plecat, dar am ramas cu gandul la el si la povestea lui….

Daniela Dumitru, psiholog