Un articol despre perfecționism ca mecanism de supraviețuire
Ce înseamnă perfecționism?
Perfecționism nu înseamnă doar standarde înalte sau dorința de a face lucrurile bine. Perfecționismul e o cale de a supraviețui emoțional. Dorința de perfecțiune vine cu un efort foarte mare. Vine dintr-o teamă de respingere. E o rană veche, o parte care a învățat că „dacă sunt perfect, poate voi fi acceptat”.
În spatele efortului de perfecțiune sunt nevoi profunde: să fiu acceptat, iubit, văzut. Împlinirea acestor nevoi e legată, de timpuriu, de: a nu greși, a fi exemplar, a nu deranja.
Perfecționismul devine o armură. Una care protejează o parte rănită din noi, care a trăit respingerea, lipsa afecțiunii necondiționate.
Vocea copilului conștiincios
Această parte apare devreme în viața noastră. Este copilul care observă că e remarcat când nu greșește, că e „bun” atunci când e ascultător. Așa devine: „dacă fac totul bine, voi fi iubit”. E copilul care e lăudat când ia note mari. E copilul premiant, silitor, docil, care a învățat că iubirea vine condiționat.
Copilul conștiincios devine adultul care muncește foarte mult, care nu spune „nu”, care se judecă dur pentru orice ezitare sau greșeală. Este acea parte care preia controlul când simte nesiguranța: face planuri, se conformează, se străduiește din toate puterile.
Această parte preia conducerea: lucrează neobosit, evită greșelile, așteaptă laude. Dar, atunci când acest efort vine din perfecționism, este o mască peste rana de a fi respins, neiubit, umilit, singur:
- „Dacă nu sunt perfect, poate nu voi fi iubit.”
- „Dacă greșesc, poate nu mai exist pentru celălalt.”
Uneori, această parte poate deveni atât de dominantă încât nici nu mai realizăm că există în noi și o altă voce.
Ce rămâne nevăzut – nevoia profundă de sprijin și iubire necondiționată
Sub control și efort, sub dorința de a fi cel mai bun, rămâne nevăzută nevoia sănătoasă de atașament: de a fi înțeles, de a fi susținut și de a fi iubit fără condiții.
De fapt, sub masca perfecționismului stă o parte, adesea uitată – partea rănită, traumatizată:
Un copil interior singur, trist, care simte că nu a fost iubit pentru cine este, ci doar pentru ce face bine. Un copil rușinat care se simte inadecvat cu cine este el și cu felul în care arată. Un copil împovărat de efortul de a se ține singur, în lipsa căldurii afective de care are nevoie.
Nevoia de atașament sănătos, de iubire necondiționată rămâne reprimată, ascunsă. Ea se poate face cunoscută prin simptome: epuizare, insomnie, anxietate, dureri fără cauze medicale. Alteori, apare sub formă de nemulțumire cronică: „niciodată nu e suficient de bine, oricât aș face”. Sau dependențe.
Această parte rănită are nevoie de spațiu, de timp, de acceptare. De prezența unui adult interior care să o îngrijească și să o protejeze. Această parte nu are nevoie de reguli, nu are nevoie să fie împinsă, presată. Are nevoie de căldură afectivă. De permisiunea de a fi imperfectă. Are nevoie de sprijin autentic.
Vindecarea nu vine din perfecționism
Vindecarea nu vine din a deveni „mai bun”, mai performant, mai corect.
Vindecarea apare atunci când ne oprim și ne întrebăm: „Eu ce simt acum? Ce am nevoie cu adevărat?” Când ne oprim din a trăi pentru a primi aplauze și suntem mai aproape de cine suntem cu adevărat. Acolo apare un altfel de validare. Una tăcută. Una din interior. Și viața e mai ușor de trăit în acest fel.
Pentru acest proces e nevoie să ne apropiem de noi, prin introspecție, psihoterapie, meditație sau artă. Din această apropiere de sine se naște o validare care nu depinde de exterior, ci care izvorăște din autenticitate.
Această formă de exprimare – vulnerabilă, necosmetizată, reală – e ceea ce ne face cu adevărat vii. Și, paradoxal, de cele mai multe ori, e tocmai ceea ce ajunge să atingă cel mai profund și pe ceilalți.
Întoarcerea către sine
Ca psihoterapeut, m-am întâlnit de multe ori cu perfecționismul, împreună cu oboseala cronică, cu anxietatea de performanță, cu teama de a nu greși. În spatele perfecționismului stă o poveste. O poveste cu un copil care a încercat din greu să fie iubit. Care s-a străduit să fie „cum trebuie”.
Renunțăm la perfecționism cu blândețe, nu cu forța. Nu este un inamic, ci e o strategie de supraviețuire.
Perfecționismul e o platoșă. Și doar când ne simțim suficient de în siguranță, putem să o lăsăm jos. Să ne simțim iubiți și în imperfecțiunea noastră.
A renunța la perfecționism nu înseamnă a renunța la calitate sau rigoare. Ci a renunța la ideea că doar prin perfecțiune merităm să fim iubiți.
Când perfecțiunea ascunde o rană
Perfecționismul e o încercare dureroasă de a obține iubire, siguranță sau aprobare. Poate că ți-ai spus de multe ori: „Dacă aș face totul bine, atunci…”. Dar „atunci” nu vine niciodată. Pentru că nu e despre cât de bine faci, ci despre ce ai avut nevoie și n-ai primit.
Dacă simți că această tensiune interioară îți afectează viața, relațiile sau bucuria de a fi tu însuți/însăți, psihoterapia poate fi un spațiu în care să îți asculți vocea autentică, dincolo de efort și conformare.
Îți ofer sprijin să explorăm împreună ce stă între tine și capacitatea de a te bucura de a fi tu și să găsești un mod de a fi mai blând(ă) cu tine.
Sursa foto: Ilustratie Daniela Dumitru
Este o schiță rapidă făcută de mine pe o hârtie ieftină, fără pretenții. Nu e o schiță perfectă, dar este ceva adevărat în ea. E un mesaj profund, despre a ne simți bine cu noi cu „defecte”, de a ne arăta și a ne simți în siguranță lăsându-ne vulnerabili și, în același timp, simțindu-ne puternici. Am desenat într-un moment de sinceritate, dar și de blândețe față de mine însămi.