Atasament – cautand siguranta in a trai autonomie si apropiere

Cand avem dificultati in relationare o solutie este sa ne recunoastem tiparele de atasament. Asa gasim raspunsuri la motivele pentru care esuam in a ne cunoaste si exprima nevoile si pasiunile sau de ce nu toleram usor apropierea, contactul cu oamenii, cu grupurile.

Starea de sanatate psihica depinde de modul in care simtim ca apartinem unei comunitati. Ne face bine sa fim impreuna, sa ne sprijinim in momentele dificile. Ajuta sa sprijinim si sa ne simtim sprijiniti in a ne urma pasiunile si a fi noi insine.

Multi oameni se simt singuri, pierduti, nesiguri pe ei sau fiindu-le greu sa se bazeze pe ceilalti. Dificultatile pe care le resimtim au legatura cu modurile in care ni s-a raspuns de timpuriu nevoilor de apropiere si autonomie.

Sistemul de atasament

Contactul se simte bun in masura in care inca din perioada intrauterina mama e ea insasi conectata cu sine si cu bebelusul ei. Cu cat mama e mai disponibila emotional si mai constienta de ea, e mai capabila sa raspunda nevoilor copilului.

Este o legatura intre mama si copil si e nevoie ca fiecare sa vina cu ceva inspre celalalt. Ca bebelusi suntem inzestrati genetic sa cautam apropierea mamei. Ma refer la trei seturi de comportamente pe care le manifestam natural chiar din perioada de inceput a vietii :

  • Apropierea. In mod natural cautam sa avem aproape, fizic si emotional, o figura de atasament (de obicei un parinte).
  • Adapostul sigur. Cand percepem un pericol cautam figura de atasament (o persoana, nu un loc) pentru a primi protectie, confort si sprijin.
  • Baza de siguranta. Cand ne simtim in siguranta si sprijiniti de o figura de atasament, ne simtim liberi sa ne dedicam pasiunilor in afara relatiei cu aceasta.

Sunt nenumarate interactiunile dinspre mama catre copil care determina tiparul de atasament pe care il internalizam in chiar esenta fiintei noastre. Modul in care mama ne raspunde nevoilor devine un model intern de atasament la baza caruia exista:

  • un model despre sine – modul in care ne percepem pe noi insine;
  • un model despre ceilalti – ce asteptari avem de la ceilalti.

Pe masura ce crestem si ne largim reteaua figurilor de atasament (alti membrii ai familiei, profesori, mentori, prieteni) putem internaliza modele interne diferite de atasament.

Atasamentul sigur

Pentru copil nu e suficient ca parintele sa ii ofere siguranta, el are nevoie sa se simta linistit si in siguranta in prezenta parintelui. Cand parintele raspunde cu empatie, cu blandete, valideaza trairile interioare ale copilului si le respecta, copilul dezvolta un sentiment bun despre sine, creste increzator in capacitatile lui. Cu fiecare raspuns adecvat al parintelui la nevoile lui de apropiere sau de autonomie, se plamadeste un tipar de atasament sanatos. Copilul internalizeaza ca poate fi sprijinit atunci cand are nevoie si, cu timpul, integreaza in sinele propriu modul parintelui de a relationa cu sine. Acest model de raspuns sanatos la nevoile de relatie ii permite sa pastreze sentimentul ca are valoare si sa se astepte sa fie sustinut de ceilalti.

In esenta, recunoastem ca avem un atasament sigur cand:
  • ne simtim confortabil cu toata gama de emotii;
  • ne simtim demni de a fi iubiti, buni, empatici, competenti;
  • ne consideram partenerul ca fiind de incredere, bine intentionat, disponibil emotional, sensibil;
  • tindem sa fim fideli in cuplu, suntem multumiti de viata noastra sexuala;
  • tindem sa fim fericiti cu noi insine si cu relatiile noastre.
Stiluri de atasament nesigur

Din pacate, nu toti parintii sunt capabili sa raspunda acestor nevoi – chiar cand isi iubesc copiii. Propriile lor tipare de atasament, bolile fizice si psihice, traumele psihice nerezolvate, diferite alte dificultati, au un rol semnificativ in felul in care parintii raspund.

Raspunsurile neadecvate ale parintilor fata de nevoile de apropiere si de autonomie ne modeleaza tipare de atasament nesigur, respectiv:

  • modelul despre sine – crestem cu impresia ca suntem nedemni de iubire;
  • modelul despre ceilalti – sistemul de orientare catre o figura de atasament este blocat
    • pe butonul oprit (atasamentul evitant),
    • pe butonul pornit (atasamentul anxios),
    • pe ambele (atasamentul dezorganizat).

In functie de circumstante (partenerul de relatie, pericolul perceput, starea interna) atat perceptia de sine cat si perceptia despre ceilalti pot varia. E posibil sa recunoastem ca avem un tipar dominant, sa ne regasim in toate tipurile de atasament, insa si fiecare dintre aceste tipare sa flucteze ca intensitate in momente diferite.

Atasament evitant

Daca la nevoia de apropiere fizica a copilului, parintele ramane absent, copilul plange. Daca plansul copilului ramane fara raspuns, el se sperie. Ar avea nevoie acum nu doar de apropiere fizica, ci si de disponibilitatea emotionala a parintelui, adica de o persoana care sa simta cat e de speriat si care sa fie capabila sa il aline, sa ii ofere adapost. Daca majoritatea raspunsurilor parintelui sunt aspre, critice, furioase sau nu exista raspuns, copilul resimte tensiune in ce priveste apropierea de parinte si tinde sa il evite.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, internalizam sa nu asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti ca si cum ceilalti nu au cum sa fie disponibili pentru noi. Parintele fiind in mod consistent deconectat si indisponibil emotional, dezvoltam un model de tip „ma descurc singur”. Ne reprimam nevoia de a depinde de cineva care sa aiba grija de noi. Putem simti tristete, furie, deprimare.

Fugind de ceilalti si mentinand distanta, negarea, singuratatea, mai degraba respingem si suntem respinsi, fara sa putem fi autonomi cu adevarat.

Putem recunoaste ca avem un atasament evitant/ care respinge, cand:
  • avem un sentiment al sinelui de a fi puternici, completi;
  • inconstient, ne este frica sa fim respinsi, controlati, dominati, sa ne simtim vulnerabili si neajutorati;
  • reprimam latura emotionala, negam, minimalizam emotiile;
  • tindem sa ramanem distanti, limitandu-ne interactiunile si conversatiile intime;
  • disponibilitate emotionala redusa, tindem sa nu aratam prea multa afectiune;
  • ne simtim inconfortabili cu atingerile, imbratisarile, mangaierile, cu a fi sprijiniti, bine primiti;
  • evitam sa ne bazam pe partener;
  • ne limitam activitatea sexuala;
  • putem fi detasati emotional cand facem sex;
  • chiar daca tinem la partener, ne ferim ca relatia sa devina prea intima adoptand o atitudine excesiv de independenta;
  • ne denigram partenerul si, in general, pe ceilalti ii percepem slabi sau dependenti.
Atasament anxios

Acest tip de atasament se formeaza cand raspunsurile mamei la nevoile de apropiere si alinare ale copilului sunt inconstante si imprevizibile. In incercarea de a-i capta atentia, copilul isi inhiba nevoia de a se simti liber si de a explora mediul. Focusul lui este exclusiv pe mama. Pentru a primi atentia ei, dezvolta strategii prin care stresul este mult exagerat. In permanenta anxios fata de pozitia mamei, copilul poate parea coplesit sa mai poata face altceva, poate sa planga, sa fie furios si sa fie foarte greu de consolat.

Mama e ea insasi confuza, pasiva, anxioasa, preocupata de situatiile de viata care o tulbura. Din propria frica de abandon si neajutorare, prin raspunsurile ei descurajeaza exprimarile de autonomie ale copilului.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, atasamentul se modeleaza in jurul fricii intense de abandon. Dezvoltam un model de tip „infometat de fuziune”. Celalalt ne ocupa aproape tot spatiul mental, in timp ce vocea propriului sine este imperceptibila.

Ne recunoastem ca avand atasament anxios/preocupat, cand:
  • ne indoim de valoarea de sine si ne e teama sa ne bazam pe noi insine;
  • resimtim mult stres si teama de abandon;
  • facem eforturi sa demonstram ca suntem demni de iubire;
  • cautam constant aprobarea din exterior si suntem dispusi sa facem pe plac celorlalti;
  • suntem preocupati excesiv sa ii mentinem pe ceilalti aproape;
  • renuntam la autonomie, la propriile pasiuni, opinii si valori in favoarea celuilalt;
  • ii vedem pe parteneri ca neiubitori daca nu sunt permanent disponibili;
  • ne comportam posesiv cu partenerii, suntem gelosi;
  • dorim reconectarea cu partenerul cand percepem ca acesta e distant;
  • folosim sexualitatea pentru a dobandi acceptarea pe care o cautam, inclusiv prin a renunta la viata sexuala.
Atasament dezorganizat

Parintii cu traume timpurii nerezolvate au reactii disproportionate in raport cu stimulii care declanseaza acele reactii. Acest lucru este posibil deoarece structurile lor neuronale care ajuta la modularea raspunsurilor au fost blocate de timpuriu in a se dezvolta complet. In felul acesta, parintii arata uneori disponibili, alteori inspaimantati, alteori arata inspaimantatori pentru copilul lor. Cand copiii se simt inspaimantati de catre parinti, ei se simt mai degraba blocati. Desi nevoile de apropiere si adapost ii imping in bratele parintilor, frica de ei ii tine pe loc. Ei nu gasesc alinare nici in dezactivarea sistemului de atasament, nici in hiperactivarea lui.

Adeseori acesti copii ajung in situatia de a prelua rolul parental. Fie isi controleaza parintii, fie au grija de ei, fie se poarta agresiv si pedepsitor cu acestia.

Ne recunoastem cu atasament dezorganizat/lipsit de solutie, cand:
  • avem un tipar haotic in cadrul relatiilor;
  • avem conflicte interne intre teama de a fi respinsi si nevoia disperata de apropiere;
  • manifestam tendinta de a evita relatiile;
  • suntem in discomfort in intimitate si avem tendinta de a o evita;
  • ramanem implicati in relatii abuzive, toxice;
  • in relatiile intime avem comportamente contradictorii si derutante;
  • suntem pasivi, distanti emotional, nesiguri;
  • avem dificultati cu intimitatea fizica;
  • apelam la contacte sexuale ocazionale ca o modalitate de a ramane distanti si a evita sa fim vulnerabili.
Concluzii

Nu doar cei cu atasament dezorganizat sunt lipsiti de solutie, ci si cei anxiosi, cei evitanti, chiar si cei siguri. Multi dintre noi avem experiente de trauma in trecut ramase nerezolvate. Pot fi traume cu T-mare (de exemplu pericolul de pierdere a propriei vieti, pierderi ale figurilor de atasament) sau traume cu t-mic, respectiv traume relationale (experiente repetate de frica, neajutorare, umilire, rusine, in relatii in care nu este asigurata nici un fel de reparatie).

Ceea ce ne deranjeaza este diminuarea optiunilor pana la lipsa de solutii la situatii din prezent datorita acelor experiente traumatizante nerezolvate.

Cresterea capacitatii de a dispune de mai multe optiuni referitor la dificultatile de atasament implica integrarea traumelor. Un proces psihoterapeutic al traumelor de relatie ne permite sa:

  • internalizam in psihic un parinte disponibil emotional
  • cream o relatie securizanta cu noi insine
  • diminuam dificultatile de apropiere, intimitate si de acceptare a unei persoane care sa ne aline
  • reusim sa ne exprimam nevoile si sa devenim tot mai mult o persoana distincta
  • diminuam anxietatea resimtita, tristetea, furia, depresia, singuratatea.

Chiar daca, in anumite circumstante, revenim la vechile tipare de atasament, avem mult mai multa claritate si strategii de a ne echilibra.

*

Resurse :
  • „Dragoste nesigura. Cum sa nu mai fi gelos si dependent emotional” de Leslie Becker Phelps, o carte usor accesibila.
  • Chestionar online creat de cercetatorul Chris Fraley si colegii lui in 2011, pe http://web-research-design.net/cgi-bin/crq/crq.pl, pentru a afla tipul de atasament si unde te situezi pe un grafic al anxietatii, respectiv evitarii, de la nivelul relatiei de atasament.
  • Pentru cei care doresc sa isi aprofunze cunostintele: „Atasamentul in psihoterapie” de David J. Wallin.

Vinovatia – un sentiment sanatos sau o strategie?

Ce este vinovatia?

Vinovatia este un sentiment conditionat. Noi, oamenii, invatam sa ne simtim vinovati inca de foarte mici. Invatam de timpuriu despre „bine” si „rau” in special de la parintii. Familia, societatea, religia, cultura influenteaza major sentimentul de vinovatie al unei persoane.

Spre deosebire de rusinea toxica atunci cand persoana se percepe pe sine ca find gresita, vinovatia este un sentiment pe care ar trebui sa il simtim dupa ce am facut ceva gresit, ceva rau, fie intentionat, fie accidental.

Sa ne simtim vinovati si sa suferim dupa ce am facut un rau ne conduce spre schimbari bune in noi insine si in relatiile noastre. Ne asumam responsabilitatea pentru raul facut, ne cerem scuze si ne modificam comportamentul din acel moment. In felul acesta durerea se diminueaza si, in timp, vinovatia ca sentiment se diminueaza. Dezvoltam sentimente de compasiune pentru noi, dar si pentru semenii nostri.

Vinovatia coplesitoare

Cand nu mai este posibil sa reparam raul facut, vinovatia poate persista multa vreme. Psihoterapia ajuta persoana sa accepte ceea ce s-a intamplat, sa se priveasca cu indulgenta si sa ia in considerare modul in care ar putea face alegeri diferite in viitor.

Pentru ca ne simtim vinovati de actiunile pe care le-am internalizat ca fiind „rele” sau „gresite” e posibil sa apara diferite confuzii in psihicul nostru. O confuzie este atunci cand ne simtim vinovati pentru ceva de care noi credem ca suntem vinovati, fara sa fim responsabili cu adevarat. De exemplu, o fiica adulta care, desi e respinsa, criticata si rusinata de parinti, se simte vinovata cand vrea sa isi ia spatiu si sa se indeparteze de acestia.

Cand exista o astfel de confuzie aveam de-a face cu trauma psihica relationala.

Vinovatia neconsumata are un impact negativ asupra relatiilor, a starii psihice, dar si fizice. Fara clarificarea cauzei si a unui proces psihoterapeutic adecvat, vinovatia nu trece de la sine. Suportul unui pshoterapeut specializat in trauma psihica ajuta acest proces.

Vinovatia in trauma psihica 

Pentru a aduce claritate in ce priveste vinovatia ca sentiment, ca urmare a traumatizarii psihice, ne ajuta sa facem diferenta dintre:

  • conditia de victima versus atitudini tipice victimei
  • conditia de agresor versus atitudini tipice agresorului
Conditia de victima

Devenim victima din cauza raului suferit si caruia nu ii putem face fata cu resursele fizice si psihice din acel moment.

Raul poate fi cauzat de:

  • evenimente naturale precum incendii, tornade, tsunami-uri, cutremure
  • actiunile unei persoane (parinte, coleg, prieten, altii)

Suferinta si raul produs victimei unei traumatizari psihice sunt cu atat mai mari cu cat aceasta este dependenta de persoana care o raneste, are incredere in ea, o iubeste.

Odata ce s-a produs, faptul ca am devenit victima nu mai poate fi intors. Conditia de victima inseamna ca am trait frica intensa, vulnerabilitatea fara protectie, neputinta. Suntem coplesiti de sentimente de durere, furie, rusine sau dezgust. Putem supravietui numai cand aceste trairi sunt refulate si psihicul se rupe.

Cata vreme raul suferit continua, nu putem gestiona conditia de victima si nu putem integra trauma. De exemplu, pentru a supravietui in conditiile unei dependente fata de agresor, dezvoltam atitudini tipice victimei.

Cand un copil nu are nici o sansa sa se revolte impotriva parintilor lui predispusi la violenta (activa sau pasiva), trebuie sa gaseasca alte moduri de a comunica cu ei, astfel incat acestia sa nu il distruga.

O atitudine tipica victimei presupune sa ne simtim vinovati pentru ce am suferit, pentru ca nu am facut mai mult, mai bine. Suprimam furia sanatoasa si o intoarcem impotriva noastra. Ca victima ne asumam intreaga responsabilitate. Ne straduim sa justificam comportamentul violent al parintelui. „Eu sunt de vina.”, „Eram un copil rau”, „Eram un copil rebel si faceam prostii.”, „Mama m-a respins din vina mea”, „Nu sunt buna de nimic.”. In cazul unui abuz sexual: „Eu sunt de vina.”, „Eu l-am provocat.”, „Mi-a placut.”, etc. Suntem preocupati sa aflam ce il multumeste pe agresor . „Cum ar putea fi el/ea mai multumit/a de mine?”

Conditia de agresor

Devenim agresor atunci cand, intentionat sau neintentionat, facem rau altcuiva producandu-i o vatamare traumatizanta.

Raul se poate produce:

  • in plan psihic, prin minciuna, inselaciune, umilire, rusinare, degradare, injosire
  • in plan material prin furt, jaf
  • in plan fizic prin violenta fizica, lovitura cauzatoare de moarte, crima
  • prin necomiterea unei fapte precum asigurarea hranei, a ajutorului, a ingrijirii, a contactului fizic si emotional, a protectiei in fata violentei, inclusiv sexuale

Atitudinile tipice agresorului sunt consecinte ale traumei cand conditia de agresor nu poate fi resimtita din cauza rusinii. Agresorul dezvolta o mare abilitate de a refuza sa isi asume responsabilitatea si vina. Adesea un agresor rastoarna raportul dintre el si victima sa. Astfel, el se infatiseaza pe sine ca victima.

Vinovatia pentru raul facut o transfera si o impune victimei sale. De exemplu atunci cand parintii il fac pe copil sa se simta vinovat: „Tu m-ai provocat pana mi-am pierdut rabdarea!”, ”Tu m-ai sedus!”, „Esti rea/rau, semeni cu bunica-ta!”, „Esti nebuna si rea pentru ca nu mai vorbesti cu mine!”, „Eu am facut tot ce trebuia.”, „Eu nu sunt vinovata.”, „Eu nu am nicio vina.”

Psihoterapia vinei

Procesul de psihoterapie a vinei presupune:

  • recunoasterea traumei/traumelor
  • recunoasterea conditiei de victima/agresor
  • recunoasterea atitudinilor tipice victimei /tipice agresorului
  • identificarea si continerea emotiilor
  • clarificarea confuziilor
  • reconstruirea realitatii

Metoda Propozitiei Intentiei, dezvoltata de profesorul Franz Ruppert, este un instrument de baza in acest proces.

Bibliografie:

Ruppert, F. (2021). „Cine sunt eu intr-o societate traumatizata? Cum ne determina viata dinamicile relatiei agresor-victima si cum ne eliberam de acestea.” Bucuresti: Editura Trei.

Sursa foto: Guilt by Zachou Efthimia

Sindromul impostorului – stand cu frica de a fi dezvaluit

Ce este Sindromul impostorului?

Termenul „sindromul impostorului” explica cazurile in care oamenii, in ciuda competentelor si pregatirii lor profesionale, se indoiesc de sine. Ei isi minimizeaza si se se indoiesc de abilitatile lor intelectuale, de talentele, de propria valoare.

Persoanele cred ca mai degraba se pricep este sa ii insele pe altii. Se percep pe sine ca fiind mai putin pregatite, limitate intelectual. Cred ca succesul lor este rezultatul capacitatii de a-i insela pe altii, norocului, intamplarii si nu talentului, efortului sau pregatirii. Au convingeri precum: „sunt un impostor”, „nu sunt suficient de bun/a”, „nu merit aprecierea”.

Emotional, aceste persoane se tem ca cineva va afla ca nu sunt asa de pricepute pe cat crede lumea ca sunt. Nu trebuie sa fie descoperite ca nu stiu. Simt frica foarte mare de a fi „descoperite” si un cocktail de emotii si senzatii, dificil de continut si de reglat.

Indoiala de sine, sentimentul de a fi un impostor cantaresc mai greu decat argumentele logice, dovezile sau faptele concrete privind realizarile profesionale, talentele, capacitatile intelectuale.

Cum gestionam frica de a fi descoperiti?

Cum sa nu mai ma confrunt cu frica de a fi descoperit/a? Cu rusinea ori cu diferitele senzatii fizice. Sau cum sa nu mai fiu impostor?

Strategii din partile psihice supravietuitoare

Cand actionam din partile psihice supravietuitoare tindem sa tinem departe de constiinta emotiile dureroase ori partile psihice vulnerabile. Nici nu punem la indoiala convingerile de tipul „nu sunt destul de bun/a, nu merit sau sunt un impostor”.

Frica de esec, frica de a fi descoperiti, sunt in fundal si ne construim numeroase aparari.

Ne straduim sa actionam in mod constant in a fi foarte buni in ceea ce facem. Suntem mai degraba excesiv de critici, agresivi cu noi insine, punem presiune pe noi. Ne straduim sa fim perfecti. Ne comparam cu ceilalti si suntem nemultumiti de noi. Ne retragem, ne autoizolam. Amanam sa facem diferite lucruri tot cu frica de a nu fi descoperiti.

Dar efortul psihic de a face fata acestor tensiuni interioare este deosebit de mare si genereaza stres si anxietate.

E ca si cum pe noi nu ne putem tine in brate, nu ne putem vedea buni, nu ne putem bucura de cine suntem.

Strategii din partile psihice sanatoase

Cand actionam din partile psihice sanatoase ne privim cu mai multa ingaduinta esecurile sau greselile. Incercam sa concuram cu noi insine si sa luam in considerare progresul personal. Alegem relatii in care ne putem dezvalui fricile. Ne punem la indoiala convingerile si cautam adevarul despre fricile noastre mai degraba decat sa mentinem iluzia perfectiunii pentru a nu fi „descoperiti”.

Sindromul impostorului nu apare fara o legatura cu ceva ce ni s-a intamplat, chiar daca nu stim ce. Gasim adevarul in corpurile noastre, in senzatiile si emotiile ce au legatura cu convingerile: „nu sunt suficient de bun/a sau sunt un impostor”.

Increderea in sine, valoarea de sine se contureaza foarte de timpuriu si se construiesc continuu in relatiile de atasament. Identitatea, sentimentul de siguranta, increderea in noi si in ceilalti, se pot contura doar atunci cand suntem doriti de catre parinti, cand ei pot raspunde adecvat nevoilor noastre relationale. Nu avem cum sa ne apreciem, sa ne valorizam, fara ca altcineva sa fi facut asta pentru noi. Cand relatia de atasament este disfunctionala, toxica, devenim confuzi in ce priveste identitatea noastra.

Cum poate ajuta psihoterapia?

Sindromul impostorului nu este o tulburare mintala, dar este o problema psihologica reala. Cand senzatia de a ma simti ca un impostor este foarte prezenta, putem observa si ca ne autosabotam. A ramane blocati in partile psihice supravietuitoare, poate duce la serioase probleme precum: anxietate, depresie, retragere, pierderea relatiilor, tendinte suicidare.

In procesul de psihoterapie exploram motivele pentru care suntem incapabili sa ne acceptam. De unde vin aceste judecati de sine: de a nu fi destul de bun/ae a nu merita, de a fi impostor? Cautam sa construim valoarea de sine si increderea in sine si in ceilalti. Construim comportamente noi prin care suntem mai suportivi cu noi insine. Recunoastem momentele de succes si ne bucuram de ele.

Referitor la „ce mi s-a intamplat, care este adevarul din corpul meu”, intr-una din sesiunile de psihoterapie prin Metoda constelatiei intentiei, o clienta a stabilit ca intentie de lucru: „Eu vreau sa vindec sindromul impostorului”. O voi numi Andreea pentru a-i proteja identitatea. Mai jos este o mica parte din lucrul ei terapetic care pune in lumina prezenta unui pericol foarte mare, frica cu care se confrunta Andreea, cauza acestei frici si ce s-a intamplat in psihicul ei. Intentia este una dintr-un lung sir de intentii, este procesul ei si are legatura cu propria sa biografie.

Andreea

Cand s-a intrat in rezonanta cu cuvantul „sindromul” am vazut o fetita foarte mica care se simte in pericol de a fi eliminata. Aceasta parte psihica, de varsta foarte mica, incearca sa se protejeze de o posibila eliminare. Perceptia acestei parti este ca pericolul este aici si acum si este in stare de vigilenta.

Clarificarea privind pericolul a venit din partea cuvantului „impostorului”. Din rezonanta, aceasta parte este profund identificata cu mama ei care o trateaza ca fiind un impostor. Pentru mama, Andreea e un impostor. Mama nu a vrut-o si nu o vrea. „Nu esti buna” vine acum dinspre aceasta parte din psihicul ei, identificata cu mama, prin critica, furie revarsata asupra sa, prin a fi indisponibila pentru sine, prin neglijare, deconectare emotionala, printr-o perceptie deformata despre sine, prin abuz. Este o parte din psihicul Andreei lipsita de empatie, incapabila sa ofere suport, grija, afectiune, blandete, contact. Ca mama care, fiind foarte deconectata de sine, ea insasi in mod repetat traumatizata, a pus viata fiicei sale in pericol de foarte timpuriu.

Sa vindec” aduce alte informatii clarificatoare. Andreea retraieste iar si iar, trauma existentiala si pericolul de a fi „eliminata” de catre mama ei. Mama o vede ca pe un impostor si Andreea s-a identificat cu aceasta atribuire venita din partea mamei.

Intr-o astfel de relatie, pentru Andreea nu a fost posibil sa afle cine este ea dincolo de respingerea mamei si nici sa se apere ori sa se distanteze. Din nefericire, identitatea ei a fost traumatizata. Cine este ea are la baza atribuirile mamei, respingeri, atitudini ostile, lipsa protectiei si neputinta.

In acest proces, Andrea incearca sa se recupereze pe sine, sa obtina claritate privind identitate ei, astfel incat forta acestor atribuiri, care au legatura cu mama si nu cu cine este ea, sa se diminueze treptat.


Sursa foto: Aline Zalko, drawer