Revista PSIHO-DADUM

Scrisoare către un prieten care suferă

În cultura noastră este încetățenită ideea că trebuie să fim puternici, să facem față vieții, însă observ că adeseori oamenii încearcă să fie puternici neluând în seamă şi părțile vulnerabile, părțile care îi dor.

Este foarte greu să ne luăm în seamă atunci când cei din familiile noastre nu obișnuiesc să ne ia în seamă şi, mai mult, ne ridiculizează ori ne resping dacă ne plângem că ne doare.

Însă nu putem să băgăm, pentru totdeauna, sub preş, rănile noastre psihice. Ele ies la suprafață la un moment dat, din nevoia noastră sănătoasă de a ne reîntregi cu ceea ce ni s-a întâmplat cândva care ne-a copleşit pentru că a fost prea mult de dus. Avem nevoie să ne reamintim ceea ce a fost uitat şi tot acest ceva greu şi dureros ne reapare la un moment dat, fie prin boli fizice, fie prin stări psihice de panică, de anxietate, de depresie, dificultăți în a ne odihni ori a ne hrăni sănătos, etc.

E şi mai greu să te uiți la rănile tale psihice, să ceri ajutor unui specialist, atunci când cei din jur, familia, te ruşinează că “ai probleme cu capul” şi pare mai rezonabil să ai o boală fizică decât să ai de-a face cu un psihoterapeut.

Şi este de înțeles această mentalitate în contextul în care ani de-a rândul noi românii nu am avut acces la psihologie şi la informații valoroase din acest domeniu, psihologia şi practicarea ei fiind chiar interzise în vremea comunismului. Este de înțeles această mentalitate în contextul în care, copii fiind, vedeam oameni pe stradă vorbind singuri şi bănuiam că ajunşi în acest stadiu nu mai avem nicio şansă. Ceea ce e diferit față de atunci, este că acum avem acces la informații, la cele mai recente cercetări în domeniul psihologiei şi psihotraumatologiei, că există specialişti pregătiți care pot să ghideze o ființă umană in propriul proces psihoterapeutic şi, din aceste motive, avem mai multe şanse să ne ocupăm din vreme de sănătatea psihicului nostru astfel încât să prevenim faza în care nu mai avem nici o şansă.

Până la urmă şi cu psihicul nostru se întâmplă la fel ca şi cu oricare parte a corpului nostru: fără să fie tratat, se deteriorează până când ajunge în fază critică.

Din păcate noi toți avem răni psihice, am fost răniți în diferite feluri, chiar neintenționat de către cei care ne-au dat viață în această lume. Psihicul unui copil este extrem de deschis şi de vulnerabil şi poate fi rănit cu mare ușurință comparativ cu psihicul unui adult.

A încerca să ținem departe părțile noastre rănite, vulnerabile, arătându-ne puternici pentru a corespunde poate imaginii agreate de către cei de care am depins cândva, este un mare risc pentru sănătatea proprie şi chiar pentru sănătatea celor care depind de noi în prezent şi mă refer la copiii şi la partenerii noștri .

Cred că nu e uşor să stăm față în față cu durerile noastre, cu părțile vulnerabile pe care am învățat să le ascundem şi de care ne ruşinăm, însă ştiu că nu e uşor doar atunci când nu ştim cum e şi atunci când nu a existat nimeni în viața noastră care să ne accepte în felul acesta şi care să ne tolereze cu ceea ce simțim .

Fiecare parte rănită din noi are ceva de spus şi de fiecare din noi depinde să ne ascultăm părțile rănite, să cerem ajutor specializat pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi, de ce ne doare, pentru a ne echilibra psihic, pentru a înțelege cum funcționăm, pentru a ne descoperi tiparele prin care ne autosabotăm ori ne blocăm.

Fiecare parte rănită merită onorată pentru că poartă o parte din experiența noastră umană şi, odată acceptată în viața noastră, înțeleasă, ne permitem să evoluăm, să devenim mai buni cu noi înşine, mai compasivi, mai umani şi mai sănătoşi.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Imagine: ” The Little Prince by Lavenderwitch on DeviantArt”

Repere psihoterapeutice – roata suferinței personale

Nu, nu suntem perfecți.

Relațiile noastre nu sunt perfecte.

Iubim, suferim, ne despărțim. Iubim iar, fugim. Mințim, trădăm, părăsim, rănim.

Este un amalgam ciudat din care nu avem cum să ieșim teferi.

Suferim din ce în ce mai mult şi cu greu descoperim rădăcinile acestei dureri.

Până atunci ne sabotam, ne anulăm, ne pedepsim, suntem noi înşine împotriva noastră, ne suntem propriul duşman.

Câtă durere încape într-un om! Câtă durere îi dă târcoale! Nimeni nu scapă! Atât de multă durere, până ne rupem de noi înşine, până uităm câtă durere trăim!

Şi apoi, toată durerea asta uitată o căutăm.

Vrem să ne-o reamintim.

Doar că, în timpul căutării, repetăm cu noi înşine, cu ceilalți, actul de agresiune care s-a facut cândva împotriva noastră.

Ne chinuim corpurile, ne otrăvim, ne omorâm încet, subminându-ne viața, ne păcălim că este vorba despre plăcere, că viața e scurtă şi vrem să-i simțim gustul.

Cine să oprească sau cum sau de ce să oprească această roată a suferinței personale?

Cine în fiecare din noi se poate trezi din cercul acesta nebunesc? Ce forțe ne mişcă până într-acolo încât să vrem să punem stop haosului şi lipsei de iubire față de noi înşine? Când vom putea să auzim dorința corpurilor noastre de a fi iubite, când ne vom putea trata fiecare celulă cu respect?

Şi oare când ne sosește timpul pentru a ne vindeca ?

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Repere psihoterapeutice – relațiile dintre femei şi bărbați

Mi se întâmplă să aud replici fie de la femei, fie de la bărbați: “A, un bărbat ți-a făcut asta! Dă-i dracu de bărbați!”, “Bărbații sunt nişte porci !”, ” Nu merită să suferi pentru un bărbat!”

De când mă ştiu am fost oripilată auzind astfel de replici şi am refuzat să urmez astfel de îndemnuri.

Cred cu tărie că bărbații, ca şi femeile, pot fi oameni deosebiți, sensibili, talentați, de încredere, oameni pe care te poți baza, care nu trădează, care ştiu să fie alături atunci când ai nevoie, care ştiu să mângâie, să aline, să fie tandri si care merită să fie iubiți.

Nu identitatea de sex împarte oamenii în buni şi răi, merituoşi sau mai puțin merituoşi, iar relațiile dintre femei şi bărbați nu eşuează pentru că bărbații sunt o specie infernală de care femeile trebuie să fugă dacă nu vor să sufere.

Pentru mine, sunt îndemnuri periculoase care mențin un mare dezgust față de sexul opus şi perpetuează o luptă neîncetată între femei şi bărbați, fiecare fiind dușmanul celuilalt, în timp ce cauza reală a rănirilor dintre sexe rămâne ascunsă pentru mulți dintre noi.

Adevărul este că relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Dacă părintele este indisponibil emoțional pentru copilul său, copilul internalizează acest model relațional care îi devine familiar si care va fi echivalentul unei relații de iubire. Pe măsură ce creşte şi devine interesat de relații romantice, va alege acei parteneri indisponibili emoționali, după modelul de ataşament cu părintele său, pentru că acesta este modelul de iubire cunoscut. Doar la astfel de parteneri vibrăm şi avem experiența unei atracții erotice intense. Ei par partenerii de cuplu perfecți fața de care am putea să împlinim o nevoie uriaşă de iubire, care a fost constant neîmplinită în familia de bază. Iar în timp, o dată ce alegem aceşti parteneri, descoperim că suferim, că nevoia noastră de iubire este tot neîmplinită, şi că rănile noastre sunt tot mai mari, în ciuda eforturilor noastre de a fi cei mai buni.

În acelaşi fel căutăm parteneri agresivi, abuzivi atunci când abuzul, agresivitatea ne-au marcat copilăria. Căutăm parteneri imaturi atunci când părintele este veşnic imatur, incapabil să îşi asume rolul de părinte, şi copilul îşi asumă rolul de părinte pentru părintele său.

Toate aceste tipare sunt nesănătoase, extrem de dăunătoare pentru sine, cu consecințe foarte grave asupra sănătății psihice şi fizice proprii, dar şi asupra celor din jur, pentru că, un alt adevăr este că suntem ființe sociale, funcționăm în relații şi ne influențăm unii pe ceilalți.

Până nu înțelegem ce ni s-a întâmplat în trecut, copii fiind, vom continua să căutăm izvoare de iubire secate, vom căuta vinovați, rămânând departe de propria experiență timpurie care ne-a marcat existența până acolo încât să nu putem recunoaşte acei parteneri care pot fi disponibili emoțional pentru noi, blânzi, tandri, atenți, iubitori.

În consecință, depinde în primul rând de noi înşine să avem o viață mai bună, să găsim izvorul iubirii, să învățăm să fim în relații sănătoase, pline de sens, în care partenerii se sprijină unul pe celălalt într-un mod sănătos şi îşi oferă iubire cu generozitate.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut
Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5

Repere psihoterapeutice – abandonul

Ca părinți avem responsabilitatea de a ne dezvolta continuu, de a fi prezenți pentru fii şi ficele noastre chiar dacă ştim că ei sunt mai mari, poate adulți, şi se pot descurca singuri.

Copiii au nevoie de părinți sănătoşi psihic.

Sigur că nevoile copiilor diferă de la o etapă de vârstă la alta, dar părinții au responsabilitatea de a se acorda cu copilul lor pe fiecare nivel de dezvoltare al acestuia, de a adapta modul de comunicare cu copiii, prezența fizică și emoțională, modul în care arată și oferă afecțiune, modul în care sunt stabilite reperele și limitele, modul în care sunt reglate responsabilitățile în ce priveșrte treburile casnice în familie, modul în care sunt reglate activitățile și timpul liber.

Ne place sau nu, relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Ori de câte ori renunțăm în a face eforturi pentru a evolua noi înşine spiritual, pentru a fi în pas cu copiii şi a-i înțelege, ori de câte ori renunțăm să trăim, închizându-ne în lumi rigide, fiind toxici ori neavând forța să ne învingem bolile, ne abandonăm proprii copii.

Este o crimă să ne abandonam copiii şi e o crimă să rămânem departe de a ne conştientiza rolul în viața lor, fie că este vorba de copilăria timpurie, de adolescență, de etapa tinereții sau de maturitate.

Din păcate rădăcinile abandonului devin din ce în ce mai puternice şi mai adânci de la o generație la alta. Un copil abandonat va deveni un părinte care abandonează. Un copil abandonat va fi un adult care va abandona.

Iar abandonul nu este doar atunci când părintele îşi părăseşte fizic copilul, nu îl recunoaște, ori respinge răspunderea părintească.

Abandonul poate fi şi atunci când părintele îşi lasă copilul în grija unei persoane de încredere, fără ca el să fie prezent zilnic în viața copilului, abandon poate fi și atunci când părintele petrece prea puțin timp cu copilul pentru că e mai tot timpul obosit, abandon poate fi şi atunci când părintele nu poate fi în contact cu sine şi prezent pentru copil, are o boală fizică, o tulburare de personalitate ori o boală psihică, fiind el însuși traumatizat – din păcate de cele mai multe ori boli neconştientizate şi netratate. Abandon este și atunci când părintele este hiperprotector ori imprevizibil, nu are capacitatea de a-i permite copilului să își manifeste potențialul a ceea ce este el, impunându-i chiar o identitate diferită, de exemplu să fie de sexul pe care părintele îl dorește și nu de sexul pe care copilul îl are ori să aibă anumite sentimente și nu sentimentele pe care copilul le trăiește.

Nu, nu e un moft să ne verificăm sănătatea mentală, să ne înțelegem modelele de relaționare, tiparele de gândire, să reînvățăm să simțim, să fim în contact cu emoțiile noastre, să fim în contact cu corpurile noastre, să înțelegem care sunt rănile noastre şi să vrem să le vindecăm.

Sigur că un proces de vindecare poate dura ani de zile, poate, în cazul unora dintre noi, până la sfârşitul vieții, şi este şi firesc având în vedere că suntem un popor traumatizat şi netratat, iar efectele sunt din ce în ce mai vizibile.

Un proces de vindecare înseamnă să învățăm să fim responsabili, să înțelegem ce este sănătos şi ce este nesănătos pentru psihicul nostru şi să alegem să trăim sănătos.

Daniela Dumitru, psiholog – psihoterapeut.

Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5

O altfel de relație – întâlnirea sufletelor gemene

Simt nevoia să scriu despre un subiect, mai puțin la îndemână, dar foarte drag, acela al relației sufletelor gemene, încercând să aduc claritatea pe care eu am dobândit-o până acum.

Tot mai multe persoane trăiesc în prezent un tip de relație puternică, deopotrivă pasională, dar dureroasă, diferită de ceea ce cunoaștem din experiența noastră obișnuită. Mă refer la sufletele gemene.

O astfel de întâlnire este năucitoare. Oamenii cu suflete gemene trăiesc povești de iubire de o rară frumusețe, ca dintr-un alt tărâm. Ei se descoperă ca fiind mai mult decât pământeni. Inimile lor cântă și își pot asculta muzica care îi leagă ca un fir nevăzut. Ei pot simți cum o parte din sine, de care le e sfâșietor de dor să o cunoască, se naște în sfârșit, prin celălalt. Multe femei încep să își trăiască feminitatea, să pătrundă în misterul sexualității lor nebănuite până atunci. Oamenii își pot descoperii frumusețea lăuntrică, încep să își manifeste talentele și pot avea experiențe extatice.

Dar sufletele gemene sunt precum soarele și luna. Nu pot rămâne împreuă ziua și noaptea, oricât de dureroasă este depărtarea. Mai devreme sau mai târziu ei constată că nu reușesc să facă posibilă în planul fizic o relație atât de intensă, chiar dacă sufletele lor sunt conectate în multe feluri, de la depărtare.

Fiecare suflet este pentru sufletul celălalt precum o oglindă. Privindu-se prin celălalalt, sufletele au șansa să își descopere multiplele fațete ale sinelui, părți frumoase, părți necunoscute, părți rănite.

Relația dintre astfel de suflete, chiar în absența unei comuniuni la nivelul fizic, este o relație cu un potențial uriaș de creștere și evoluție pe multiple dimensiuni, însă este responsabilitatea fiecărui suflet felul în care primește darul unei astfel de întâlniri în viața sa și ce face cu un astfel de dar.

Calea de creștere înseamnă munca fiecăruia cu sine pentru a înțelege ce trăiri îi trezește celălalt suflet, ce simte, ce gândește, cum se descoperă pe sine, cum îi descoperă pe cei de lângă el, ce răni îi sunt atinse, pentru că toate au un înțeles ce are nevoie să fie descoperit și vindecat.

Experiența de a nu fi lângă sufletul geamăn, este în sine o expriență grea care atinge răni profunde, aflate în inconștient, dar care pot fi explorate cu grijă, cu blândețe, pentru a fi vindecate.

Indiferent că sunt împreună în planul fizic sau nu, doi oameni, suflete gemene, pot recunoaște că trăiesc un soi de iubire până la moarte și dincolo, un soi de iubire necondiționată, într-o experiență spirituală puternică, că iubirea pentru sufletul geamăn este precum respirația, o stare de iubire pe care eu o numesc Acasă, o conexiune cu ceea ce este spiritual și divin în esența fiecăruia, pe o frecvență foarte înaltă, celestă. Sufletele care se întâlnesc astfel au şansa de a se poziționa într-un loc de iubire necondiționată, de creştere, de conştientizare, de evoluție.

Cred că tot ceea ce se întâmplă are un sens, cred în inteligența acestui Univers și în inteligența sufletelor. Cred că sufletele gemene se pot întâlni dacă este timpul să se întâlnească. Și dacă reușesc să fie împreună și în planul fizic, depinde foarte mult de scopul lor personal, de misiunea lor în viață.

Însă, cel mai important în astfel de relații este înțelegerea faptului că ceea ce îți trezește sufletul geamăn este despre tine în primul rând, despre propria poveste, despre propriul trecut și despre propriul viitor, este despre vindecarea sufletului și creșterea spirituală personală, iar vindecarea și creșterea spirituală nu vin de la sine, ci se consolidează urmare unui proces care necesită timp și dedicare.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

În doi

A fi într-o relație sănătoasă înseamnă să înveți să respecți trăirea celuilalt chiar dacă pentru tine nu are sens şi ți se pare exagerată.

Ajută să înveți să auzi şi să iei în considerare ceea ce îți spune celălalt, indiferent câți ani are şi care este rolul lui în viața ta.

Ajută să înveți să îți recunoşti propriile nevoi, propriile trăiri, să ți le asumi şi să înveți să le exprimi direct şi sincer astfel încât şi partenerul tău să le audă.

Ajută mult să înveți să îți înțelegi cu adevărat limitele, ce te răneşte, ce te înfurie, ce îți displace.

Într-o relație sănătoasă, fiecare partener are loc pentru sine și crează loc pentru celălalt.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Să nu fi păpuşar copilului tău

Să nu fii păpuşar copilului tău,

nu îl lega cu sfori

ca să se mişte mai bine

ori să facă reverențe frumoase

în fața unui public absent.

În sufletul lui viu speră mereu

ca tu să te faci mic

până la nivelul ochilor lui

să poți auzi

şi să poți vedea

cine este el.

Nu rămâne surd

în lumea păpuşarilor

prea ocupați să mânuiască

sforile inutile.

Copiii nu au nevoie de un “păpuşar”,

ei îl iubesc pe tâmplarul Geppetto !

*

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Poveste de iubire

Cred că el şi ea

ar putea să trăiască împreună

o minunată poveste de iubire

scriindu-şi, în fiecare zi,

pagini în care el o lasă pe ea

să-i privească acel loc din suflet

în care nimeni nu a mai privit,

nici chiar el,

ori ea îl lasă pe el să o vadă

cu cât dor îl asteaptă

să recunoască cât e ea de vie

şi cât de tare o doare să îl piardă.

*

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Repere psihoterapeutice – suferința în relații

„Iubirea vindecă, dar nu poate vindeca cu forţa, până la iubire drumul e lung.

Nu e vorba că o mamă nu vrea să-şi iubească propriul copil, ci că nu poate.

Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înşelat.

Oamenii traumatizaţi au învăţat să supravieţuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate sentimentele, nu doar pe cele dureroase.

Şi-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva.

E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice şi sentimentele.

Au decis asta cândva, inconştient, ca să poată supravieţui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esenţial.

Problema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou uşa iubirii, ci că, dacă o deschid, o dată cu dragostea intră şi toată spaima şi suferinţa veche, pe care o izolaseră acolo.

Şi atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.

Dragostea nu doare, de fapt.

E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dragostea, dacă se deschid, riscă să simtă şi suferinţa veche pe care au pus cândva capac.

Dar trebuie să ai curajul să laşi toate acele sentimente să iasă la iveală, să le înţelegi, să faci curăţenie şi apoi să iubeşti din nou.

E valabil şi în cuplu, dar şi în relaţia mamă-copil. Copiii reuşesc în mod straniu să zgândărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detaşează şi nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinţilor pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.” Dr. Franz Ruppert

Dr. Franz Ruppert e psihoterapeut, profesor de psihologie la München și, de mai bine de două decenii, se dedică studiului traumei, al depresiei şi tulburărilor psihice grave. “Metoda Constelaţiei Identităţii”, expusă în detaliu în cărţile sale, pleacă de la ideea că o mare suferinţă afectează nu doar pe cel care o trăieşte, ci şi pe cei din jur şi chiar pe urmaşii urmaşilor acestora.

Citiți întreg interviul, găsit in http://www.formula-as.ro/2017/1248/asul-de-inima-45/prof-dr-franz-ruppert-bolile-cu-foarte-putine-exceptii-isi-au-cauza-in-relatiile-noastre-21691

Dependenta-codependenta sau despre cum rejucam modelul nefericit din copilarie

Ce este codependenta?

Nereusita de a ne identifica si contine sentimentele dificile, compensata prin incercarea de a exercita controlul asupra oamenilor, a obiectelor sau a evenimentelor exterioare este numita codependenta.

Daca in copilarie am fost fortati de context sa ne amortim propriile nevoi si sentimente pentru a face fata unui parinte dificil sau persoanei in a carei grija am fost, suntem pregatiti pentru codependenta, un model de lunga durata, prin care, adulti fiind, cautam in mod repetat sa obtinem dragoste si recunoastere de la persoane ce se dovedesc a ramane totusi indisponibile si incapabile sa ne implineasca aceste nevoi.

Ceea ce se intampla este ca retraim iar si iar lipsa, nefericirea, golul.

Practic rejucam in vietile adulte modelul din copilarie pentru ca ne este foarte greu sa recunoastem cat de disfunctional este acel model, iar trecerea timpului nu vindeca codependenta. Maine nu va fi mai bine, iar fericirea si implinirea se indeparteaza si mai mult daca noi insine si cei din jurul nostru nu rupem cercul vicios al codependentei in care traim.

Cand suntem codependenti, practic suntem dependenti de persoane, de anumite comportamente, de anumite obiecte.

Cand suntem dependenti de persoane, sentimentul identitatii personale – „cine sunt?”, este foarte diminuat, inabusit si aproape eliminat de personalitatea si problemele celuilalt. Incercand sa observam cum ne consumam timpul si energia putem descoperi cum incercam fie sa-i schimbam pe ceilalti, fie cum incercam sa ne conformam dorintelor celorlalti.

In cazul dependentei de comportamente observam ca acestea sunt impinse la extrem, sub forma tulburarilor de nutritie (anorexia, bulimia, obezitate), a dependentei de sex, a obsesiei de a muncii, a nevoii de nestapanit de a cheltui sau de a economisi exagerat, a unei atitudini exagerat de rigide ori moraliste, a unei manii de spalare a mainilor, a unei obsesii pentru jocurile de noroc, a unei furii adanci, a consumului de alcool, tutun sau droguri, a unor casatorii repetate cu persoane nepotrivite, a unei dependente de sport, de operatiile estetice, etc.

Obiectele de care devenim dependenti pot fi:  telefoanele, televizoarele, banii, mancarea, hainele, etc.

Este de ajutor sa constientizam ca, fiind copii, ne adaptam mediului in care crestem pentru a supravietui.

Ca si copii, atunci cand lucrurile sunt prea dificile in familiile noastre ne imaginam ca ne sta in putere sa le facem sa functioneze. Ne straduim sa fim sau sa facem asa cum vor ceilaltii si speram ca in felul acesta sa se intample lucruri bune, ca cei care ne ingrijesc vor fi fericiti si ca viata noastra va fi mai frumoasa, iar cand descoperim ca nu functioneaza ceea ce facem, ne asumam vina si credem ca noi suntem cauza dificultatilor celor care ne ingrijesc. 

Atunci cand suntem copii nu avem cum sa stim ca mama si tata au si ei problemele lor, daca ei nu clarifica cu noi acest lucru.

Nu stim ca avem prea putin control asupra a ceea ce se intampla in jurul nostru.

Nu stim ca doar parintii si cei care ne ingrijesc sunt responsabili de noi si de intreaga situatie si nu invers.

Ca si copii nu avem nici un mijloc, magic sau de alta natura, de a controla ce gandesc sau fac adultii din jurul nostru.

Nici o fiinta umana nu poate de una singura sa faca fericit sau sa distruga un alt om, iar copilul are mult prea putina influenta asupra parintilor lui, cu atat mai mult cand acestia au probleme serioase.

Repere pentru identificarea codependentei

  • Persoana codependenta este dominata de cel putin o dependenta, fie de persoane, fie de anumite comportamente, fie de anumite obiecte.

Cand suferim, exista o nevoie de stimulare din afara pentru a ne distrage atenția de la sentimentele proprii, dificile. Exista o optiune, fie pentru alcool, produse alimentare, locul de muncă, sex, etc. Desi putem constata ca unele dependente sunt apreciate pozitiv, ca de exemplu aceea de a munci, dependenta de sport sau de medicamente, e util sa intelegem ca, indiferent de valoarea pozitiva sau negativa care i se atribuie, exista o dependenta.

Raspunsul la intrebarea: „Ce-mi doresc cel mai mult in viata?” ne ajuta sa identificam dependenta.

  • Persoana codependenta este marcata si sufera din cauza situatiei problematice din familia in care a crescut.

Este posibil sa nu recunoastem situatia problematica din familia de origine si totusi sa suferim foarte mult. Ne ajuta sa ne intrebam „Cat de tare sau cat de des aud in mintea mea vocile critice ale celor care m-au ingrijit?” sau „Ma apar de criticile nefondate ale celorlalti?”

  • Persoana codependenta are un foarte scazut respect de sine, si, adesea, are un grad scazut de maturitate emotionala.

Este foarte greu sa avem respect de sine, atat timp cat cei care ne-au ingrijit, nu ne-au hranit in acest sens. In lipsa unei stime de sine consistente, pentru a ne simti mai bine, ne uitam in afara noastra pentru a fi apreciati si a fi iubiti.  

Ne ajuta raspunsurile la intrebari precum „Cat de multumit/a sunt de mine?”, „ Ma simt lipsit/a de sprijin si prieteni?”, „Ma astept sa esuez?”  

  • Persoana codependenta crede ca fericirea ei depinde doar de celalalt.

Persoanele codependente isi spun: „As fi fericit/a daca el/ea s-ar schimba.”, „As fi fericit/a daca el/ea ar arata ca ma accepta si imi aproba actiunile.” , „Am nevoie de un tovaras de viata perfect pentru a ma simti implinit/a. ”, „El/ea face lucrul acesta ca sa ma raneasca si reuseste.”, „Ma simt vinovat/a atunci cand incerc sa ma afirm.

  • Persoana codependenta se simte excesiv de responsabila pentru ceilalti.

In relatiile sanatoase parintii sunt responsabili pentru copiii lor, insa nu despre acest fel de responsabilitate este vorba, ci despre faptul ca persoana codependenta se simte foarte raspunzatoare pentru tot ce se intampla cu ceilalti, pentru fericirea, sentimentele, gandurile, actiunile, chiar si pentru puterea lor de discernamant.  Din acest motiv apar foarte mari confuzii in ce priveste intimitatea si granitele in relatiile cu ceilalti.

Persoanele codependente isi spun: „Daca nu intervin, el/ea nu se descurca si poate gresi.”, „Daca ma straduiam sa fiu mai bun/a, mai atent/a, el/ea nu se supara si nu mai actiona asa.” , „Nu vreau sa fac acest lucru, dar nu am de ales.”, „ Ceea ce vreau eu este mai putin important fata de ceea ce se asteapta de la mine.”

  • Relatia dintre codependent si partenerul sau de viata sau alta persoana importanta pentru el este marcata de lipsa de echilibru intre dependenta si independenta.

In relatie, persoanele codependente se simt sufocate, prinse in capcana. Analizati daca tindeti sa fugiti, sa sfidati valoriile si traditiile catre mai multa independenta si observati in ce masura reveniti in aceeasi relatie ca si cum cordonul ombilical care va leaga de casa se infasoara si va trage inapoi. Este posibil sa simtiti un conflict foarte puternic atunci cand incercati sa va separati, in orice fel.

Termenul opus dependentei este interdependenta. In relatiile sanatoase ne putem permite sa fim suficient de dependenti pentru a ne deschide spre ceilalti si a fi vulnerabili, dar in acelasi timp avem o imagine de sine pe care o putem sustine fara a avea nevoie de altcineva.

  • Persoana codependenta se blocheaza in negare si reprimare.

Ne inchipuim, dorim, tinjim ca vietile noastre sa fi fost frumoase cand, in realitate, am trecut prin suferinte de nesuportat datorita lipsei afectiunii si abuzurilor traite in copilarie. Daca realitatea reuseste sa se strecoare pe undeva, atunci trecutul dureros ameninta sa iasa la suprafata si ceea ce facem este sa ne dorim sa ne mentinem rupti de aceasta suferinta ca si cum nu e a noastra.

Intrebati-va mai intai: „Cum era relatia mea cu mama?”, „Dar cu tata?” si apoi cautati dovezi pentru a va sustine raspunsurile. Observati daca aceasta introspectie devine mult prea dureroasa. 

  • Persoana codependenta isi face griji pentru lucruri pe care nu le poate influenta si incearca sa le schimbe.

Observati-va frustrarea incercand sa controlati situatii ori persoane care sunt si vor ramane intotdeauna in afara influentei personale.

  • Viata persoanei codependente se desfasoara intre extreme.

Viata seamana cu o barca cu panze pe ape furtunoase. 

Relatiile personale romantice sunt marcate de suisuri si coborasuri extreme, de zile fierbinti si ingheturi, parintii isi pot sufoca copiii in imbratisari, ca apoi sa se rasteasca la ei cu manie.

Din punct de vedere financiar putem observa o tendinta spre economie, urmate de bani aruncati pana la ruina financiara (chiar de mai multe ori).

Relatia cu autoritatea este la fel de marcata de extreme: putem simti o teama profunda fata de un anumit tip de autoritate sau putem sfida un alt tip de autoritate, putem fi extrem de umili in fata sefului sau foarte autoritari acasa.

  • Persoana codependenta cauta in permanenta acel ceva despre care crede ca ii trebuie sau ii lipseste in viata personala.

Persoanele codependente sunt nerabdatoare si nemultumite cu ceea ce au, vor mai mult si mai mult. Nu pare niciodata sa fie de ajuns, fie ca e vorba despre bani, despre control, despre timp, alimente, despre afectiune sau apreciere si recunoastere.

Lipsa, nefericirea, golul sunt mereu prezente si nu pot fi umplute cu ceva sau cu cineva.

„De ce nu pot sa iubesc si sa fiu iubita?”, „ De ce nu ma pot simti niciodata – niciodata – multumita? ”, „De ce nu ma pot bucura?”, sunt intrebari care ne macina si par fara raspuns.

Cum tratam codependenta?

Ruperea relatiilor codependente nu este neaparat cea mai buna sau singura solutie.

Este de ajutor pentru persoanele codependente sa se informeze despre ciclul de dependenta si de modul in care aceasta se extinde in relatiile lor. Pentru ca un model de comportament sa fie schimbat este important ca acest model sa fie inteles.

Prin procesul terapeutic, clientul descopera cum sa isi gaseasca fericirea prin sine si cum sa traiasca o viata mai sanatoasa si mai implinita. Deoarece codependenta este inradacinata in copilarie, terapia poate implica explorarea modelelor actuale de comportament si relationare, dar si a problemelor din copilaria timpurie. Comportamentele care permit abuzurilor sa continue in familie trebuie sa fie recunoscute si oprite.

De asemenea, terapia sprijina clientii pentru un contact bun cu nevoile si cu sentimentele personale, pentru repararea sinelui, pentru identificarea resurselor, pentru dobandirea capacitatii de a spune „nu” si de a pune limite clare in relatii.

Daca aveti nevoie de ajutor contactati psihoterapeut Daniela Dumitru direct la telefon 0722 536 745 sau scriind pe adresa de e-mail psihodadum@yahoo.com si solicitati o programare.

*

Bibliografie:

Robert Hemfelt, R., Minirth, F. si Meier, P. (2001). Labirintul Codependentei. Drumul spre relaţii interumane sănătoase. Editura Logos