Revista PSIHO-DADUM

Lipsa conectării emoționale în relații

Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, însă ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă:

„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place când vine ziua lui de naștere sau îl așteptăm pe Moș Crăciun ori e ziua Copilului. I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să îi chem prietenii și el să nu afle, i-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească cumva din vina mea. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe mici detalii care iau timp și dacă vrei să te ocupi singură de toate astea chiar că îți dau mari bătăi de cap. Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia.

Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.

După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau linistită, să îmi văd puiul liniștit, să îmi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva. Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat.

Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.

Ce se întâmplă?”

Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului. Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria și orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să își controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce e considerat inadecvat, ceea ce nu corespunde cu așteptarea, cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să își arate aprecierea?

Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte ?

Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze astfel încât să manifeste comportamentul așteptat? Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat? Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata? Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții? Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție ?

Pentru copil sunt întrebări fără răspuns atunci când părintele are setate anumite așteptări, dar este în dificultate de a valoriza emoțiile, indiferent care sunt acestea, de a se putea conecta emoțional cu copilul său și cu sine, de a recunoaște emoțiile copilului său și de a putea să le tolereze.

Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să gasim sens și să răspundem adecvat când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. În lipsa conectării emoționale, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.

Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase și pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a ne aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria.

Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.

Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce trebuie să simți, ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți.

Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme semnificative de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut și care ne definesc. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, când evităm repetat atunci este un mecanism de supraviețuire prin care ținem departe ceea ce e prea mult de dus. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, evităm să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, și pierdem astfel mesaje semnificative pe care toate acestea ni le transmit. Pierdem conectarea cu noi înșine.

E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă. E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele. Acest mod de a ne raporta la emoții îl transmitem copiilor noștri, iar ei nu au cum să își gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați emoționali cu sine.

Însă mai mult decît transmiterea unei culturi, aici este despre faptul că un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, el poate fi expus la traumatizare psihică.

A ne deschide brațele pentru sentimente este mai ușor de spus decât de făcut într-o cultură în care fericirea este considerată o virtute, succesul presupune să nu ții cont de ceilalți, iar recunoașterea propriilor traume și apelarea la ajutor specializat nu are încă în conștiința noastră importanța spălatului pe dinți.

Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri, de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin, de a le primi, de a le analiza.

Avem această capacitate de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile !

Daniela Dumitru, psihoterapeut
la Cabinet individual de psihologie, București
Tel : 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com

Informare despre Regulamentul General privind Protecția Datelor

Acest mesaj este important pentru colaborarea noastră.

Adresa dvs. de e-mail se află în baza mea date, fiind obținută în mod direct, ca urmare a abonării dvs. la Newsletter sau prin lăsarea unui mesaj în secțiunea Contact.

Incepând cu 25 Mai 2018 a intrat în vigoare și în România noua lege cu privire la protecția datelor, lege emisă de Uniunea Europeană. În acord cu GDPR (General Data Protection Regulation) / RGPD (Regulamentul General privind Protecția Datelor), site-ul meu administrează datele dvs. personale, în condiţii de siguranţă şi numai pentru a vă informa cu privire la evenimentele profesionale organizate de mine.

Odată cu schimbarea legislației în domeniul folosirii datelor personale am nevoie de acordul dv. pentru a continua să rămânem conectați.

Vreau să știți că:

Site-ul psihoterapeutbucuresti.com colectează datele cu caracter personal furnizate de către dvs., în scopul informarii, folosind poșta electronică, asupra produselor și serviciilor oferite (ex: ateliere/workshop-uri).

Dacă lăsați un mesaj în secțiunea Contact, dacă vă înregistrați la Newsletter sau un eveniment, datele sunt păstrate pe o perioadă nedeterminată.

În cazul în care nu mai doriți acest lucru, folositi opțiunea „Dezaboneaza-te”.

De asemenea, folosind opțiunea „Administreaza abonamente”, puteți vizualiza și/sau modifica datele dumneavoastră personale (Nume, Prenume, adresa e-mail).

E important să amintesc că fără acceptul dvs., nu veți primi de la mine informări cu privire la evenimentele profesionale organizate de mine.

Vă mulțumesc, indiferent de opțiune!

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Scrisoare către un prieten care suferă

În cultura noastră este încetățenită ideea că trebuie să fim puternici, să facem față vieții, însă observ că adeseori oamenii încearcă să fie puternici neluând în seamă şi părțile vulnerabile, părțile care îi dor.

Este foarte greu să ne luăm în seamă atunci când cei din familiile noastre nu obișnuiesc să ne ia în seamă şi, mai mult, ne ridiculizează ori ne resping dacă ne plângem că ne doare.

Însă nu putem să băgăm, pentru totdeauna, sub preş, rănile noastre psihice. Ele ies la suprafață la un moment dat, din nevoia noastră sănătoasă de a ne reîntregi cu ceea ce ni s-a întâmplat cândva care ne-a copleşit pentru că a fost prea mult de dus. Avem nevoie să ne reamintim ceea ce a fost uitat şi tot acest ceva greu şi dureros ne reapare la un moment dat, fie prin boli fizice, fie prin stări psihice de panică, de anxietate, de depresie, dificultăți în a ne odihni ori a ne hrăni sănătos, etc.

E şi mai greu să te uiți la rănile tale psihice, să ceri ajutor unui specialist, atunci când cei din jur, familia, te ruşinează că “ai probleme cu capul” şi pare mai rezonabil să ai o boală fizică decât să ai de-a face cu un psihoterapeut.

Şi este de înțeles această mentalitate în contextul în care ani de-a rândul noi românii nu am avut acces la psihologie şi la informații valoroase din acest domeniu, psihologia şi practicarea ei fiind chiar interzise în vremea comunismului. Este de înțeles această mentalitate în contextul în care, copii fiind, vedeam oameni pe stradă vorbind singuri şi bănuiam că ajunşi în acest stadiu nu mai avem nicio şansă. Ceea ce e diferit față de atunci, este că acum avem acces la informații, la cele mai recente cercetări în domeniul psihologiei şi psihotraumatologiei, că există specialişti pregătiți care pot să ghideze o ființă umană in propriul proces psihoterapeutic şi, din aceste motive, avem mai multe şanse să ne ocupăm din vreme de sănătatea psihicului nostru astfel încât să prevenim faza în care nu mai avem nici o şansă.

Până la urmă şi cu psihicul nostru se întâmplă la fel ca şi cu oricare parte a corpului nostru: fără să fie tratat, se deteriorează până când ajunge în fază critică.

Din păcate noi toți avem răni psihice, am fost răniți în diferite feluri, chiar neintenționat de către cei care ne-au dat viață în această lume. Psihicul unui copil este extrem de deschis şi de vulnerabil şi poate fi rănit cu mare ușurință comparativ cu psihicul unui adult.

A încerca să ținem departe părțile noastre rănite, vulnerabile, arătându-ne puternici pentru a corespunde poate imaginii agreate de către cei de care am depins cândva, este un mare risc pentru sănătatea proprie şi chiar pentru sănătatea celor care depind de noi în prezent şi mă refer la copiii şi la partenerii noștri .

Cred că nu e uşor să stăm față în față cu durerile noastre, cu părțile vulnerabile pe care am învățat să le ascundem şi de care ne ruşinăm, însă ştiu că nu e uşor doar atunci când nu ştim cum e şi atunci când nu a existat nimeni în viața noastră care să ne accepte în felul acesta şi care să ne tolereze cu ceea ce simțim .

Fiecare parte rănită din noi are ceva de spus şi de fiecare din noi depinde să ne ascultăm părțile rănite, să cerem ajutor specializat pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi, de ce ne doare, pentru a ne echilibra psihic, pentru a înțelege cum funcționăm, pentru a ne descoperi tiparele prin care ne autosabotăm ori ne blocăm.

Fiecare parte rănită merită onorată pentru că poartă o parte din experiența noastră umană şi, odată acceptată în viața noastră, înțeleasă, ne permitem să evoluăm, să devenim mai buni cu noi înşine, mai compasivi, mai umani şi mai sănătoşi.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Imagine: ” The Little Prince by Lavenderwitch on DeviantArt”

Repere psihoterapeutice – roata suferinței personale

Nu, nu suntem perfecți.

Relațiile noastre nu sunt perfecte.

Iubim, suferim, ne despărțim. Iubim iar, fugim. Mințim, trădăm, părăsim, rănim.

Este un amalgam ciudat din care nu avem cum să ieșim teferi.

Suferim din ce în ce mai mult şi cu greu descoperim rădăcinile acestei dureri.

Până atunci ne sabotam, ne anulăm, ne pedepsim, suntem noi înşine împotriva noastră, ne suntem propriul duşman.

Câtă durere încape într-un om! Câtă durere îi dă târcoale! Nimeni nu scapă! Atât de multă durere, până ne rupem de noi înşine, până uităm câtă durere trăim!

Şi apoi, toată durerea asta uitată o căutăm.

Vrem să ne-o reamintim.

Doar că, în timpul căutării, repetăm cu noi înşine, cu ceilalți, actul de agresiune care s-a facut cândva împotriva noastră.

Ne chinuim corpurile, ne otrăvim, ne omorâm încet, subminându-ne viața, ne păcălim că este vorba despre plăcere, că viața e scurtă şi vrem să-i simțim gustul.

Cine să oprească sau cum sau de ce să oprească această roată a suferinței personale?

Cine în fiecare din noi se poate trezi din cercul acesta nebunesc? Ce forțe ne mişcă până într-acolo încât să vrem să punem stop haosului şi lipsei de iubire față de noi înşine? Când vom putea să auzim dorința corpurilor noastre de a fi iubite, când ne vom putea trata fiecare celulă cu respect?

Şi oare când ne sosește timpul pentru a ne vindeca ?

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Repere psihoterapeutice – relațiile dintre femei şi bărbați

Mi se întâmplă să aud replici fie de la femei, fie de la bărbați: “A, un bărbat ți-a făcut asta! Dă-i d…u de bărbați!”, “Bărbații sunt nişte p…i !”, ” Nu merită să suferi pentru un bărbat!”

De când mă ştiu am fost oripilată auzind astfel de replici şi am refuzat să urmez astfel de îndemnuri.

Cred cu tărie că bărbații, ca şi femeile, pot fi oameni deosebiți, sensibili, talentați, de încredere, oameni pe care te poți baza, care nu trădează, care ştiu să fie alături atunci când ai nevoie, care ştiu să mângâie, să aline, să fie tandri si care merită să fie iubiți.

Nu identitatea de sex împarte oamenii în buni şi răi, merituoşi sau mai puțin merituoşi, iar relațiile dintre femei şi bărbați nu eşuează pentru că bărbații sunt o specie infernală de care femeile trebuie să fugă dacă nu vor să sufere.

Pentru mine, sunt îndemnuri periculoase care mențin un mare dezgust față de sexul opus şi perpetuează o luptă neîncetată între femei şi bărbați, fiecare fiind dușmanul celuilalt, în timp ce cauza reală a rănirilor dintre sexe rămâne ascunsă pentru mulți dintre noi.

Adevărul este că relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Dacă părintele este indisponibil emoțional pentru copilul său, copilul internalizează acest model relațional care îi devine familiar si care va fi echivalentul unei relații de iubire. Pe măsură ce creşte şi devine interesat de relații romantice, va alege acei parteneri indisponibili emoționali, după modelul de ataşament cu părintele său, pentru că acesta este modelul de iubire cunoscut. Doar la astfel de parteneri vibrează şi are experiența unei atracții erotice intense. Ei par partenerii de cuplu perfecți fața de care ar putea să implinească o nevoie uriaşă de iubire, care a fost constant neîmplinită în familia de bază. Iar în timp, o dată ce aleg aceşti parteneri, descoperă că sufera, că nevoia de iubire este tot neîmplinită şi că rănile emoționale sunt tot mai mari, în ciuda eforturilor de a fi cei mai buni.

În acelaşi fel caută parteneri agresivi, abuzivi atunci când abuzul, agresivitatea au marcat copilăria. Caută parteneri imaturi atunci când părintele este veşnic imatur, incapabil să îşi asume rolul de părinte, şi copilul îşi asumă rolul de părinte pentru părintele său. Toate aceste tipare sunt nesănătoase, extrem de dăunătoare pentru sine, cu consecințe foarte grave asupra sănătății psihice şi fizice proprii, dar şi asupra celor din jur, pentru că suntem ființe sociale, funcționăm în relații şi ne influențăm unii pe ceilalți.

Până nu înțelegem ce ni s-a întâmplat în trecut, copii fiind, vom continua să căutăm izvoare de iubire secate, vom căuta vinovați, rămânând departe de propria experiență timpurie care ne-a marcat existența până acolo încât să nu putem recunoaşte acei parteneri care pot fi disponibili emoțional pentru noi, blânzi, tandri, atenți, iubitori.

În consecință, depinde în primul rând de noi înşine să avem o viață mai bună, să găsim izvorul iubirii, să învățăm să fim în relații sănătoase, pline de sens, în care partenerii se sprijină unul pe celălalt într-un mod sănătos şi îşi oferă iubire cu generozitate.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut
Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5

Repere psihoterapeutice – abandonul

Ca părinți avem responsabilitatea de a ne dezvolta continuu, de a fi prezenți pentru fii şi ficele noastre chiar dacă ştim că ei sunt mai mari, poate adulți, şi se pot descurca singuri.

Copiii au nevoie de părinți sănătoşi psihic.

Sigur că nevoile copiilor diferă de la o etapă de vârstă la alta, dar părinții au responsabilitatea de a se acorda cu copilul lor pe fiecare nivel de dezvoltare al acestuia, de a adapta modul de comunicare cu copiii, prezența fizică și emoțională, modul în care arată și oferă afecțiune, modul în care sunt stabilite reperele și limitele, modul în care sunt reglate responsabilitățile în ce priveșrte treburile casnice în familie, modul în care sunt reglate activitățile și timpul liber.

Ne place sau nu, relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Ori de câte ori renunțăm în a face eforturi pentru a evolua noi înşine spiritual, pentru a fi în pas cu copiii şi a-i înțelege, ori de câte ori renunțăm să trăim, închizându-ne în lumi rigide, fiind toxici ori neavând forța să ne învingem bolile, ne abandonăm proprii copii.

Este o crimă să ne abandonam copiii şi e o crimă să rămânem departe de a ne conştientiza rolul în viața lor, fie că este vorba de copilăria timpurie, de adolescență, de etapa tinereții sau de maturitate.

Din păcate rădăcinile abandonului devin din ce în ce mai puternice şi mai adânci de la o generație la alta. Un copil abandonat va deveni un părinte care abandonează. Un copil abandonat va fi un adult care va abandona.

Iar abandonul nu este doar atunci când părintele îşi părăseşte fizic copilul, nu îl recunoaște, ori respinge răspunderea părintească.

Abandonul poate fi şi atunci când părintele îşi lasă copilul în grija unei persoane de încredere, fără ca el să fie prezent zilnic în viața copilului, abandon poate fi și atunci când părintele petrece prea puțin timp cu copilul pentru că e mai tot timpul obosit, abandon poate fi şi atunci când părintele nu poate fi în contact cu sine şi prezent pentru copil, are o boală fizică, o tulburare de personalitate ori o boală psihică, fiind el însuși traumatizat – din păcate de cele mai multe ori boli neconştientizate şi netratate. Abandon este și atunci când părintele este hiperprotector ori imprevizibil, nu are capacitatea de a-i permite copilului să își manifeste potențialul a ceea ce este el, impunându-i chiar o identitate diferită, de exemplu să fie de sexul pe care părintele îl dorește și nu de sexul pe care copilul îl are ori să aibă anumite sentimente și nu sentimentele pe care copilul le trăiește.

Nu, nu e un moft să ne verificăm sănătatea mentală, să ne înțelegem modelele de relaționare, tiparele de gândire, să reînvățăm să simțim, să fim în contact cu emoțiile noastre, să fim în contact cu corpurile noastre, să înțelegem care sunt rănile noastre şi să vrem să le vindecăm.

Sigur că un proces de vindecare poate dura ani de zile, poate, în cazul unora dintre noi, până la sfârşitul vieții, şi este şi firesc având în vedere că suntem un popor traumatizat şi netratat, iar efectele sunt din ce în ce mai vizibile.

Un proces de vindecare înseamnă să învățăm să fim responsabili, să înțelegem ce este sănătos şi ce este nesănătos pentru psihicul nostru şi să alegem să trăim sănătos.

Daniela Dumitru, psiholog – psihoterapeut.

Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5

O altfel de relație – întâlnirea sufletelor gemene

Simt nevoia să scriu despre un subiect, mai puțin la îndemână, dar foarte drag, acela al relației sufletelor gemene, încercând să aduc claritatea pe care eu am dobândit-o până acum.

Tot mai multe persoane trăiesc în prezent un tip de relație puternică, deopotrivă pasională, dar dureroasă, diferită de ceea ce cunoaștem din experiența noastră obișnuită. Mă refer la sufletele gemene.

O astfel de întâlnire este năucitoare. Oamenii cu suflete gemene trăiesc povești de iubire de o rară frumusețe, ca dintr-un alt tărâm. Ei se descoperă ca fiind mai mult decât pământeni. Inimile lor cântă și își pot asculta muzica care îi leagă ca un fir nevăzut. Ei pot simți cum o parte din sine, de care le e sfâșietor de dor să o cunoască, se naște în sfârșit, prin celălalt. Multe femei încep să își trăiască feminitatea, să pătrundă în misterul sexualității lor nebănuite până atunci. Oamenii își pot descoperii frumusețea lăuntrică, încep să își manifeste talentele și pot avea experiențe extatice.

Dar sufletele gemene sunt precum soarele și luna. Nu pot rămâne împreuă ziua și noaptea, oricât de dureroasă este depărtarea. Mai devreme sau mai târziu ei constată că nu reușesc să facă posibilă în planul fizic o relație atât de intensă, chiar dacă sufletele lor sunt conectate în multe feluri, de la depărtare.

Fiecare suflet este pentru sufletul celălalt precum o oglindă. Privindu-se prin celălalalt, sufletele au șansa să își descopere multiplele fațete ale sinelui, părți frumoase, părți necunoscute, părți rănite.

Relația dintre astfel de suflete, chiar în absența unei comuniuni la nivelul fizic, este o relație cu un potențial uriaș de creștere și evoluție pe multiple dimensiuni, însă este responsabilitatea fiecărui suflet felul în care primește darul unei astfel de întâlniri în viața sa și ce face cu un astfel de dar.

Calea de creștere înseamnă munca fiecăruia cu sine pentru a înțelege ce trăiri îi trezește celălalt suflet, ce simte, ce gândește, cum se descoperă pe sine, cum îi descoperă pe cei de lângă el, ce răni îi sunt atinse, pentru că toate au un înțeles ce are nevoie să fie descoperit și vindecat.

Experiența de a nu fi lângă sufletul geamăn, este în sine o expriență grea care atinge răni profunde, aflate în inconștient, dar care pot fi explorate cu grijă, cu blândețe, pentru a fi vindecate.

Indiferent că sunt împreună în planul fizic sau nu, doi oameni, suflete gemene, pot recunoaște că trăiesc un soi de iubire până la moarte și dincolo, un soi de iubire necondiționată, într-o experiență spirituală puternică, că iubirea pentru sufletul geamăn este precum respirația, o stare de iubire pe care eu o numesc Acasă, o conexiune cu ceea ce este spiritual și divin în esența fiecăruia, pe o frecvență foarte înaltă, celestă. Sufletele care se întâlnesc astfel au şansa de a se poziționa într-un loc de iubire necondiționată, de creştere, de conştientizare, de evoluție.

Cred că tot ceea ce se întâmplă are un sens, cred în inteligența acestui Univers și în inteligența sufletelor. Cred că sufletele gemene se pot întâlni dacă este timpul să se întâlnească. Și dacă reușesc să fie împreună și în planul fizic, depinde foarte mult de scopul lor personal, de misiunea lor în viață.

Însă, cel mai important în astfel de relații este înțelegerea faptului că ceea ce îți trezește sufletul geamăn este despre tine în primul rând, despre propria poveste, despre propriul trecut și despre propriul viitor, este despre vindecarea sufletului și creșterea spirituală personală, iar vindecarea și creșterea spirituală nu vin de la sine, ci se consolidează urmare unui proces care necesită timp și dedicare.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

În doi

A fi într-o relație sănătoasă înseamnă să înveți să respecți trăirea celuilalt chiar dacă pentru tine nu are sens şi ți se pare exagerată.

Ajută să înveți să auzi şi să iei în considerare ceea ce îți spune celălalt, indiferent câți ani are şi care este rolul lui în viața ta.

Ajută să înveți să îți recunoşti propriile nevoi, propriile trăiri, să ți le asumi şi să înveți să le exprimi direct şi sincer astfel încât şi partenerul tău să le audă.

Ajută mult să înveți să îți înțelegi cu adevărat limitele, ce te răneşte, ce te înfurie, ce îți displace.

Într-o relație sănătoasă, fiecare partener are loc pentru sine și crează loc pentru celălalt.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Să nu fi păpuşar copilului tău

Să nu fii păpuşar copilului tău,

nu îl lega cu sfori

ca să se mişte mai bine

ori să facă reverențe frumoase

în fața unui public absent.

În sufletul lui viu speră mereu

ca tu să te faci mic

până la nivelul ochilor lui

să poți auzi

şi să poți vedea

cine este el.

Nu rămâne surd

în lumea păpuşarilor

prea ocupați să mânuiască

sforile inutile.

Copiii nu au nevoie de un “păpuşar”,

ei îl iubesc pe tâmplarul Geppetto !

*

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Poveste de iubire

Cred că el şi ea

ar putea să trăiască împreună

o minunată poveste de iubire

scriindu-şi, în fiecare zi,

pagini în care el o lasă pe ea

să-i privească acel loc din suflet

în care nimeni nu a mai privit,

nici chiar el,

ori ea îl lasă pe el să o vadă

cu cât dor îl asteaptă

să recunoască cât e ea de vie

şi cât de tare o doare să îl piardă.

*

Daniela Dumitru, psihoterapeut