Vinovatia – un sentiment sanatos sau o strategie?

Ce este vinovatia?

Vinovatia este un sentiment conditionat. Noi, oamenii, invatam sa ne simtim vinovati inca de foarte mici. Invatam de timpuriu despre „bine” si „rau” in special de la parintii. Familia, societatea, religia, cultura influenteaza major sentimentul de vinovatie al unei persoane.

Spre deosebire de rusinea toxica atunci cand persoana se percepe pe sine ca find gresita, vinovatia este un sentiment pe care ar trebui sa il simtim dupa ce am facut ceva gresit, ceva rau, fie intentionat, fie accidental.

Sa ne simtim vinovati si sa suferim dupa ce am facut un rau ne conduce spre schimbari bune in noi insine si in relatiile noastre. Ne asumam responsabilitatea pentru raul facut, ne cerem scuze si ne modificam comportamentul din acel moment. In felul acesta durerea se diminueaza si, in timp, vinovatia ca sentiment se diminueaza. Dezvoltam sentimente de compasiune pentru noi, dar si pentru semenii nostri.

Vinovatia coplesitoare

Cand nu mai este posibil sa reparam raul facut, vinovatia poate persista multa vreme. Psihoterapia ajuta persoana sa accepte ceea ce s-a intamplat, sa se priveasca cu indulgenta si sa ia in considerare modul in care ar putea face alegeri diferite in viitor.

Pentru ca ne simtim vinovati de actiunile pe care le-am internalizat ca fiind „rele” sau „gresite” e posibil sa apara diferite confuzii in psihicul nostru. O confuzie este atunci cand ne simtim vinovati pentru ceva de care noi credem ca suntem vinovati, fara sa fim responsabili cu adevarat. De exemplu, o fiica adulta care, desi e respinsa, criticata si rusinata de parinti, se simte vinovata cand vrea sa isi ia spatiu si sa se indeparteze de acestia.

Cand exista o astfel de confuzie aveam de-a face cu trauma psihica relationala.

Vinovatia neconsumata are un impact negativ asupra relatiilor, a starii psihice, dar si fizice. Fara clarificarea cauzei si a unui proces psihoterapeutic adecvat, vinovatia nu trece de la sine. Suportul unui pshoterapeut specializat in trauma psihica ajuta acest proces.

Vinovatia in trauma psihica 

Pentru a aduce claritate in ce priveste vinovatia ca sentiment, ca urmare a traumatizarii psihice, ne ajuta sa facem diferenta dintre:

  • conditia de victima versus atitudini tipice victimei
  • conditia de agresor versus atitudini tipice agresorului
Conditia de victima

Devenim victima din cauza raului suferit si caruia nu ii putem face fata cu resursele fizice si psihice din acel moment.

Raul poate fi cauzat de:

  • evenimente naturale precum incendii, tornade, tsunami-uri, cutremure
  • actiunile unei persoane (parinte, coleg, prieten, altii)

Suferinta si raul produs victimei unei traumatizari psihice sunt cu atat mai mari cu cat aceasta este dependenta de persoana care o raneste, are incredere in ea, o iubeste.

Odata ce s-a produs, faptul ca am devenit victima nu mai poate fi intors. Conditia de victima inseamna ca am trait frica intensa, vulnerabilitatea fara protectie, neputinta. Suntem coplesiti de sentimente de durere, furie, rusine sau dezgust. Putem supravietui numai cand aceste trairi sunt refulate si psihicul se rupe.

Cata vreme raul suferit continua, nu putem gestiona conditia de victima si nu putem integra trauma. De exemplu, pentru a supravietui in conditiile unei dependente fata de agresor, dezvoltam atitudini tipice victimei.

Cand un copil nu are nici o sansa sa se revolte impotriva parintilor lui predispusi la violenta (activa sau pasiva), trebuie sa gaseasca alte moduri de a comunica cu ei, astfel incat acestia sa nu il distruga.

O atitudine tipica victimei presupune sa ne simtim vinovati pentru ce am suferit, pentru ca nu am facut mai mult, mai bine. Suprimam furia sanatoasa si o intoarcem impotriva noastra. Ca victima ne asumam intreaga responsabilitate. Ne straduim sa justificam comportamentul violent al parintelui. „Eu sunt de vina.”, „Eram un copil rau”, „Eram un copil rebel si faceam prostii.”, „Mama m-a respins din vina mea”, „Nu sunt buna de nimic.”. In cazul unui abuz sexual: „Eu sunt de vina.”, „Eu l-am provocat.”, „Mi-a placut.”, etc. Suntem preocupati sa aflam ce il multumeste pe agresor . „Cum ar putea fi el/ea mai multumit/a de mine?”

Conditia de agresor

Devenim agresor atunci cand, intentionat sau neintentionat, facem rau altcuiva producandu-i o vatamare traumatizanta.

Raul se poate produce:

  • in plan psihic, prin minciuna, inselaciune, umilire, rusinare, degradare, injosire
  • in plan material prin furt, jaf
  • in plan fizic prin violenta fizica, lovitura cauzatoare de moarte, crima
  • prin necomiterea unei fapte precum asigurarea hranei, a ajutorului, a ingrijirii, a contactului fizic si emotional, a protectiei in fata violentei, inclusiv sexuale

Atitudinile tipice agresorului sunt consecinte ale traumei cand conditia de agresor nu poate fi resimtita din cauza rusinii. Agresorul dezvolta o mare abilitate de a refuza sa isi asume responsabilitatea si vina. Adesea un agresor rastoarna raportul dintre el si victima sa. Astfel, el se infatiseaza pe sine ca victima.

Vinovatia pentru raul facut o transfera si o impune victimei sale. De exemplu atunci cand parintii il fac pe copil sa se simta vinovat: „Tu m-ai provocat pana mi-am pierdut rabdarea!”, ”Tu m-ai sedus!”, „Esti rea/rau, semeni cu bunica-ta!”, „Esti nebuna si rea pentru ca nu mai vorbesti cu mine!”, „Eu am facut tot ce trebuia.”, „Eu nu sunt vinovata.”, „Eu nu am nicio vina.”

Psihoterapia vinei

Procesul de psihoterapie a vinei presupune:

  • recunoasterea traumei/traumelor
  • recunoasterea conditiei de victima/agresor
  • recunoasterea atitudinilor tipice victimei /tipice agresorului
  • identificarea si continerea emotiilor
  • clarificarea confuziilor
  • reconstruirea realitatii

Metoda Propozitiei Intentiei, dezvoltata de profesorul Franz Ruppert, este un instrument de baza in acest proces.

Bibliografie:

Ruppert, F. (2021). „Cine sunt eu intr-o societate traumatizata? Cum ne determina viata dinamicile relatiei agresor-victima si cum ne eliberam de acestea.” Bucuresti: Editura Trei.

Sursa foto: Guilt by Zachou Efthimia

Sindromul impostorului – stand cu frica de a fi dezvaluit

Ce este Sindromul impostorului?

Termenul „sindromul impostorului” explica cazurile in care oamenii, in ciuda competentelor si pregatirii lor profesionale, se indoiesc de sine. Ei isi minimizeaza si se se indoiesc de abilitatile lor intelectuale, de talentele, de propria valoare.

Persoanele cred ca mai degraba se pricep este sa ii insele pe altii. Se percep pe sine ca fiind mai putin pregatite, limitate intelectual. Cred ca succesul lor este rezultatul capacitatii de a-i insela pe altii, norocului, intamplarii si nu talentului, efortului sau pregatirii. Au convingeri precum: „sunt un impostor”, „nu sunt suficient de bun/a”, „nu merit aprecierea”.

Emotional, aceste persoane se tem ca cineva va afla ca nu sunt asa de pricepute pe cat crede lumea ca sunt. Nu trebuie sa fie descoperite ca nu stiu. Simt frica foarte mare de a fi „descoperite” si un cocktail de emotii si senzatii, dificil de continut si de reglat.

Indoiala de sine, sentimentul de a fi un impostor cantaresc mai greu decat argumentele logice, dovezile sau faptele concrete privind realizarile profesionale, talentele, capacitatile intelectuale.

Cum gestionam frica de a fi descoperiti?

Cum sa nu mai ma confrunt cu frica de a fi descoperit/a? Cu rusinea ori cu diferitele senzatii fizice. Sau cum sa nu mai fiu impostor?

Strategii din partile psihice supravietuitoare

Cand actionam din partile psihice supravietuitoare tindem sa tinem departe de constiinta emotiile dureroase ori partile psihice vulnerabile. Nici nu punem la indoiala convingerile de tipul „nu sunt destul de bun/a, nu merit sau sunt un impostor”.

Frica de esec, frica de a fi descoperiti, sunt in fundal si ne construim numeroase aparari.

Ne straduim sa actionam in mod constant in a fi foarte buni in ceea ce facem. Suntem mai degraba excesiv de critici, agresivi cu noi insine, punem presiune pe noi. Ne straduim sa fim perfecti. Ne comparam cu ceilalti si suntem nemultumiti de noi. Ne retragem, ne autoizolam. Amanam sa facem diferite lucruri tot cu frica de a nu fi descoperiti.

Dar efortul psihic de a face fata acestor tensiuni interioare este deosebit de mare si genereaza stres si anxietate.

E ca si cum pe noi nu ne putem tine in brate, nu ne putem vedea buni, nu ne putem bucura de cine suntem.

Strategii din partile psihice sanatoase

Cand actionam din partile psihice sanatoase ne privim cu mai multa ingaduinta esecurile sau greselile. Incercam sa concuram cu noi insine si sa luam in considerare progresul personal. Alegem relatii in care ne putem dezvalui fricile. Ne punem la indoiala convingerile si cautam adevarul despre fricile noastre mai degraba decat sa mentinem iluzia perfectiunii pentru a nu fi „descoperiti”.

Sindromul impostorului nu apare fara o legatura cu ceva ce ni s-a intamplat, chiar daca nu stim ce. Gasim adevarul in corpurile noastre, in senzatiile si emotiile ce au legatura cu convingerile: „nu sunt suficient de bun/a sau sunt un impostor”.

Increderea in sine, valoarea de sine se contureaza foarte de timpuriu si se construiesc continuu in relatiile de atasament. Identitatea, sentimentul de siguranta, increderea in noi si in ceilalti, se pot contura doar atunci cand suntem doriti de catre parinti, cand ei pot raspunde adecvat nevoilor noastre relationale. Nu avem cum sa ne apreciem, sa ne valorizam, fara ca altcineva sa fi facut asta pentru noi. Cand relatia de atasament este disfunctionala, toxica, devenim confuzi in ce priveste identitatea noastra.

Cum poate ajuta psihoterapia?

Sindromul impostorului nu este o tulburare mintala, dar este o problema psihologica reala. Cand senzatia de a ma simti ca un impostor este foarte prezenta, putem observa si ca ne autosabotam. A ramane blocati in partile psihice supravietuitoare, poate duce la serioase probleme precum: anxietate, depresie, retragere, pierderea relatiilor, tendinte suicidare.

In procesul de psihoterapie exploram motivele pentru care suntem incapabili sa ne acceptam. De unde vin aceste judecati de sine: de a nu fi destul de bun/ae a nu merita, de a fi impostor? Cautam sa construim valoarea de sine si increderea in sine si in ceilalti. Construim comportamente noi prin care suntem mai suportivi cu noi insine. Recunoastem momentele de succes si ne bucuram de ele.

Referitor la „ce mi s-a intamplat, care este adevarul din corpul meu”, intr-una din sesiunile de psihoterapie prin Metoda constelatiei intentiei, o clienta a stabilit ca intentie de lucru: „Eu vreau sa vindec sindromul impostorului”. O voi numi Andreea pentru a-i proteja identitatea. Mai jos este o mica parte din lucrul ei terapetic care pune in lumina prezenta unui pericol foarte mare, frica cu care se confrunta Andreea, cauza acestei frici si ce s-a intamplat in psihicul ei. Intentia este una dintr-un lung sir de intentii, este procesul ei si are legatura cu propria sa biografie.

Andreea

Cand s-a intrat in rezonanta cu cuvantul „sindromul” am vazut o fetita foarte mica care se simte in pericol de a fi eliminata. Aceasta parte psihica, de varsta foarte mica, incearca sa se protejeze de o posibila eliminare. Perceptia acestei parti este ca pericolul este aici si acum si este in stare de vigilenta.

Clarificarea privind pericolul a venit din partea cuvantului „impostorului”. Din rezonanta, aceasta parte este profund identificata cu mama ei care o trateaza ca fiind un impostor. Pentru mama, Andreea e un impostor. Mama nu a vrut-o si nu o vrea. „Nu esti buna” vine acum dinspre aceasta parte din psihicul ei, identificata cu mama, prin critica, furie revarsata asupra sa, prin a fi indisponibila pentru sine, prin neglijare, deconectare emotionala, printr-o perceptie deformata despre sine, prin abuz. Este o parte din psihicul Andreei lipsita de empatie, incapabila sa ofere suport, grija, afectiune, blandete, contact. Ca mama care, fiind foarte deconectata de sine, ea insasi in mod repetat traumatizata, a pus viata fiicei sale in pericol de foarte timpuriu.

Sa vindec” aduce alte informatii clarificatoare. Andreea retraieste iar si iar, trauma existentiala si pericolul de a fi „eliminata” de catre mama ei. Mama o vede ca pe un impostor si Andreea s-a identificat cu aceasta atribuire venita din partea mamei.

Intr-o astfel de relatie, pentru Andreea nu a fost posibil sa afle cine este ea dincolo de respingerea mamei si nici sa se apere ori sa se distanteze. Din nefericire, identitatea ei a fost traumatizata. Cine este ea are la baza atribuirile mamei, respingeri, atitudini ostile, lipsa protectiei si neputinta.

In acest proces, Andrea incearca sa se recupereze pe sine, sa obtina claritate privind identitate ei, astfel incat forta acestor atribuiri, care au legatura cu mama si nu cu cine este ea, sa se diminueze treptat.


Sursa foto: Aline Zalko, drawer

Anorexia – un mod de a supravietui sentimentelor interzise

Un articol despre anorexie ca dependenta; anorexia ca mecanism de supravietuire; experienta familiala timpurie; mitul partenerului perfect/partenerei perfecte”.

Anorexia ca dependenta

A sta nemancata poate fi asemenea unei dependente.

In mod tipic anorexia incepe in adolescenta sau la inceputul maturitatii cu o dieta. Pe masura ce dieta progreseaza, persoana ignora mesajele corpului, care trece la producerea unei cantitati crescute de opioide. Apare o stare de euforie datorata opioidelor produse si persoana poate deveni dependenta de experienta infometarii in sine.

Tipic persoanelor cu anorexie este ca au o mare dificultate in a recunoaste si a contine senzatiile si starile emotionale. Cand nu stii cum sa gestionezi emotiile dificile, le eviti. Persoanele cu anorexie severa au o personalitate „supracontrolata”. Le este foarte dificil sa recunoasca sau sa exprime furia sau propriile dorinte.

Prin infometare, persoana descopera ca poate obtine o anumita alinare de la emotiile pe care nu stie sa le gestioneze. Eliminarea mancarii este un mod de a preveni cresterea propriilor emotii care ameninta sa iasa la suprafata. Opioidele dau un efect de amortire si de distantare de emotii.

Anorexia devine o „solutie” la dificultatile de autoreglare psihica.

Anorexia, mecanism de supravietuire

Lipsita de incredere emotionala, persoana tinde sa devina foarte ambitioasa si perfectionista intr-o incercare de a fi valorizata din exterior. Ar putea fi important sa fie perfecta sub orice aspect astfel incat sa nu supere pe cei de care depinde. Dar un comportament anorexic poate produce in fapt suferinta si conflicte intense persoanelor de atasament.

Focusul este asupra mancarii si greutatii si persoana se decupleaza de corp si de emotiile percepute ca fiind inconfortabile. Ruptura psihica a intervenit de foarte timpuriu si este mentinuta printr-o conditionare persistenta de suprimare a emotiilor. Cu cat focusul ramane pe mancare si greutate, persoana se disociaza tot mai mult de sine si isi restrange posibilitatile de autoreglare sanatoase.

Experienta familiala timpurie

Experienta familiala tipica este ca, de foarte timpuriu, copilul se afla sub presiunea de a indeplini nevoile psihologice ale mamei. Parintii au nevoie de copil ca o sursa de alinare pentru ei. Copilul devine o extensie a lor si nu un individ separat de acestia. Ei nu creaza deloc siguranta pentru copilul lor. Copilul sufera de timpuriu de trauma de identitate.

Copilul incearca sa aiba succes, sa ii faca placere mamei, sa nu o raneasca sau sa nu o dezamageasca. El se conformeaza dorintelor parintilor pentru a-i mentine fericiti si evita emotiile negative care nu sunt tolerate in familie. Copilul simte ca nu ii poate spune mamei problemele sale deoarece ea nu face fata, nu il poate contine. Uneori mama ii neaga copilului emotiile, ea avand dificultati in a recunoaste starile acestuia, asa ca i le atribuie pe ale ei. Copilul ajunge intr-o trauma a iubirii.

Desi se afla mereu in prezenta mamei, copilul nu are experienta de a fi ingrijit sau in siguranta cu ea.

In copilaria timpurie nu se construieste o experienta satisfacătoare de dependenta cu persoana de atasament (mama). Sentimentele bebelusului nu sunt identificate si nu li se raspunde potrivit. De fapt, lui nu i se permite sa aiba propriile sentimente. El se confrunta in permanenta cu propriile nevoi relationale, fara a avea cum sa si le satisfaca singur. Un bebeluș este in totala dependenta de persoana de atasament.

Faptul ca sentimentele sunt ignorate, negate sau etichetate in mod gresit face dificil pentru un copil sa isi cunoască propriile sentimente sau sa aiba incredere in ele. Implicit, copilul primeste mesajul ca isi supara parintii daca are nevoi si sentimente pe care parintii nu le vor. Mesajul ascuns este acela ca sentimentele lui nu conteaza si nu sunt luate in serios.

Copilul manifesta emotiile pe care celelalte persoane se așteapta sa le aiba. Emotiile reale raman mai degrabă senzatii vagi, corporale. Copilul se instraineaza de propriul corp.

Pe masura ce se apropie de maturitate isi dezvolta o personalitate fuzionala, dependenta de agresori. Are dificultati in a se separa de parinti, deoarece ei au nevoie de el.

Mitul „partenerului perfect/partenerei perfecte”

Ca adult, tanjeste dupa partenerul perfect care ar putea sa ii ofere ingrijirea adecvata si sa fie inteles fara cuvinte. Tanjeste sa ii fie indeplinite dorintele ca prin magie si sa ii fie anticipate nevoile fara sa spuna nimic. In psihic continua sa existe o parte blocata la stadiul de bebelus, ale carui nevoi nu au fost implinite. Aceasta parte cauta experiente de fuziune cu o „mama” care il primeste si il contine cu ce are el nevoie.

Ca adult este predispus la a ramane foarte dependent de ceilalti, sperand ca celalalt sa il ajute sa se simta bine.

Alte personalitati „mai evitante”, care se tem sa depinda de altcineva care ar putea sa ii abandoneze, aleg sa ramana intr-o relatie mai putin armonioasa, chiar nesatisfacatoare, solicitand puține lucruri pentru a evita abandonul.

Cand in relatia timpurie nu a existat o acceptare a tuturor emotiilor, inclusiv cele „negative” precum furia si tristetea, atunci acestea sunt greu de tolerat si de experimentat in intregime. Cand parintii nu reusesc sa transmita incredere in continerea lor, atunci abilitatile de a le contine vor lipsi la copiii lor.

Nu este posibil sa te autoingrijesti si sa iti constientizezi propriile emotii daca acest lucru nu a fost facut mai intai de catre altcineva pentru tine.

Anorexia, incercarea de a fi „draguta” sau „puternica” cu mentinerea deconectarii de corp si de emotii, este o directie periculoasa.

Emotiile, chiar si cele „negative” au un rol de semnalizare a ceea ce se intampla cu noi, cum ne influenteaza mediul extern si cum raspundem la el. Ele sunt o sursa de informatii valoroase carora este sanatos sa le acordam atentie.

Bibliografie:

Gerhardt, S. „Importanta iubirii. Calea prin care afectiunea modeleaza creierul bebelusului”. Editura Dao Psi.

Sursa foto: beatingeatingdisorders.com