Lumea reprezentarilor. Lentila prin care privim lumea

Lumea reprezentarilor

Privim lumea exterioara printr-o „lentila”. Ea contine harta mentala, lumea reprezentarilor pe care le avem despre experientele noastre precedente. Acest mod ne scuteste sa reinventam roata cu fiecare experienta noua. In acelasi timp, are un impact major asupra felului in care relationam cu sine si cu ceilalti.

„Lentila”, lumea reprezentarilor sau cum ne reprezentam lumea, are la baza suma tuturor interactiunilor noastre cu persoanele de atasament.

Pot fi persoane de atasament securizante; ele ne creeaza o stare de confort si alinare si le percem ca fiind o baza de siguranta. Pot fi persoane de atasament insecurizante. Aceastea nu reusesc deloc sau reusesc ocazional sa fie prezente, sensibile si responsive emotional.

Interactiunile timpurii cu mama si cu tata se inregistreaza in psihic ca tipare de atasament. Ele sunt mentinute si intarite prin relatia noastra continua cu parintii.

Practic, „lentila”, modul in care ne reprezentam astazi lumea si pe noi insine, are de-a face cu calitatea relationarii cu parintii nostri.

Un aspect in procesul psihoterapeutic, metaforic vorbind, presupune sa ne „curatam lentila”. Acest lucru inseamna sa ne cunoastem modul in care ne reprezentam lumea si sa dobandim claritate daca acest model se potriveste sau nu cu lumea reala si cu lumea noastra interna.

Un alt aspect presupune sa „ne mentinem lentila curata”, ceea ce insemna sa internalizam un model sanatos de comportamente, comunicare si reglare a trairilor afective.

In continuare, pentru a simplifica citirea, voi folosi termenul „mama” pentru a ma referi la persoana de ingrijire pentru copil.

Totodata am atasat mai jos doua imagini prin care incerc sa redau vizual, in cazul atasamentului evitant si al celui anxios/preocupat, interactiunea dintre un individ (EU) si mediul inconjurator (Lumea externa). Lentila, adica modul in care interpretam lumea, are doua fatete, respectiv modul in care ii percepem pe ceilalti si, respectiv, modul in care ne percepem pe noi insine.

Lumea reprezentarilor in Atasamentul evitant

In atasamentul evitant, mama poate fi prezenta fizic, dar respinge comportamentul de atasament al copilului mic. Ea nu tolereaza tristetea si plansul copilului, este incomodata de contactul fizic cu acesta si este indisponibila emotional. Pentru ca mama nu este capabila sa citeasca indicii non verbali pe care ii manifesta copilul, ceea ce ofera ea nu are legatura cu ceea ce are nevoie copilul.

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu ca atunci cand ne exprimam direct emotile si nevoile si cautam confort si ingrjire, vom fi respinsi.

Modelul despre ceilalti

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si sa inhibam cautarea confortului si alinarii la mama.

Mai tarziu, in relatiile noastre, ne reprezentam lumea asa cum o cunoastem pe mama. Prin aceasta „lentila”, construita in timp, potrivim lumea cu modelul intern pe care il avem despre relatii.

Nu ne asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti, nu ne putem baza pe ceilalti. In lumea noastra interioara s-a consolidat asteptarea ca ceilalti nu sunt disponibili pentru noi. Cel mai sigur mod este de a pastra distanta.

Chiar si cand vrem sa cautam contact, nu e ca si cum stim cum sa facem. In acelasi timp, putem resimti lipsa contactului sanatos, sprijinului, intimitatii, intr-un mod dureros, desi constient sa nu avem claritate despre ce ni se intampla. Cautarea contactului si apropierea de ceilalti ne activeaza distresul pe care l-am reprimat de-a lungul timpului, respectiv frica, furia, rusinea, durerea de a fi respinsi.

Contactul cu lumea externa este foarte redus, minimizam nevoia de atasament si maximizam explorarea mediului non-uman. Si contactul cu lumea interna este redus, respectiv cu emotiile, cu senzatiile si corpurile noastre.

Modelul despre sine

Ne percepem independenti, puternici, completi. Preferam singuratatea.

Lumea reprezentarilor in Atasamentul anxios/preocupat

In atasamentul anxios mama este preocupata de altceva, fiind disponibila emotional pentru copil doar ocazional si intr-un mod imprevizibil. Ea nu respinge copilul nici verbal, nici fizic, dar contactul ei nu are suficienta vitalitate pentru alinare si confort. In relationare, ea descurajeaza, subtil sau mai putin subtil, autonomia copilului.

Modelul despre ceilalti

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu sa inhibam explorarea. In schimb, ne exprimam emotiile si nevoile intr-un mod persistent. Ne imaginam ca, daca mentinem presiunea in aceasta maniera de neconfundat, mama va continua sa ne asigure ingrijirea.

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si fie:

  • oscilam intre a ne deschide fata de conexiunea cu mama si a o respinge cu furie;
  • avem manifestari de neajutorare si suntem prea coplesiti si neputinciosi, dar la fel de lipsiti de confort si alinare.

Mai tarziu, in relatiile noastre, mentinem modelul de atasament la care ne-am adaptat. Spre deosebire de atasamentul evitant, in atasamentul anxios/preocupat percem lumea externa ca fiind disponibila pentru noi sau ca si cum ar trebui sa fie constant disponibila pentru noi, fara sa avem claritatea cum este de fapt acel mediu si fara sa putem cuprinde ca ceilalti ar putea avea nevoile lor proprii.

Modelul despre sine

Ne simtim ca si cum suntem complet dependenti de celalalt, incapabili sa ne continem distresul si sa ne simtim confortabil in absenta persoanei de atasament.

Fiind blocati la un stadiu emotional de bebelus, indiferent care este in prezent varsta noastra biologica, cautam contactul si alinarea, fara sa avem granitele propriului nostru sine.

Indiferent daca suntem mai furiosi ori mai pasivi, amplificam nevoia de atasament si minimizam explorarea autonoma.

*

Bibliografie:

Wallin, David J. (2010) Atasamentul in psihoterapie. Bucuresti: Editura Trei.

Rusinea de corp. De ce ne displace propriul corp?

Rusinea de propiul corp, insatisfactia si suferinta legate de felul in care aratam, sunt aspecte pe care le recunoastem despre noi. Ceea ce vreau sa aduc ca informatii in acest articol sunt cauzele rusinii si insatisfactiei legate de corp.

Imaginea corporala

Imaginea corporala se refera la modul in care ne reprezentam mental propriul corp.

Aceasta reprezentare include:

  • o autoevaluare a dimensiunii corpului, a formei si a greutatii acestuia;
  • un aspect emotional legat de modul in care ne simtim in si cu corpul nostru.
Ce sta la baza formarii imaginii corporale?

Imaginea corporala nu este inascuta, ci depinde de experientele personale timpurii, in relatie cu persoanele de atasament.

Felul in care ne percepem corpul depinde de calitatea acordajului matern. Prin intermediul atingerii, a mangaierii si a manuirii corpului copilului, mama ii transmite copilului la nivel senzorial un simt al sinelui corporal si a granitelor sale. Aceasta experienta este interiorizata de copil ca baza a propriei imagini corporale. Internalizam maniera in care suntem manuiti si in care ni se raspunde ca si copii mici, ceea ce ne influenteaza imaginea corporala.

Tonul, timbrul vocii, intensitatea vorbirii, fermitatea atingerii sunt modalitati prin care mama comunica cu bebelusul ei. Copilul simte vitalitatea mamei sau lipsa acestei vitalitati prin felul in care ea il tine in brate, il hraneste ori ii piaptana parul. Pentru copil, dragostea sau lipsa acesteia, decurg din calitatea acestei manuiri timpurii, fara sa se opreasca aici.

Imaginea corporala necesita o reconfigurare in perioada preadolescentei. Din nou, capacitatea mamei, a figurilor de atasament de a contine modificarile corporale si de a veni adecvat catre preadolescent, influenteaza imaginea corporala a acestuia.

Imaginea corporala pozitiva

Experientele de atasament securizant pun bazele unui simt solid de a exista in propriul corp si la un sentiment de confort in propria piele.

Imagine corporala negativa

Cand parintii sunt ei insisi traumatizati, rusinati de propriile procese corporale de baza, transmit aceasta rusine copilului.

Imaginea corporala poate fi negativa intr-o masura care nu ne face rau, ci dimpotriva. Devenim constienti de nevoia de ingrijire si de a avea obiceiuri sanatoase legate de corp.

Cu cat avem mai multe experiente de neglijare sau abuz in anii copilariei, cu atat internalizam mai multa rusine fata de corp si dezvoltam un critic intern patologic. Suferinta nu ne e provocata de aspectul real al corpului, ci de modul in care ne autoevaluam.

Experientele traumatizante duc la frica extrema, neajutorare, pierderea controlului, amenintarea cu pierderea vietii. Cand astfel de experiente se repeta continuu in relatiile de atasament, dezvoltam si intarim strategii de supravietuire extreme. O modalitate de a face fata este o forma patologica de control a propriului corp. Corpul este locul in care plasam experientele pe care nu am reusit sa le gestionam.

In aceste situatii, imaginea corporala negativa ne afecteaza serios viata. Putem fi nemultumiti de o parte de corp pana la a avea obsesii care ne limiteaza profund functionarea normala. Rusinea de corp si a fi obsedati de rusinea fata de corp implica frica aproape constanta de a fi ridicoli.

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru

Bibliografie:

Gilbert, M. & Orlans, V. (2013) Psihoterapie Integrativa, 100 de Puncte Cheie si Tehnici. Bucuresti: Editura Liber Mundi.

Maternitatea-asumarea constienta de a darui

Cand ma uit la experienta mea personala si la experienta femeilor cu care interactionez as putea spune ca apartinem unor generatii de fiice cu mame absente, obosite, deprimate, lipsite de bunatate, deconectate emotional.

Nu vreau sa generalizez si imi place sa cred ca exista si altfel de situatii, mai bune.

Ceea ce stiu e ca mamele noastre au avut copilarii grele. Ca tinere femei au avut de indurat lipsuri mari, umilinte. Amintesc cateva:

  • lipsa educatiei sexuale, lipsa preventiei sarcinilor nedorite
  • controlul sarcinilor de catre securitate si militia comunista
  • interzicerea avorturilor ceea ce a pus in pericol viata multor femei
  • lipsa posibilitatii de exprimare libera
  • interzicerea informarii corecte
  • tratarea femeii ca un bun al statului comunist
  • tratarea femeii ca o proprietate a barbatului
  • saracia, foamea, frigul
  • pericolul constant al amenintarii cu moartea
Maternitatea ca un dat

Am crescut intr-o vreme in care lumea s-a bazat pe femei sa creasca copiii, cu pretentia ca e rolul lor ca un dat. Mamele generatiei mele de copii s-au preocupat sa tina gospodaria, sa faca mancare, sa spele de mana, sa calce, sa faca conserve, etc. Pentru cele mai multe dintre ele, sa fie mame dedicate presupunea sa duca la indeplinire aceste munci.

Pentru multe femei, maternitatea nu a fost o alegere asumata deplin, ci ceva ce trebuie facut sau pentru care nu exista posibilitate de alegere. Nici daca au ramas insarcinate, cel mai adesea, nu a fost alegerea lor. Multe femei nu au stiut ca au drepturi asupra propriului lor corp. Sexualitatea a fost si inca este tabu. Actul sexual in casnicie era o datorie a femeii, iar contraceptia nu exista.

Aceste conditii au dus la traumatizarea severa a femeilor si, implicit, la traumatizarea copiilor lor.

Printre mamele de varsta cu mama mea si printre mamele de varsta cu mine, sunt destul de multe situatii, precum:

  • femei care au ramas insarcinate in ciuda vointei lor
  • femei care au pastrat sarcina de teama de a se expune unui avort clandestin care le punea viata in pericol
  • femei care au pastrat sarcina pentru ca tentativa de avort a esuat
  • femei care au simtit presiune sociala sa fie mame
  • femei care sunt prinse in iluzia familiei fericite
  • femei care isi doresc copil pentru nevoile lor personale, pentru un statut mai bun
  • femei care cred ca a fi mama le da o identitate.
Maternitatea buna – o asumare constienta de a darui

E foarte adevarat si ca o femeie poate simti o dorinta puternica de a fi mama si pot fi multe motive pentru care isi doreste acest lucru, dar maternitatea sanatoasa e mai mult decat aceasta dorinta.

Maternitatea suficient de buna presupune o asumare constienta de daruire si de disponibilitate pentru nevoile de crestere ale unui copil. Ceea ce presupune maternitatea, adesea poate sa contravina nevoilor personale ale unei femei.

Maternitatea suficient de buna presupune o maturizare a psihicului unei femei. Presupune a face diferenta intre nevoile personale si nevoile copilului si a avea disponibilitatea de asumare constienta a maternitatii.

Exista o realitate biologica in sensul ca natura inzestreaza mamele biologice cu hormoni specifici care favorizeaza formarea de legaturi afective cu copilul lor. In mod instinctiv o mama adopta comportamentele pe care toti copiii le prefera. Dar toate aceste avantaje biologice nu sunt suficiente.

Este dificil, chiar imposibil, sa ii daruiesti copilului tau timpul, disponibilitatea, corpul, bratele tale atunci cand tu insati nu ai primit toate acestea. Nu poti sa-ti vezi copilul ca pe o fiinta separata de tine cu propria sa identitate si vointa daca tu nu ai fost vazuta in felul acesta. Este nevoie de un proces de crestere personala in care sa iti poti recupera identitatea si vointa. Si desigur, ai nevoie de un stat democratic in care aceste drepturi iti sunt recunoscute si permise.

Dezvoltarea sanatoasa a psihicului este perturbata atunci cand am avut experienta neglijarii, abandonului, agresivitatii de orice tip. De exemplu, psihicul este afectat daca in perioada intrauterina am fost expusi la tentativa de avort sau daca mama are o tulburare de atasament. De asemenea, ca tinere mame, sa dam nastere poate fi traumatic. Ne ajuta sa ne uitam cu blandete la toate aceste aspecte si sa avem cat mai multa claritate in ce ne priveste.

Maternitatea suficient de buna

La nivel psihologic, rolul mamei este acela de a hrani emotional copilul. Ea hraneste prin prezenta ei iubitoare, prin caldura, blandetea si disponibilitatea ei. Mesajele (verbale si non-verbale) pe care le transmite copilului, formeaza fundamentul stimei de sine a acestuia, increderii, perceptiei despre lume, sigurantei.

Dar mamele nu trebuie sa fie perfecte si nici nu pot fi. Perfectiunea, atunci cand este prezenta, exista doar in ochii copilului cand mama ii satisface nevoile de crestere indeajuns de bine.

Dupa Jasmin Lee Cori, ceea ce conteaza intr-un maternaj suficient de bun sunt 2 aspecte:

– capacitatea mamei de a se sincroniza cu copilul (stare de armonie prin conexiunea afectiva a mamei cu copilul)

D.W. Winnicott, pediatru si psihanalist, a instituit termenul de „mama suficient de buna” pentru a descrie mama care asigura copilului suficient pentru ca acesta sa poata avea un start bun in viata. Winnicott sustine ca responsabilitatea principala a mamei suficient de bune este adaptarea la bebelus. Dupa el, mama suficient de buna incepe cu o adaptare aproape completa la nevoile copilului pentru ca, pe masura ce creste toleranta copilului la frustrare, ea sa se adapteze din ce in ce mai putin. O mama care continua sa satisfaca perfect si imediat toate nevoile copilului il priveaza pe acesta de nevoia de a invata comportamente noi, de a dezvolta abilitati si de capacitatea de a gestiona amanarile si frustrarea.

Pentru a oferi un maternaj suficient de bun, studiile recente confirma ideile lui Winnicott si arata ca e nevoie ca mama sa se sincronizeze afectiv cu copilul ei, cel putin 30% din timp.

– capacitatea si dorinta mamei de a repara relatia si de a restabili o conexiune optima cu copilul ei.

Dupa Diana Fosha, autoare si psihoterapeut, mama trebuie sa reinnoade rupturile inevitabile care apar in relatie. Poate ca o mama nu are tot timpul comportamentul potrivit, dar e reparator ca ea sa indrepte lucrurile atunci cand greseste.

Nu in ultimul rand, sa ne amintim si ca rolul mamei suficient de bune il poate lua oricine ofera acest fel de hrana emotionala. Poate fi o bunica, o invatatoare, o profesoara, o vecina, poate fi tatal, un bunic, un unchi, un profesor, etc.

Sa avem in jur astfel de resurse si sa ne conectam la nevoie cu ele este benefic deopotriva pentru mama cat si pentru copii.

Biografie

Jasmin Lee Cori. 2021. „Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijarii emotionale”.Bucuresti: Editura Trei

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru