Revista PSIHO-DADUM

Trauma de identitate și copilul nedorit

Îmi e dor și caut…
caut în palmă
fără să văd altceva
decât cute, vene, linii.
Acolo mi-ai scris
cu căldura din pântec
de când eu și tu eram noi.
Pe palmă mi-ai scris,
dar am înghețat
așteptând timpul
când, poate, aș fi știut
să citesc
semnele alfabetului tău.

(Daniela Dumitru – „Caut”)

„Identitate

Noi tindem să credem că viața noastră începe la nașterea noastră. Ziua noastră de naștere este ziua pe care o sărbătorim în fiecare an și totuși, există încă nouă luni de viață înainte, pe care deja am trăit-o și pe care rareori o luăm în considerare.

Viața noastră începe de fapt la concepție. Aceasta este ziua pe care ar trebui să o sărbătorim cu adevărat, dar de obicei nu știm prea multe despre această zi.

În terapia dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, terapia psihotraumei orientată pe identitate, înțelegem că petrecem în corpul mamei noastre un moment crucial de formare a identității personale sau, dimpotrivă, de distrugere a identității noastre. Este momentul în care se formează prima și cea mai importantă relație, cu gazda noastră, mama. În această perioadă, prin sarcină, naștere și foarte devreme după naștere, ea este lumea noastră, sursa hrănirii noastre, casa în care ne dezvoltăm și creștem, singura casă pe care o cunoaștem.

Este un timp important al vieții noastre și ceea ce se întâmplă în acest timp ne afectează capacitatea noastră de a deveni adulți încrezători și sănătoși.

Dacă mama se cunoaște psihic, are acces predominant la psihicul ei „sănătos”, adică nu a suferit în mod sever ca urmare a expunerii la situații traumatizante, ea este capabilă să perceapă copilul său nenăscut ca pe un individ unic, cu propriile sale dorințe și nevoi, separate de ale ei. Acesta este terenul pentru un început sănătos pentru copil, pe care își poate dezvolta propria identitate și autonomie.

Trauma de identitate

În realitate însă, astfel de situații sunt rare. Mai frecvente sunt situațiile în care psihicul unei mame este splitat ca urmare a traumelor sale timpurii. Rezultatul este că percepția ei despre realitate nu este clară și motivele pentru care vrea copilul nu sunt simple. Ea nu vede copilul ei ca un individ separat, unic cu propria sa identitate, ci mai degrabă ca o extensie a propriei sale persoane. Tendința ei este de a face copilul un obiect pentru propriile sale satisfacții și utilizări decât să-l vadă ca subiect al propriei sale vieți.

Poate că are un copil pentru că este de așteptat ca ea să devină mamă, poate copilul nenăscut „înlocuiește” un copil pierdut. Poate că mama are un copil pentru a-și salva căsnicia sau așteaptă de la copilul ei iubirea pe care nu a primit-o de la mama sa. Poate ea vede inconștient copilul ca o sursă a împlinirii și a satisfacției ei.

Există multe motive pentru care femeile au sau doresc copii, dar adesea din motive inconștiente, confuze și, în principal, pentru a-și îndeplini propriile nevoi și dorințe frustrate și nesatisfăcute.

Dacă copilul nu este văzut pentru el însuși, ca o ființă unică cu nevoi și dorințe care nu sunt dorințele și nevoile mamei lui, atunci el este forțat să se rupă psihic. Aceasta este trauma identității, o traumă extrem de timpurie. Copilul este neputincios și dependent de mama. În pântece, el nu poate fi separat de ea. Dacă ea moare, el moare. El nu poate face nimic pentru sine. Neputința este starea primară a traumatizării, iar în pântece copilul este neajutorat și dependent în întregime de această relație pentru viața și supraviețuirea sa.

Identificarea – strategie de supraviețuire

Dacă mama nu acceptă sau nu respectă dorințele copilului, el este forțat să renunțe la ele, să se rupă de identitatea sa sănătoasă, să renunțe la fragilele și nou-dezvoltate semințe de autonomie. Singura lui opțiune de supraviețuire este să se identifice cu nevoile și dorințele mamei sale, să se alinieze cu ea, să se identifice cu ea. Toate acestea au loc înainte ca el să-și dezvolte neo-cortexul, acea parte a creierului care se dezvoltă în anii următori ca abilitate de a raționa și de a înțelege. În perioada intrauterină, singurele componente ale creierului activ sunt creierul reptilian și creierul limbic, non-verbal, ceea ce înseamnă că el nu are memoria intelectuală a acestor evenimente, nici nu are acces la experiență (deși experiența este acolo) și informația se pierde în mintea inconștientă.

Copilul crește în mod constant identificat cu dorințele și nevoile mamei sale, apoi poate cu ale tatălui său, cu ale profesorilor, cu ale prietenilor, cu ale șefului și așa mai departe. Pe termen lung, el nu mai știe ce vrea cu adevărat pentru că dorințele i-au fost refuzate, diminuate, ignorate și dovedite a fi lipsite de importanță, și el este atât de obișnuit să nu fie întrebat niciodată. Tot ceea ce știe este că ar trebui să pună nevoile celorlalți înaintea lui, să aibă grijă de ceilalți, în detrimentul îngrijirii de sine, să sufere în timp ce îi asistă pe alții. A face altfel este considerat a fi egoist și nevrednic.

Copilul nedorit și respins emoțional de către mamă

Respingerea emoțională a copilului de către mamă creează o dinamică internă care duce, în final, la o amenințare continuă a existenței copilului.

Există multe motive pentru care o mamă ar putea să nu-și dorească copilul:

  • mama nu vrea să rămână gravidă și să aibă un copil;
  • sarcina a fost o greșeală;
  • concepția a fost violentă sau prin viol;
  • concepția era coercitivă, neplăcută, plictisitoare, neemoțională;
  • concepția a fost văzută ca o datorie;
  • mama îl urăște pe tatăl copilului;
  • sarcina este neplăcută și mamei îi este rău, este adesea bolnavă;
  • mama este ambivalentă în a vrea sau nu un copil;
  • mama este speriată de sarcină și de naștere;
  • mamei i s-au spus multe lucruri înfricoșătoare despre a avea copii;
  • datorită traumelor proprii din copilărie, mama este încă un copil din punct de vedere psihologic și își vede copilul ca pe un rival la satisfacerea nevoilor ei;
  • mama îl percepe pe copil ca pe o provocare, o pierdere a resurselor și oportunităților ei;
  • mama poate suferi de propria traumă de a fi nedorită, chiar urâtă de mama ei;
  • ea poate să-și vadă copilul în mod inconștient ca pe cineva mai slab decât ea, așa că se poate răzbuna pentru propria victimizare;
  • dacă mama a fost abuzată când era copil, ea ar putea vedea copilul ei nenăscut ca potențial abuzator

O mamă poate să își urască copilul nenăscut, poate dori ca el să moară sau poate considera sarcina ca o greșeală, poate să-și petreacă timpul gândindu-se la abandonarea copilului sau încercând să facă un avort. Desigur, dacă avortul are succes, asta este, dar de multe ori încercările de avort nu au succes și acest lucru are implicații masive pentru relația viitoare dintre mamă și copil, chiar dacă copilul nu poate avea o amintire conștientă a traumei. Problema nerostită stă în spațiul dintre mamă și copil, împreună cu orice sentimente, cum ar fi vina sau resentimentul pe care mama îl poate avea față de copil.

Toate aceste atitudini conștiente și inconștiente ale mamei față de copilul ei influențează relația dintre mama și copilul pe care ea îl poartă în pântecele ei. Cei doi nu pot avea o relație. Copilul din uter este într-o mare măsură o parte fizică și emoțională a mamei, mama „hrănește” copilul fizic și emoțional. Copilul nu poate respinge ceea ce îl hrănește sau orice parte a mamei. Chiar dacă mama respinge emoțional copilul, copilul nu poate respinge mama. Viața și existența lui depind de ea. Are nevoie de ea pentru a supraviețui. El o iubește și se confruntă cu lipsa iubirii mamei sale.

Rezultatul este că mama nu dorește copilul și experiența mai mult sau mai puțin conștientă a copilului de a nu fi dorit, domină subtil și definește relația lor și relațiile ulterioare ale copilului. Cu alte cuvinte, mama devine un agresor periculos pentru copilul ei și copilul își poate trăi viața ca victimă, ca singura formă de relație pe care o cunoaște.

Dinamica Agresor-Victimă

Mama și copilul dezvoltă mai degrabă o relație Agresor-Victimă decât o relație sănătoasă, în care mama se simte victima copilului ei nedorit, iar prin respingerea și sentimentele ei confuze față de copil, ea devine agresorul copilului. Copilul neajutorat este atunci o victimă reală în întregime dependent de mama agresoare.

Când mama nu vrea copilul, nu vrea ca el să existe, atunci singura lui opțiune este alinierea cu dorința mamei lui ca el să nu existe; dorința lui de a trăi este anulată, moderată și definită de dorința mamei că el nu ar trebui să trăiască.

Auto-respingere, auto-agresare

Identificarea copilului cu dorința mamei sale ca strategie de supraviețuire înseamnă că el se identifică cu ura și respingerea mamei față de el. Copilul internalizează mama agresoare și devine un agresor pentru el însuși, ignorându-și nevoile și dorințele și subjugându-și voința în acord cu cea a mamei, internalizată.

În același timp, copilul se simte permanent neajutorat și vulnerabil și poate folosi această neajutorare și vulnerabilitate ca strategie de supraviețuire pentru a-și gestiona viața. Rezultatul este o non-viață, o viață de subminare și eșec persistentă și toate relațiile sunt susceptibile de a repeta dinamica victimă- agresor, din copilărie. Conflictul intern dintre aspirațiile Sinelui Sănătos, care este întotdeauna potențial disponibil după o trauma psihică, și strategiile Sinelui Supraviețuitor, care în acest caz este sinele agresor internalizat, domină viața persoanei. Nu poate exista viață de sine autentică; nu poate exista decât o repetiție nesfârșită a dinamicii relaționale premature.

Identificare vs. relație

Identificarea este strategia primară de supraviețuire a traumei identității. Copilul este forțat să se identifice cu nevoile și dorințele mamei și crește cunoscându-se numai prin identificarea cu nevoile și dorințele altora, prin reflectarea modului în care alții îl percep.

Este important să ne dăm seama că aceasta nu este o relație. Identificarea este complet diferită de a fi în relație reală cu o altă persoană. Relația reală presupune un sine puternic sănătos, iar un sine puternic sănătos este cel care deține propria “voință” și propria identitate.

Soluția

Primul lucru în călătoria spre vindecarea unei astfel de relații devastatoare cu propriul sine este să cunoști, să vezi, să recunoști, să fii capabil să spui „da, sunt un agresor pentru mine și mama nu m-a vrut”.

Noi avem nevoie să ne luăm în serios trauma noastră timpurie. Este dificil pentru că suntem deja programați să evităm o astfel de idee. Aveam nevoie de mama noastră și a ne permite să o vedem ca agresor, să știm că nu ne-a vrut, dacă este așa, este într-adevăr dureros. Pentru a face o astfel de călătorie de vindecare, e de luat în serios faptul că este o problemă profund dureroasă, care poate stimula sentimente de vinovăție, de neloialitate și de trădare a mamei, dar, desigur, trădarea a fost a ei.

Este nevoie de timp pentru a vindeca o astfel de traumă. Ea necesită mulți pași, multe „intenții”, multe explorări, dar fiecare pas, fiecare intenție alimentează următorul pas și următoarea intenție. Fiecare pas ne eliberează de această traumă omniprezentă. Fiecare pas mărește gradul de conștientizare, fiecare pas întărește sinele nostru sănătos și ne permite să ne confruntăm cu realitatea acestei traume, să aflăm cine suntem cu adevărat și să găsim un nou fel de relație cu noi înșine, cinstit și real, eliberat de nevoia de a ne identifica cu alții pentru a ne cunoaște pe noi înșine.”

Traducere și adaptare după “Trauma of identity and the unwanted child”, un eseu de  Vivian Broughton. Sursa: http://www.vivianbroughton.com/?p=2789

Sursa foto: http://ideas.time.com

 

O perspectivă asupra sexualității

„Când numim sexualitatea „hetero”, „homo”, „gay”, „lesbian”, „trans”, etc. de fapt nu spunem nimic despre calitatea sexualității, despre cum manifestăm sexualitatea (singuri  sau într-o relație, cu un partener).

De asemenea, numind sexualitatea ca fiind „normală”, „naturală” sau „colorată” este adesea mai mult o încercare de a o justifica pentru opinia publică decât de a o privi mai profund.

Ceea ce contează sunt următoarele întrebări:

  • dacă practicăm sexualitatea din identitatea noastră sănătoasă, sau
  • dacă sexualitatea noastră este traumatizată, sau
  • dacă îi traumatizăm pe alții cu sexualitatea noastră, și
  • dacă trauma noastră sexuală ne obligă să dezvoltăm strategii  de supraviețuire și atitudini de Victimă sau Agresor.

Sexualitatea sănătoasă este posibilă cu condiția să avem un „Eu” disponibil sănătos, să acționăm din proprie voință, să păstrăm un contact bun cu percepțiile și emoțiile noastre, să avem gânduri realiste, să avem un bun simț al corpului nostru și să facem ceea ce ne aduce bucurie atât nouă cât și partenerului nostru.

Fiind traumatizați sexual, foarte des datorită biografiei traumatice, înseamnă a fi copleșiți de emoții precum anxietate, dezgust, durere, rușine sau vină și atingerea unei stări în corp de  prăbușire sau înghețare (Victimă).

Într-o trauma sexuală, corpul nostru este transformat de către o altă persoană (Agresor) într-un obiect, suntem răniți din punct de vedere fizic și psihologic și nu putem să-l oprim pe celălalt și să ne apăram.

Strategii de supraviețuire urmare unei traume sexuale din perspectiva Victimei:

  • amorțire emoțională,
  • încercare de părăsire a corpul psihic,
  • identificarea cu percepțiile și nevoile Agresorului,
  • senzație de dezgust, rușine și vină,
  • învinuirea de sine și sentimentul de a fi fără valoare ,
  • negarea experiențelor traumatice care s-au întâmplat cu sine,
  • suprimarea amintirilor traumatice.

Atitudini de supraviețuire din perspectiva Agresorului:

„Este datoria ta și dreptul meu să am parte de sex”.
„Este o plăcere pentru tine și nu îți face rău.”
„Îl iubesc pe acest copil și copilul mă iubește.”
„Tu te-ai oferit și m-ai sedus.”
„Chiar dacă spui „nu”, în adâncul tău chiar vrei să faci sex.”
„Ți-am plătit cu bani pentru asta.”

Sexualitatea ca strategie de supraviețuire a traumelor:

  • implică adesea alcool și droguri,
  • este înțeleasă ca o compensare pentru singurătate,
  • se bazează pe iluzii de iubire („Agresorul este singura persoană care mă iubește și care are grijă de mine”),
  • credințe în mituri despre sexualitate (de exemplu, „virginitate”),
  • oferă doar o scurtă perioadă de timp,
  • actul sexual trebuie repetat obsesiv,
  • persoana nu are grijă dacă organismul este rănit sau infectat cu viruși, bacterii sau ciuperci,
  • persoanei nu îi pasă dacă actul sexual duce la o sarcină nedorită.

Deoarece psihotrauma este atât de răspândită în toate societățile, trauma sexualității este de asemenea comună.

O consecință a traumei sexuale este aceea de a o repeta din nou și din nou fără a fi conștienți. Ne putem simți bine, chiar și cu retraumatizarea sexuală, deoarece nu știm ce înseamnă a trăi o sexualitate sănătoasă.

Dacă suntem interesați de sexualitatea noastră putem explora psihicul nostru și putem afla cum să ne trăim conștient sexualitatea, într-un mod sănătos.”

*

Un articol scris de profesorul Franz Ruppert  (04.04.2018), preluat de pe site-ul  http://www.vivianbroughton.com/?p=3138/

Franz Ruppert și-a început studiul despre traume la sfârșitul anilor 1980, dezvoltându-și teoria prin propriile sale cercetări și explorări în lucru cu clienții săi , dar și în explorarea terapeutică personală.  Teoria lui Ruppert a evoluat într-o teorie clară și elegantă a identității umane și a traumei psihice care, în timp ce are rădăcini în multe teorii mai vechi, este în sine coerentă și completă.

Despre trauma psihică și consecințele ei, în metafore

Ca zombii,
părți din ea, rupte, fără identitate, letargice,
mărșăluiau înfometate de viață
prin cimitire sterpe,
mâncate de foc.
Rătăcite în timp,
intrau unele în altele, oarbe,
unele împotriva altora,
necunoscându-se,
neștiind de unde vin
ori încotro merg,
speriindu-i nopțile
fără să știe cum să le oprească.

Diminețile, strângea în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învețe cum să-și simtă viu
corpul obosit,
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân,
arta de a renaşte?

Daniela Dumitru – “Ca zombii”

Puterea lui “NU”

Multora dintre noi ne place să credem, atunci când vine vorba despre copii, că ei nu simt, nu înțeleg și nu au cum să fie afectați de acțiunile noastre. E poate confortabil așa pentru un psihic mult prea rănit, însă realitatea este foarte diferită.

Într-un anumit fel, copii fiind, receptăm informații de la părinți încă din uter și bineînțeles, și ulterior, ca bebeluși sau copii mai mari !

Chiar dacă conștient nu suntem în contact cu acele informații, ele ne amprentează foarte specific perspectiva proprie despre noi și despre viață.

“NU”-ul pentru viața copilului pe care îl spune femeia când descoperă că e însărcinată, este perceput de copil la aceeași intensitate. Pendularea ei între a păstra sau a nu păstra sarcina răsună precum o sentință la moarte pentru ființa umană care se dezvoltă în ea. Încercările ei concrete și nereușite, de pierdere a sarcinii, sunt tot atâtea tentative și amenințări cu moartea pentru copil. “NU”-ul pentru viața fratelui care a fost avortat este perceput de copilul din pântec, ca un “NU” pentru propria lui viață, chiar dacă el e dorit.

Pentru copilul care se naște, “NU” -ul primit încă din uter, rămâne ca un destin de împlinit, ca un program creat de părinți în ai cărui parametrii urmează să crească și să “trăiască”, fără să poată ieși cu ușurință din așa ceva.

Aici nu este despre a judeca femeia care are o sarcină nedorită sau bărbatul care nu s-a protejat și nici despre motivele lor de a păstra o sarcină sau nu.

Aici este despre a numi faptul că, venit pe lume, copilul poartă inconștient rana unei respingeri semnificative, rana de a nu fi fost dorit și poate o compulsivă tendință către autoanulare, către distrugerea de sine în feluri diferite.

Pentru copilul născut, chiar bebeluș fiind, furia și durerea de a fi ignorat de părinții săi care nu se înțeleg și se ceartă, poate incapabili să se conecteze între ei și incapabili să se conecteze cu copilul, pot fi copleșitoare !

Copilul, indiferent că se află în uter sau este deja născut, simte când la celălalt capăt al relației nu este nimeni în contact cu el care să îl trateze ca pe o ființă umană de sine stătătoare.

Aceste “NU”-uri sunt experiențe agresive la care copilul este expus, care îl traumatizează psihic și îi afectează modul în care se adaptează în viață ca adult, în relație cu ceilalți.

Mi-ar plăcea să înțelegem tot mai mulți cât de senzoriali suntem, copii fiind, și cu câtă finețe percepem în jurul nostru, fără să avem cunoașterea unui adult și fiind lipsiți total de puterea de a decide pentru viața noastră!

Copiii au nevoie de multă blândețe și conectare pentru a fi cât mai bine în viață și au nevoie de adulți care se pot conecta în primul rând cu ei înșiși.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Frica în relația părinte – copil

Observ cum educarea copiilor se face încă, în mare măsură, dintr-un punct de frică.

Părintelui îi este frică în relație cu copilul său.

Chiar dacă părintele își recunoaște această frică sau nu, pentru copil, frica părintelui  în educarea sa lasă o ampretă dramatică.

Când părintelui îi e frică, el nu este disponibil pentru nevoile copilului său, indiferent de vârsta acestuia.

Când părintelui îi este frică nu se poate conecta sănătos cu copilul și cu nevoile acestuia, nu poate să ofere suportul de care are nevoie copilul pentru a se descoperi și a se simți pe sine. Când părintele este într-un punct de frică el nu își poate ajuta copilul să se regleze emoțional sau să își dezvolte autonomia și nu poate stabilii repere ferme, sănătoase și blânde. Frica paralizează încrederea părintelui și permite creșterea îndoielii de sine a copilului, a rușinării acestuia.

Când părintelui îi este frică, el nu este prezent  în relația cu copilul său, nu poate oferi contact și îngrijire sănătoasă. În consecință copilul este lipsit de un adult care să îl ghideze, să îi pună limite cu blândețe, care să îl susțină în procesul său de creștere, care să îi dea siguranță. Pentru a supraviețui, copilul este forțat să se susțină singur ori să devină părinte pentru părintele său !

Părinții își educă încă copiii cu: „ești băiat , nu trebuie să plângi” și copiilor le este frică de emoții ori nu se pot conecta cu ele. Părinții preferă să nege copilului reacțiile emoționale: „nu, nu te doare”, „nu, nu ai nimic”, ca o metodă de educare a curajului și a modelării puterii interioare a copilului, fiind respinse neputința, vulnerabilitatea, durerea, frica. Părinții încă își educă copiii nesusținându-i sănătos atunci când aceștia sunt furioși, nesesizând cum ei înșiși contribuie la crearea și creșterea în intensitate a furiei copiilor lor.

Când frica părintelui duce la numeroase interdicții puse copilului, părintele nu oferă repere sănătoase copilului pentru a-l ajuta să înțeleagă care sunt nevoile lui și cum poate să le împlinească.

Frica părintelui nu crează câmp pentru creșterea încrederii în sine a copilului, pentru susținerea inițiativelor sau deciziilor sale, pentru explorare și interacțiune sănătoasă cu ceilalți, ci de cele mai multe ori creează câmp pentru pedepse și exprimarea unei autorități dure, stricte, rigide.

Pe termen lung, efectul este traumatizant pentru copil. Lipsa „ascultării” de către persoana de îngrijire, lipsa înțelegerii copilului și nepermiterii exprimării voinței acestuia, lipsa suportului și a încrederii părintelui, lipsa unei oglindiri adecvate a copilului, duc la frustarea extremă, la ruperea psihicului copilului, la internalizarea acestui model de educație prin frică, la înstrăinarea de cine este el, de nevoile lui, de voința lui, de contactul sănătos cu sine și cu ceilalți, la dezvoltarea diferitelor tulburări de anxietate, de atenție, de voință ori de comportament.

Când educăm din frică nu suntem într-un loc de iubire și de conectare cu copilul nostru și, vrem, nu vrem, perpetuăm abuzul, neglijarea în care noi înșine am fost crescuți.

Este reponsabilitatea noastră de părinți să ne informăm, să ne privim, să ne cercetăm.

Ne educăm copiii dintr-un punct de iubire sau suntem într-o iluzie a iubirii, așa cum noi înșine am crescut ?

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Lipsa conectării emoționale în relații

Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, însă ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă:

„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place când vine ziua lui de naștere sau îl așteptăm pe Moș Crăciun ori e ziua Copilului. I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să îi chem prietenii și el să nu afle, i-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească cumva din vina mea. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe mici detalii care iau timp și dacă vrei să te ocupi singură de toate astea chiar că îți dau mari bătăi de cap. Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia.

Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.

După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau linistită, să îmi văd puiul liniștit, să îmi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva. Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat.

Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.

Ce se întâmplă?”

Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului. Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria și orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să își controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce e considerat inadecvat, ceea ce nu corespunde cu așteptarea, cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să își arate aprecierea?

Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte ?

Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze astfel încât să manifeste comportamentul așteptat? Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat? Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata? Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții? Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție ?

Pentru copil sunt întrebări fără răspuns atunci când părintele are setate anumite așteptări, dar este în dificultate de a valoriza emoțiile, indiferent care sunt acestea, de a se putea conecta emoțional cu copilul său și cu sine, de a recunoaște emoțiile copilului său și de a putea să le tolereze.

Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să gasim sens și să răspundem adecvat când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. În lipsa conectării emoționale, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.

Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase și pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a ne aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria.

Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.

Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce trebuie să simți, ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți.

Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme semnificative de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut și care ne definesc. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, când evităm repetat atunci este un mecanism de supraviețuire prin care ținem departe ceea ce e prea mult de dus. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, evităm să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, și pierdem astfel mesaje semnificative pe care toate acestea ni le transmit. Pierdem conectarea cu noi înșine.

E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă. E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele. Acest mod de a ne raporta la emoții îl transmitem copiilor noștri, iar ei nu au cum să își gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați emoționali cu sine.

Însă mai mult decît transmiterea unei culturi, aici este despre faptul că un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, el poate fi expus la traumatizare psihică.

A ne deschide brațele pentru sentimente este mai ușor de spus decât de făcut într-o cultură în care fericirea este considerată o virtute, succesul presupune să nu ții cont de ceilalți, iar recunoașterea propriilor traume și apelarea la ajutor specializat nu are încă în conștiința noastră importanța spălatului pe dinți.

Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri, de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin, de a le primi, de a le analiza.

Avem această capacitate de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile !

Daniela Dumitru, psihoterapeut
la Cabinet individual de psihologie, București
Tel : 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com

Informare despre Regulamentul General privind Protecția Datelor

Acest mesaj este important pentru colaborarea noastră.

Adresa dvs. de e-mail se află în baza mea date, fiind obținută în mod direct, ca urmare a abonării dvs. la Newsletter sau prin lăsarea unui mesaj în secțiunea Contact.

Incepând cu 25 Mai 2018 a intrat în vigoare și în România noua lege cu privire la protecția datelor, lege emisă de Uniunea Europeană. În acord cu GDPR (General Data Protection Regulation) / RGPD (Regulamentul General privind Protecția Datelor), site-ul meu administrează datele dvs. personale, în condiţii de siguranţă şi numai pentru a vă informa cu privire la evenimentele profesionale organizate de mine.

Odată cu schimbarea legislației în domeniul folosirii datelor personale am nevoie de acordul dv. pentru a continua să rămânem conectați.

Vreau să știți că:

Site-ul psihoterapeutbucuresti.com colectează datele cu caracter personal furnizate de către dvs., în scopul informarii, folosind poșta electronică, asupra produselor și serviciilor oferite (ex: ateliere/workshop-uri).

Dacă lăsați un mesaj în secțiunea Contact, dacă vă înregistrați la Newsletter sau un eveniment, datele sunt păstrate pe o perioadă nedeterminată.

În cazul în care nu mai doriți acest lucru, folositi opțiunea „Dezaboneaza-te”.

De asemenea, folosind opțiunea „Administreaza abonamente”, puteți vizualiza și/sau modifica datele dumneavoastră personale (Nume, Prenume, adresa e-mail).

E important să amintesc că fără acceptul dvs., nu veți primi de la mine informări cu privire la evenimentele profesionale organizate de mine.

Vă mulțumesc, indiferent de opțiune!

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Scrisoare către un prieten care suferă

În cultura noastră este încetățenită ideea că trebuie să fim puternici, să facem față vieții, însă observ că adeseori oamenii încearcă să fie puternici neluând în seamă şi părțile vulnerabile, părțile care îi dor.

Este foarte greu să ne luăm în seamă atunci când cei din familiile noastre nu obișnuiesc să ne ia în seamă şi, mai mult, ne ridiculizează ori ne resping dacă ne plângem că ne doare.

Însă nu putem să băgăm, pentru totdeauna, sub preş, rănile noastre psihice. Ele ies la suprafață la un moment dat, din nevoia noastră sănătoasă de a ne reîntregi cu ceea ce ni s-a întâmplat cândva care ne-a copleşit pentru că a fost prea mult de dus. Avem nevoie să ne reamintim ceea ce a fost uitat şi tot acest ceva greu şi dureros ne reapare la un moment dat, fie prin boli fizice, fie prin stări psihice de panică, de anxietate, de depresie, dificultăți în a ne odihni ori a ne hrăni sănătos, etc.

E şi mai greu să te uiți la rănile tale psihice, să ceri ajutor unui specialist, atunci când cei din jur, familia, te ruşinează că “ai probleme cu capul” şi pare mai rezonabil să ai o boală fizică decât să ai de-a face cu un psihoterapeut.

Şi este de înțeles această mentalitate în contextul în care ani de-a rândul noi românii nu am avut acces la psihologie şi la informații valoroase din acest domeniu, psihologia şi practicarea ei fiind chiar interzise în vremea comunismului. Este de înțeles această mentalitate în contextul în care, copii fiind, vedeam oameni pe stradă vorbind singuri şi bănuiam că ajunşi în acest stadiu nu mai avem nicio şansă. Ceea ce e diferit față de atunci, este că acum avem acces la informații, la cele mai recente cercetări în domeniul psihologiei şi psihotraumatologiei, că există specialişti pregătiți care pot să ghideze o ființă umană in propriul proces psihoterapeutic şi, din aceste motive, avem mai multe şanse să ne ocupăm din vreme de sănătatea psihicului nostru astfel încât să prevenim faza în care nu mai avem nici o şansă.

Până la urmă şi cu psihicul nostru se întâmplă la fel ca şi cu oricare parte a corpului nostru: fără să fie tratat, se deteriorează până când ajunge în fază critică.

Din păcate noi toți avem răni psihice, am fost răniți în diferite feluri, chiar neintenționat de către cei care ne-au dat viață în această lume. Psihicul unui copil este extrem de deschis şi de vulnerabil şi poate fi rănit cu mare ușurință comparativ cu psihicul unui adult.

A încerca să ținem departe părțile noastre rănite, vulnerabile, arătându-ne puternici pentru a corespunde poate imaginii agreate de către cei de care am depins cândva, este un mare risc pentru sănătatea proprie şi chiar pentru sănătatea celor care depind de noi în prezent şi mă refer la copiii şi la partenerii noștri .

Cred că nu e uşor să stăm față în față cu durerile noastre, cu părțile vulnerabile pe care am învățat să le ascundem şi de care ne ruşinăm, însă ştiu că nu e uşor doar atunci când nu ştim cum e şi atunci când nu a existat nimeni în viața noastră care să ne accepte în felul acesta şi care să ne tolereze cu ceea ce simțim .

Fiecare parte rănită din noi are ceva de spus şi de fiecare din noi depinde să ne ascultăm părțile rănite, să cerem ajutor specializat pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi, de ce ne doare, pentru a ne echilibra psihic, pentru a înțelege cum funcționăm, pentru a ne descoperi tiparele prin care ne autosabotăm ori ne blocăm.

Fiecare parte rănită merită onorată pentru că poartă o parte din experiența noastră umană şi, odată acceptată în viața noastră, înțeleasă, ne permitem să evoluăm, să devenim mai buni cu noi înşine, mai compasivi, mai umani şi mai sănătoşi.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Imagine: ” The Little Prince by Lavenderwitch on DeviantArt”

Repere psihoterapeutice – roata suferinței personale

Nu, nu suntem perfecți.

Relațiile noastre nu sunt perfecte.

Iubim, suferim, ne despărțim. Iubim iar, fugim. Mințim, trădăm, părăsim, rănim.

Este un amalgam ciudat din care nu avem cum să ieșim teferi.

Suferim din ce în ce mai mult şi cu greu descoperim rădăcinile acestei dureri.

Până atunci ne sabotam, ne anulăm, ne pedepsim, suntem noi înşine împotriva noastră, ne suntem propriul duşman.

Câtă durere încape într-un om! Câtă durere îi dă târcoale! Nimeni nu scapă! Atât de multă durere, până ne rupem de noi înşine, până uităm câtă durere trăim!

Şi apoi, toată durerea asta uitată o căutăm.

Vrem să ne-o reamintim.

Doar că, în timpul căutării, repetăm cu noi înşine, cu ceilalți, actul de agresiune care s-a facut cândva împotriva noastră.

Ne chinuim corpurile, ne otrăvim, ne omorâm încet, subminându-ne viața, ne păcălim că este vorba despre plăcere, că viața e scurtă şi vrem să-i simțim gustul.

Cine să oprească sau cum sau de ce să oprească această roată a suferinței personale?

Cine în fiecare din noi se poate trezi din cercul acesta nebunesc? Ce forțe ne mişcă până într-acolo încât să vrem să punem stop haosului şi lipsei de iubire față de noi înşine? Când vom putea să auzim dorința corpurilor noastre de a fi iubite, când ne vom putea trata fiecare celulă cu respect?

Şi oare când ne sosește timpul pentru a ne vindeca ?

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut

Repere psihoterapeutice – relațiile dintre femei şi bărbați

Mi se întâmplă să aud replici fie de la femei, fie de la bărbați: “A, un bărbat ți-a făcut asta! Dă-i d…u de bărbați!”, “Bărbații sunt nişte porci !”, ” Nu merită să suferi pentru un bărbat!”

De când mă ştiu am fost oripilată auzind astfel de replici şi am refuzat să urmez astfel de îndemnuri.

Cred cu tărie că bărbații, ca şi femeile, pot fi oameni deosebiți, sensibili, talentați, de încredere, oameni pe care te poți baza, care nu trădează, care ştiu să fie alături atunci când ai nevoie, care ştiu să mângâie, să aline, să fie tandri si care merită să fie iubiți.

Nu identitatea de sex împarte oamenii în buni şi răi, merituoşi sau mai puțin merituoşi, iar relațiile dintre femei şi bărbați nu eşuează pentru că bărbații sunt o specie infernală de care femeile trebuie să fugă dacă nu vor să sufere.

Pentru mine, sunt îndemnuri periculoase care mențin un mare dezgust față de sexul opus şi perpetuează o luptă neîncetată între femei şi bărbați, fiecare fiind dușmanul celuilalt, în timp ce cauza reală a rănirilor dintre sexe rămâne ascunsă pentru mulți dintre noi.

Adevărul este că relația părinte – copil îşi lasă o amprentă semnificativă pe toate relațile viitoare ale copilului, pe tot restul vietii sale.

Dacă părintele este indisponibil emoțional pentru copilul său, copilul internalizează acest model relațional care îi devine familiar si care va fi echivalentul unei relații de iubire. Pe măsură ce creşte şi devine interesat de relații romantice, va alege acei parteneri indisponibili emoționali, după modelul de ataşament cu părintele său, pentru că acesta este modelul de iubire cunoscut. Doar la astfel de parteneri vibrează şi are experiența unei atracții erotice intense. Ei par partenerii de cuplu perfecți fața de care ar putea să implinească o nevoie uriaşă de iubire, care a fost constant neîmplinită în familia de bază. Iar în timp, o dată ce aleg aceşti parteneri, descoperă că sufera, că nevoia de iubire este tot neîmplinită şi că rănile emoționale sunt tot mai mari, în ciuda eforturilor de a fi cei mai buni.

În acelaşi fel caută parteneri agresivi, abuzivi atunci când abuzul, agresivitatea au marcat copilăria. Caută parteneri imaturi atunci când părintele este veşnic imatur, incapabil să îşi asume rolul de părinte, şi copilul îşi asumă rolul de părinte pentru părintele său. Toate aceste tipare sunt nesănătoase, extrem de dăunătoare pentru sine, cu consecințe foarte grave asupra sănătății psihice şi fizice proprii, dar şi asupra celor din jur, pentru că suntem ființe sociale, funcționăm în relații şi ne influențăm unii pe ceilalți.

Până nu înțelegem ce ni s-a întâmplat în trecut, copii fiind, vom continua să căutăm izvoare de iubire secate, vom căuta vinovați, rămânând departe de propria experiență timpurie care ne-a marcat existența până acolo încât să nu putem recunoaşte acei parteneri care pot fi disponibili emoțional pentru noi, blânzi, tandri, atenți, iubitori.

În consecință, depinde în primul rând de noi înşine să avem o viață mai bună, să găsim izvorul iubirii, să învățăm să fim în relații sănătoase, pline de sens, în care partenerii se sprijină unul pe celălalt într-un mod sănătos şi îşi oferă iubire cu generozitate.

Daniela Dumitru, psiholog-psihoterapeut
Telefon: 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com
Adresa: Calea 13 Septembrie, nr 102, sector 5