Supraviețuirea după trauma relațională

Psihicul copilului este mult mai vulnerabil decât putem percepe marea majoritatea dintre noi și copleșirea psihicului copilului se poate produce destul de ușor.

Agresiunile sunt principalele situații care duc la traumatizarea copiilor, iar agresiunile care se repetă în relații asupra copiilor sunt în principal o consecință a traumelor nerezolvate ale părinților sau îngrijitorilor semnificativi. Agresiunile cele mai subtile și mai greu de moderat sunt cele emoționale.

Trauma e o experiență interioară, subiectivă, de ruptură emoțională, sufletească, în urma unei situații de viață care copleșește posibilitățile psihicului de gestionare a acesteia.

dupa trauma

Așa cum indică desenul alăturat, după profesor Frantz Ruppert – Constelarea Intenției, schematic, psihicul se clivează (rupe( în trei părți: partea originală sănătoasă, partea rănită, traumatizată  și un nou “sine”, sinele de supraviețuire.

Când provenim din familii disfuncționale/toxice este cel mai probabil că, până la vârsta adultă, am suferit deja repetate traume psihice și suntem supraviețuitori ai traumelor complexe suferite în copilărie în relațiile cu părinții sau persoanele de care am depins în totalitate pentru a supraviețui, ei înșiși fiind traumatizați și disociați.

Consumul excesiv de alcool, de medicamente de către un părinte sau de către ambii părinți, absența unui părinte ori comportamentele compulsive, rigide, agresive ori inadecvate sexual, certuri și tensiuni repetate între părinți, perioade în care părinții nu își vorbesc, sunt doar câțiva dintre factorii externi care  generează repetate experiențe de ruptură psihică internă în perioada copilăriei și care ne marchează ca adulți.

Ceea ce agresează semnificativ psihicul copilului în relațiile disfuncționale este incapacitatea persoanelor de îngrijire  de a recunoaște și de a conține propriile gânduri, emoții ori senzații corporale. Acest blocaj în a se conecta emoțional cu sine și cu copilul este un efect al traumelor proprii suferite pe un fond cultural în care accentul este pus pe dezvoltarea cognitivă, iar relațiile disfuncționale/toxice, traumele, mai sunt încă subiecte tabu.

Gândurile, emoțiile, senzațiile corporale sunt negate și evitate, inconștient, în mod repetat atât față de sine cât și cu ceilalți ceea ce generează în psihicul copilului trăiri de confuzie, de anihilare a propriilor percepții, de afectare a capacității de a avea încredere în sine, atât în copilărie cât și mai târziu, ca adult.

Această tendință către negare și evitare este specifică acestui sine de supraviețuire care se străduiește din răsputeri, până la epuizare, să țină cât mai departe de zona conștientă amintirea traumei și a trăirilor specifice de frică, de neputință și de vulnerabilitate specifice traumei. Aceste trări sunt încapsulate și împinse din zona conștientă prin diferite strategii de supraviețuire precum cele de evitare, de control, de compensare.

Efectele traumei repetate și continue cauzate de persoanele semnificative nouă, ne schimbă creierul și personalitatea în mod profund.

desenÎn lipsa unei schimbări semnificative în tipul de relaționare din mediul familial și a unei terapii adecvate, pe termen lung, pe fondul modelării și adaptării după psihicul părinților, în psihicul copilului devenit adult, se petrece o schimbare a relației dintre părțile splitate, în sensul că partea supraviețuitoare devine dominantă și poate face ca sinele sănătos să devină foarte mic, așa cum este reprezentat în imaginea alăturată.

În aceste condiții, capacitatea noastră de a vedea și înțelege realitatea așa cum este ea, ca supraviețuitori ai traumelor complexe, se diminuează semnificativ. Nu mai suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar și ne este afectată calitatea vieții.

A funcționa din sinele de supraviețuire imediat după traumă este un mod sănătos de a ne menține în viață, însă a rămâne în acest sine pe perioade lungi de timp, devine dăunător pentru noi și pentru cei cu care relaționăm.

Un exemplu de relaționare disfuncțională/toxică este atunci când deși copilul a fost agresat emoțional poate de un alt copil sau de către un adult,  părintele îi spune că nu trebuie să plângă ori că nu trebuie să sufere, ori că e prea sensibil, acesta fiind el însuși incapabil să recunoască agresiunea și să se conecteze cu experiența dureroasă a copilului. Mai mult, părintele este incapabil să își protejeze copilul de agresiune și prin comportamentul său lipsit de empatie adaugă agresiune asupra copilului. Recunoaștem acest lucru când părintele se enervează de „smiorcăiala” copilului și îl amenință că o să se supere dacă o ține tot așa. În felul acesta, sentimentele și percepțiile copilului sunt în mare parte ignorate și negate mai degrabă decât acceptate și validate, inclusiv cele de frică, de furie, de vină, rușine, confuzie, trăite ca urmare a reacțiilor părintelui enervat.

În cazul copiilor deveniți adulți care caută sprijin, părinții aduc agresivitate în relație inclusiv prin desconsiderarea acestei nevoi, de bază, de a solicita ajutor, tratându-și fiul sau fiica ca fiind atât de imaturi, de blegi și de incapabili de a se descurca singuri la vârsta lor.

Ca adulți, re-traumatizarea poate fi destul de subtilă și se poate întâmpla destul de frecvent. Ceea ce putem observa la noi înșine este că ne simțim răniți foarte ușor, că ne simțim adesea copleșiți de emoții intense, neajutorați, nu găsim soluții de ieșire. Ne simțim ca și cum trebuie să ne apărăm în relații, ne retragem din relații, avem sentimente puternice de vină, rușine, tindem să ne controlăm pe noi înșine, mediul și pe ceilalți oameni, avem o tendință compulsivă în a-i salva pe alții, dezvoltăm diferite strategii disociative și pot apărea gânduri suicidare, anxietate, depresie, boli ori diferite tulburări.

Ca supraviețuitori ai traumelor complexe este foarte greu să ne ajutăm singuri deoarece atunci când căutăm soluții, acestea provin din sinele nostru de supraviețuire care acoperă mare parte din resursele sănătoase ale psihicului. Soluțiile pe care le găsim au de-a face cu aceleași strategii prin care ne menținem clivați, ne facem rău, ne autosabotam, ne ignorăm gândurile, emoțiile și senzațiile corporale.

dupa terapie

A trăi sănătos după traumă trebuie să implice terapia adecvată traumei, care înțelege modelul și contribuie la creșterea conștientizării strategiilor de supraviețuire, a procesului de clivare și a recunoașterii și consolidării părții sănătoase a sinelui astfel încât sinele nostru să arate din ce în ce mai mult ca în imaginea alăturată.

Acest proces psihoterapeutic este foarte mult un proces de a ne conecta cu adevărul nostru, de a consolida în psihic acest adevăr ce nu a fost multă vreme susținut, ghidat, recunoscut, ci mai degrabă negat, invalidat, nerecunoscut, distorsionat.

Dacă aveți nevoie de ajutor, contactați psihoterapeut Daniela Dumitru la telefon 0722536745 și solicitați o programare.

Sursa foto: Vivian Broughton , https://www.vivianbroughton.com

Iubirea și copilul rănit din interior

Cercetările clinice făcute în domeniul psihotraumatologiei  arată că ceea ce ne crează dificultăți serioase în relațiile noastre de zi cu zi, fie cu partenerii de viață, fie cu copiii, fie că ne confruntăm cu dificultăți în a lega și a rămâne în relații intime, este însăși istoria noastră de viață timpurie, traumatică.

Ceea ce avem nevoie să înțelegem pentru a ne fi mai bine în relațiile noastre este că modurile în care ne sunt afectate în prezent relațiile sunt adaptări urmare traumelor suferite de timpuriu, în relație cu îngrijitorii noștri primari, ei înșiși traumatizați și indisponibili emoțional pentru nevoile noastre.

Ce este trama relațională? Cum definim trauma?

În psihotraumatologie numim traume relaționale timpurii, acele traume care se produc în psihicul nostru, în perioada copilăriei și chiar mai devreme, de la concepție, atunci când există o amenințare venită din partea unei persoane cu care avem o relație (părinte, bunic, frate, etc) chiar dacă acea persoană dorește sau nu această situație, intenționează sau nu să ne producă acea amenințare.

Totodată, numim traumă acea experiență interioară, subiectivă, de ruptură emotională, sufletească, în urma unei situații de viață care ne-a copleșit posibilitățile de gestionare a acesteia.

Cum suntem afectați de traumele relaționale?

Schiță : Mihai Dumitru

De timpuriu, în relațiile de atașament din păcate prea puțin sănătoase, suntem nevoiți să ne adaptăm ferecând în interiorul nostru un copil foarte rănit, dar, deși exilăm acest copil, el este continuu prezent ca o umbră. Îmi vine în minte conceptul de umbră al lui Jung ca fiind acea parte a noastră întunecată și negativă pe care ne este extrem de dificil să o integrăm în conștientul nostru.

Tocmai această exilare a copilului rănit ne ține departe de noi înșine și ne aduce iar și iar în relații în care suferim, ne simțim singuri, inutili, oricâte eforturi am face pentru a fi iubiți, ne simțim neapreciați, lipsiți de valoare, umiliți, trădați. Și credeam că ne iubim…

În realitate, aceste relații în care suferim, fie că sunt relații la distanță, relații imposibile sau relații în care ne simțim singuri deși suntem împreună, ne sunt atât de familiare, le-am trăit în relația de bază, fără să mai putem recunoaște ceva din ce a fost, de aceea și rezonăm unul cu altul și ne simțim atât de atrași pentru a fi împreună. Credem că ceea ce trăim este iubire. Până nu înțelegem ce anume repetăm, în mod constant căutăm provocări de a aduce în conștiință exact acele părți care au fost rănite de mult și au nevoie să fie aduse în conștiiță, integrate, acceptate.

Poate că am învățat foarte bine să ne înțelegem părinții, să ne spunem că părinții ne iubesc, copilăria a fost fericită, că totul este bine și nu există nici o problemă în relație cu ei, dar cu adevărat nu știm, dacă nu a stat cu noi cineva, cum să stăm și să iubim acest copil rănit din noi înșine. Nu știm cum să îl protejăm, cum să îi înțelegem nevoile, fricile, încăpățânarea.

De fapt, inconștient de cele mai multe ori, facem un efort uriaș să ținem acest copil bine ascuns pentru că în jurul lui este foarte multă rușine, vină, frică și nici nu știm cum să reacționăm când retrăim astfel de emoții.

Și poate că am învățat, că e mai sigur să ne retragem din relații, să ascundem ce simțim, să ne prefacem, să fim neobosiți în încercarea noastră de a fi mai buni de iubit. În spatele unor astfel de comportamente există, de fiecare dată, copilul rănit din noi ale cărui nevoi nu au fost văzute, simțite, împlinite, un copil frustrat pentru că a așteptat prea mult, care nu a primit suport, înțelegere, validare, recunoaștere, căruia îi este foarte frică, și care are mare nevoie în realitate de un contact bun, de empatie, de siguranță.

Pentru a ne deschide sufletul către acest copil rănit, a-l aduce în viața noastră conștientă, putem începe prin a încerca să ne recunoaștem modurile specifice în care relaționăm și apoi să descoperim ce ne determină să avem astfel de comportamente, în realitate complet neiubitoare față de noi înșine sau față de partener:

-facem concesii încercând să acoperim orice nevoie a celui iubit asumându-ne vina de fiecare dată?

-ne ținem partenerul la distanță căutând un exteriorul relației un partener ideal?

-strângem o sumedenie de critici pe care le strigăm partenerului în față ori de câte ori simțim prea multă furie și ne e prea greu?

-căutăm compensare pentru lipsa de bucurie și experiențe plăcute consumând droguri, alcool, sex?

-alocăm mult timp carierei sau hoby-urilor și mai puțin timp cu partenerul?

-ne controlăm partenerul în mod excesiv?

Copii fiind, ne identificăm cu părinții și învățăm comportamente despre care ei ne-au spus că înseamnă iubire și ducem mai departe aceste modele (toxice) în relațiile cu noi înșine și cu ceilalți, crezând cu naivitate că iubim. Ne iubim părinții, dar nu știm, copii fiind, că părinții noștri nu au cum să ne iubească când ei înșiși sunt traumatizați. Indisponibilitatea lor emoțională nu este iubire.

Când efortul și tensiunea psihică sunt dirijate în a ne proteja părinții, a construi iluzii și a-i păstra pe părinți precum icoanele în sufletul nostru, devine din ce în ce mai greu să ne recunoaștem experiența reală, subiectivă, traumatică și ne părăsim pe noi înșine și mai mult, generând noi traume psihice.

Dacă vă e greu în relații și știu că vă e greu, nu lăsați să treacă timpul sperând că mâine va fi mai bine. Nu timpul vindecă rănile unui copil rănit, ci intenția conștientă de a ne fi bine în relațiile noastre.

Doar conștienți de scopul nostru putem deschide acel loc îndepărtat în care am fost nevoiți să exilăm copilul rănit, să ne amintim de ce l-am exilat acolo, de ce am devenit surzi și orbi la nevoile lui.

Un copil rănit are nevoie de blândețe, are nevoie să fie văzut, recunoscut, acceptat, mângâiat, susținut.

Un copil rănit are nevoie să plângă în brațele cuiva care îl acceptă și care îi poate oferi un contact bun.

Daca aveti nevoie de ajutor contactati psihoterapeut Daniela Dumitru direct la telefon 0722 536 745 sau scriind pe adresa de e-mail psihodadum@yahoo.com si solicitati o programare.

Biografia sexuală ne dictează erosul. 5 întrebări care ne ajută să ne transformăm semnificativ viața sexuală

”Toți avem o biografie sexuală. Foarte devreme în viață primim mesaje și trăim experiențe în legătură cu corpul nostru, plăcerea, nuditatea și atingerea. Poți vedea aceste lucruri ca fiind inofensive sau irelevante, dar ele ne influențează modul în care trăim și abordăm relațiile și sexul ca adulți.

Pentru a cultiva pasiunea și dorința, a spori inteligența erotică, ajută să îți reamintești ce povești ai auzit despre rolul de gen, sex și sexualitate. Această explorare ne ajută să ducem viața sexuală la un nivel nou și să creăm relația pe care o dorim în inimile noastre.

Ajută să notezi primele gânduri, amintiri și asociații pe măsură ce explorezi aceste întrebări:

1. Care au fost primele mesaje pe care le-ai primit despre sex?

Scanează-ți amintirile, ce ți-a fost spus sau ai auzit spus, ce ai văzut sau adoptat în copilărie.

– A fost sexul ceva de care să îți fie teamă sau de evitat? (de exemplu, multe fete primesc avertismente despre sex în sensul că acesta duce invariabil la sarcină ori că ar putea fi mai degrabă o datorie neplăcută de îndeplinit ca nevastă).

– A fost văzut sexul ca un act de pradă , o agresiune, mai degrabă decât ceva ce ți-ai putea dori și care ți-ar placea ? (de exemplu, “Bărbații vor face orice pentru a te avea și apoi își bat joc te tine” sau “Sper că nu faci și tu ceea ce a făcut tatăl tău cu mine”).

– Corpul era o sursă de rușine (de exemplu – este corect să te imbraci cu fuste lungi, cu bluze închise până la gât, luând acel aer de fată bătrână, de pension) sau corpul era văzut ca o parte importantă în împărtășirea iubirii și a dorinței – de exemplu râsetele, ținutul mână în mână, priviri între părinți?

– Te-ai jenat de sex? Te-ai simțit inconfortabil vorbind despre sex? Sau ai învățat pur și simplu despre sex ca fiind o funcție biologică, o problemă de țevi și instalații care permit procreerea? În mod alternativ, s-ar putea să fi fost impresionată de actul sexual ca o modalitate puternică de a te conecta și de a experimenta iubirea, conexiunea și apropierea.

2. Ce ai făcut cu aceste mesaje?

Aceste mesaje ne lasă o puternică amprentă în corpul și în psihicul nostru. Completează oricare dintre afirmațiile de mai jos dacă acestea reverberează în interiorul tau:

“Fetele bune nu …”

“Un bărbat adevărat …”

“O femeie adevărată ar …”

“Pot sa am orgasm dacă …”

3. Ce au deschis ori au închis aceste mesaje în interiorul tău?

Emily Nagoski scrie despre modul cum fiecare este accelerat sau frânat în timpul sexului – lucruri care ne propulsează ori ne inhibă. Acceleratoarele pot include mirosuri, indicii vizuale sau un anumit tip de atingere. Frânele pot include teama de a fi prinsă, a nu te simți sexy sau atrăgătoare, gândul că nu ești dorită ori ca ai putea fi etichetată, că nu corespunzi, etc.

Care sunt acceleratoarele și inhibitorii tai?

4. A fost sexul un subiect central sau unul periferic în familia în care ai crescut?

Întotdeauna pun întrebarea asta clienților mei. Frecvent oamenii spun că nu s-a vorbit în casă despre sex, că a fost un subiect tabu, periferic.

Dar atunci când sap mai adânc, o poveste diferită apare – de exemplu, apar situațiile de abuz, de viol sau când victima trebuie să păstreze un secret care o face să se simtă murdară ori sexul să i se pară murdar. De asemenea sexul este tabu când există infidelitate în familie, sistematic înăbușită.

Am descoperit că, odată ce catalogam diferitele modalități prin care sexul a fost un subiect evitat sau considerat negativ, în cameră rămâneau foarte puțini care încă mai credeau că sexul era un subiect periferic.

În mod ironic, ceea ce este nerostit crește în mărime și greutate: se așează ca un mare elefant în mijlocul camerei.

Sexul nu a fost niciodată menționat sau a fost ascuns în mod activ ? Exploreaza această întrebare și vezi ce găsești.

5. Au fost experiențele tale sexuale întărite sau provocate de mesajele pe care le-ai primit in copilarie?

Ai întâlnit o lume sexuală complet diferită ca adult sau ai confirmat convingerile copilariei? Gândeste-te la experiențele recente și trecute și uită-te la modul în care moștenirea sexuală s-a format, a intrat în acțiune sau te-a deschis către alte posibilități. În sfârșit, alege un mesaj sexual pe care l-ai primit, dar pe care doresti să îl modifici. Ce mit ai vrea să dezvălui? Identificând ceea ce există- vorbind, văzând și chiar dezvăluind altora – ești gata să începi din nou.”

Traducere si adaptare dupa un articol scris de Esther Perel, expert în relații sexuale, de renume mondial și autor de carti foarte bine vândute, gasit in:
https://www.mindbodygreen.com/0-29961/5-questions-that-will-totally-transform-your-sex-life.html

Trauma de identitate și copilul nedorit

În complicatul alfabet al dorului,
cu degetele mâinilor mele subțiri
îți simt numele viu
sau poate că numele tău viu,
vrând să-mi amintească de tine,
îmi atinge ușor
degetele mâinilor mele subțiri…
Îmi e dor și te caut…
caut în palmă
fără să văd altceva decât
cute, vene, linii.
Acolo mi-ai scris cu căldura din pântec
de când eu și tu eram noi.
Pe palmă mi-ai scris,
dar am înghețat așteptând timpul
când, poate, aș fi știut să citesc
semnele alfabetului tău.

(Daniela Dumitru – „Caut”)

„Identitate

Noi tindem să credem că viața noastră începe la nașterea noastră. Ziua noastră de naștere este ziua pe care o sărbătorim în fiecare an și totuși, există încă nouă luni de viață înainte, pe care deja am trăit-o și pe care rareori o luăm în considerare.

Viața noastră începe de fapt la concepție. Aceasta este ziua pe care ar trebui să o sărbătorim cu adevărat, dar de obicei nu știm prea multe despre această zi.

În terapia dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, terapia psihotraumei orientată pe identitate, înțelegem că petrecem în corpul mamei noastre un moment crucial de formare a identității personale sau, dimpotrivă, de distrugere a identității noastre. Este momentul în care se formează prima și cea mai importantă relație, cu gazda noastră, mama. În această perioadă, prin sarcină, naștere și foarte devreme după naștere, ea este lumea noastră, sursa hrănirii noastre, casa în care ne dezvoltăm și creștem, singura casă pe care o cunoaștem.

Este un timp important al vieții noastre și ceea ce se întâmplă în acest timp ne afectează capacitatea noastră de a deveni adulți încrezători și sănătoși.

Dacă mama se cunoaște psihic, are acces predominant la psihicul ei „sănătos”, adică nu a suferit în mod sever ca urmare a expunerii la situații traumatizante, ea este capabilă să perceapă copilul său nenăscut ca pe un individ unic, cu propriile sale dorințe și nevoi, separate de ale ei. Acesta este terenul pentru un început sănătos pentru copil, pe care își poate dezvolta propria identitate și autonomie.

Trauma de identitate

În realitate însă, astfel de situații sunt rare. Mai frecvente sunt situațiile în care psihicul unei mame este splitat ca urmare a traumelor sale timpurii. Rezultatul este că percepția ei despre realitate nu este clară și motivele pentru care vrea copilul nu sunt simple. Ea nu vede copilul ei ca un individ separat, unic cu propria sa identitate, ci mai degrabă ca o extensie a propriei sale persoane. Tendința ei este de a face copilul un obiect pentru propriile sale satisfacții și utilizări decât să-l vadă ca subiect al propriei sale vieți.

Poate că are un copil pentru că este de așteptat ca ea să devină mamă, poate copilul nenăscut „înlocuiește” un copil pierdut. Poate că mama are un copil pentru a-și salva căsnicia sau așteaptă de la copilul ei iubirea pe care nu a primit-o de la mama sa. Poate ea vede inconștient copilul ca o sursă a împlinirii și a satisfacției ei.

Există multe motive pentru care femeile au sau doresc copii, dar adesea din motive inconștiente, confuze și, în principal, pentru a-și îndeplini propriile nevoi și dorințe frustrate și nesatisfăcute.

Dacă copilul nu este văzut pentru el însuși, ca o ființă unică cu nevoi și dorințe care nu sunt dorințele și nevoile mamei lui, atunci el este forțat să se rupă psihic. Aceasta este trauma identității, o traumă extrem de timpurie. Copilul este neputincios și dependent de mama. În pântece, el nu poate fi separat de ea. Dacă ea moare, el moare. El nu poate face nimic pentru sine. Neputința este starea primară a traumatizării, iar în pântece copilul este neajutorat și dependent în întregime de această relație pentru viața și supraviețuirea sa.

Identificarea – strategie de supraviețuire

Dacă mama nu acceptă sau nu respectă dorințele copilului, el este forțat să renunțe la ele, să se rupă de identitatea sa sănătoasă, să renunțe la fragilele și nou-dezvoltate semințe de autonomie. Singura lui opțiune de supraviețuire este să se identifice cu nevoile și dorințele mamei sale, să se alinieze cu ea, să se identifice cu ea. Toate acestea au loc înainte ca el să-și dezvolte neo-cortexul, acea parte a creierului care se dezvoltă în anii următori ca abilitate de a raționa și de a înțelege. În perioada intrauterină, singurele componente ale creierului activ sunt creierul reptilian și creierul limbic, non-verbal, ceea ce înseamnă că el nu are memoria intelectuală a acestor evenimente, nici nu are acces la experiență (deși experiența este acolo) și informația se pierde în mintea inconștientă.

Copilul crește în mod constant identificat cu dorințele și nevoile mamei sale, apoi poate cu ale tatălui său, cu ale profesorilor, cu ale prietenilor, cu ale șefului și așa mai departe. Pe termen lung, el nu mai știe ce vrea cu adevărat pentru că dorințele i-au fost refuzate, diminuate, ignorate și dovedite a fi lipsite de importanță, și el este atât de obișnuit să nu fie întrebat niciodată. Tot ceea ce știe este că ar trebui să pună nevoile celorlalți înaintea lui, să aibă grijă de ceilalți, în detrimentul îngrijirii de sine, să sufere în timp ce îi asistă pe alții. A face altfel este considerat a fi egoist și nevrednic.

Copilul nedorit și respins emoțional de către mamă

Respingerea emoțională a copilului de către mamă creează o dinamică internă care duce, în final, la o amenințare continuă a existenței copilului.

Există multe motive pentru care o mamă ar putea să nu-și dorească copilul:

  • mama nu vrea să rămână gravidă și să aibă un copil;
  • sarcina a fost o greșeală;
  • concepția a fost violentă sau prin viol;
  • concepția era coercitivă, neplăcută, plictisitoare, neemoțională;
  • concepția a fost văzută ca o datorie;
  • mama îl urăște pe tatăl copilului;
  • sarcina este neplăcută și mamei îi este rău, este adesea bolnavă;
  • mama este ambivalentă în a vrea sau nu un copil;
  • mama este speriată de sarcină și de naștere;
  • mamei i s-au spus multe lucruri înfricoșătoare despre a avea copii;
  • datorită traumelor proprii din copilărie, mama este încă un copil din punct de vedere psihologic și își vede copilul ca pe un rival la satisfacerea nevoilor ei;
  • mama îl percepe pe copil ca pe o provocare, o pierdere a resurselor și oportunităților ei;
  • mama poate suferi de propria traumă de a fi nedorită, chiar urâtă de mama ei;
  • ea poate să-și vadă copilul în mod inconștient ca pe cineva mai slab decât ea, așa că se poate răzbuna pentru propria victimizare;
  • dacă mama a fost abuzată când era copil, ea ar putea vedea copilul ei nenăscut ca potențial abuzator

O mamă poate să își urască copilul nenăscut, poate dori ca el să moară sau poate considera sarcina ca o greșeală, poate să-și petreacă timpul gândindu-se la abandonarea copilului sau încercând să facă un avort. Desigur, dacă avortul are succes, asta este, dar de multe ori încercările de avort nu au succes și acest lucru are implicații masive pentru relația viitoare dintre mamă și copil, chiar dacă copilul nu poate avea o amintire conștientă a traumei. Problema nerostită stă în spațiul dintre mamă și copil, împreună cu orice sentimente, cum ar fi vina sau resentimentul pe care mama îl poate avea față de copil.

Toate aceste atitudini conștiente și inconștiente ale mamei față de copilul ei influențează relația dintre mama și copilul pe care ea îl poartă în pântecele ei. Cei doi nu pot avea o relație. Copilul din uter este într-o mare măsură o parte fizică și emoțională a mamei, mama „hrănește” copilul fizic și emoțional. Copilul nu poate respinge ceea ce îl hrănește sau orice parte a mamei. Chiar dacă mama respinge emoțional copilul, copilul nu poate respinge mama. Viața și existența lui depind de ea. Are nevoie de ea pentru a supraviețui. El o iubește și se confruntă cu lipsa iubirii mamei sale.

Rezultatul este că mama nu dorește copilul și experiența mai mult sau mai puțin conștientă a copilului de a nu fi dorit, domină subtil și definește relația lor și relațiile ulterioare ale copilului. Cu alte cuvinte, mama devine un agresor periculos pentru copilul ei și copilul își poate trăi viața ca victimă, ca singura formă de relație pe care o cunoaște.

Dinamica Agresor-Victimă

Mama și copilul dezvoltă mai degrabă o relație Agresor-Victimă decât o relație sănătoasă, în care mama se simte victima copilului ei nedorit, iar prin respingerea și sentimentele ei confuze față de copil, ea devine agresorul copilului. Copilul neajutorat este atunci o victimă reală în întregime dependent de mama agresoare.

Când mama nu vrea copilul, nu vrea ca el să existe, atunci singura lui opțiune este alinierea cu dorința mamei lui ca el să nu existe; dorința lui de a trăi este anulată, moderată și definită de dorința mamei că el nu ar trebui să trăiască.

Auto-respingere, auto-agresare

Identificarea copilului cu dorința mamei sale ca strategie de supraviețuire înseamnă că el se identifică cu ura și respingerea mamei față de el. Copilul internalizează mama agresoare și devine un agresor pentru el însuși, ignorându-și nevoile și dorințele și subjugându-și voința în acord cu cea a mamei, internalizată.

În același timp, copilul se simte permanent neajutorat și vulnerabil și poate folosi această neajutorare și vulnerabilitate ca strategie de supraviețuire pentru a-și gestiona viața. Rezultatul este o non-viață, o viață de subminare și eșec persistentă și toate relațiile sunt susceptibile de a repeta dinamica victimă- agresor, din copilărie. Conflictul intern dintre aspirațiile Sinelui Sănătos, care este întotdeauna potențial disponibil după o trauma psihică, și strategiile Sinelui Supraviețuitor, care în acest caz este sinele agresor internalizat, domină viața persoanei. Nu poate exista viață de sine autentică; nu poate exista decât o repetiție nesfârșită a dinamicii relaționale premature.

Identificare vs. relație

Identificarea este strategia primară de supraviețuire a traumei identității. Copilul este forțat să se identifice cu nevoile și dorințele mamei și crește cunoscându-se numai prin identificarea cu nevoile și dorințele altora, prin reflectarea modului în care alții îl percep.

Este important să ne dăm seama că aceasta nu este o relație. Identificarea este complet diferită de a fi în relație reală cu o altă persoană. Relația reală presupune un sine puternic sănătos, iar un sine puternic sănătos este cel care deține propria “voință” și propria identitate.

Soluția

Primul lucru în călătoria spre vindecarea unei astfel de relații devastatoare cu propriul sine este să cunoști, să vezi, să recunoști, să fii capabil să spui „da, sunt un agresor pentru mine și mama nu m-a vrut”.

Noi avem nevoie să ne luăm în serios trauma noastră timpurie. Este dificil pentru că suntem deja programați să evităm o astfel de idee. Aveam nevoie de mama noastră și a ne permite să o vedem ca agresor, să știm că nu ne-a vrut, dacă este așa, este într-adevăr dureros. Pentru a face o astfel de călătorie de vindecare, e de luat în serios faptul că este o problemă profund dureroasă, care poate stimula sentimente de vinovăție, de neloialitate și de trădare a mamei, dar, desigur, trădarea a fost a ei.

Este nevoie de timp pentru a vindeca o astfel de traumă. Ea necesită mulți pași, multe „intenții”, multe explorări, dar fiecare pas, fiecare intenție alimentează următorul pas și următoarea intenție. Fiecare pas ne eliberează de această traumă omniprezentă. Fiecare pas mărește gradul de conștientizare, fiecare pas întărește sinele nostru sănătos și ne permite să ne confruntăm cu realitatea acestei traume, să aflăm cine suntem cu adevărat și să găsim un nou fel de relație cu noi înșine, cinstit și real, eliberat de nevoia de a ne identifica cu alții pentru a ne cunoaște pe noi înșine.”

Traducere și adaptare după “Trauma of identity and the unwanted child”, un eseu de  Vivian Broughton. Sursa: http://www.vivianbroughton.com/?p=2789

Sursa foto: http://ideas.time.com

O perspectivă asupra sexualității

„Când numim sexualitatea „hetero”, „homo”, „gay”, „lesbian”, „trans”, etc. de fapt nu spunem nimic despre calitatea sexualității, despre cum manifestăm sexualitatea (singuri  sau într-o relație, cu un partener).

De asemenea, numind sexualitatea ca fiind „normală”, „naturală” sau „colorată” este adesea mai mult o încercare de a o justifica pentru opinia publică decât de a o privi mai profund.

Ceea ce contează sunt următoarele întrebări:

  • dacă practicăm sexualitatea din identitatea noastră sănătoasă, sau
  • dacă sexualitatea noastră este traumatizată, sau
  • dacă îi traumatizăm pe alții cu sexualitatea noastră, și
  • dacă trauma noastră sexuală ne obligă să dezvoltăm strategii  de supraviețuire și atitudini de Victimă sau Agresor.

Sexualitatea sănătoasă este posibilă cu condiția să avem un „Eu” disponibil sănătos, să acționăm din proprie voință, să păstrăm un contact bun cu percepțiile și emoțiile noastre, să avem gânduri realiste, să avem un bun simț al corpului nostru și să facem ceea ce ne aduce bucurie atât nouă cât și partenerului nostru.

Fiind traumatizați sexual, foarte des datorită biografiei traumatice, înseamnă a fi copleșiți de emoții precum anxietate, dezgust, durere, rușine sau vină și atingerea unei stări în corp de  prăbușire sau înghețare (Victimă).

Într-o trauma sexuală, corpul nostru este transformat de către o altă persoană (Agresor) într-un obiect, suntem răniți din punct de vedere fizic și psihologic și nu putem să-l oprim pe celălalt și să ne apăram.

Strategii de supraviețuire urmare unei traume sexuale din perspectiva Victimei:

  • amorțire emoțională,
  • încercare de părăsire a corpul psihic,
  • identificarea cu percepțiile și nevoile Agresorului,
  • senzație de dezgust, rușine și vină,
  • învinuirea de sine și sentimentul de a fi fără valoare ,
  • negarea experiențelor traumatice care s-au întâmplat cu sine,
  • suprimarea amintirilor traumatice.

Atitudini de supraviețuire din perspectiva Agresorului:

„Este datoria ta și dreptul meu să am parte de sex”.
„Este o plăcere pentru tine și nu îți face rău.”
„Îl iubesc pe acest copil și copilul mă iubește.”
„Tu te-ai oferit și m-ai sedus.”
„Chiar dacă spui „nu”, în adâncul tău chiar vrei să faci sex.”
„Ți-am plătit cu bani pentru asta.”

Sexualitatea ca strategie de supraviețuire a traumelor:

  • implică adesea alcool și droguri,
  • este înțeleasă ca o compensare pentru singurătate,
  • se bazează pe iluzii de iubire („Agresorul este singura persoană care mă iubește și care are grijă de mine”),
  • credințe în mituri despre sexualitate (de exemplu, „virginitate”),
  • oferă doar o scurtă perioadă de timp,
  • actul sexual trebuie repetat obsesiv,
  • persoana nu are grijă dacă organismul este rănit sau infectat cu viruși, bacterii sau ciuperci,
  • persoanei nu îi pasă dacă actul sexual duce la o sarcină nedorită.

Deoarece psihotrauma este atât de răspândită în toate societățile, trauma sexualității este de asemenea comună.

O consecință a traumei sexuale este aceea de a o repeta din nou și din nou fără a fi conștienți. Ne putem simți bine, chiar și cu retraumatizarea sexuală, deoarece nu știm ce înseamnă a trăi o sexualitate sănătoasă.

Dacă suntem interesați de sexualitatea noastră putem explora psihicul nostru și putem afla cum să ne trăim conștient sexualitatea, într-un mod sănătos.”

*

Un articol scris de profesorul Franz Ruppert  (04.04.2018), preluat de pe site-ul  http://www.vivianbroughton.com/?p=3138/

Franz Ruppert și-a început studiul despre traume la sfârșitul anilor 1980, dezvoltându-și teoria prin propriile sale cercetări și explorări în lucru cu clienții săi , dar și în explorarea terapeutică personală.  Teoria lui Ruppert a evoluat într-o teorie clară și elegantă a identității umane și a traumei psihice care, în timp ce are rădăcini în multe teorii mai vechi, este în sine coerentă și completă.

Despre trauma psihică și consecințele ei, în metafore

Ca zombii,
părți din ea, rupte, fără identitate, letargice,
mărșăluiau înfometate de viață
prin cimitire sterpe.
Rătăcite în timp,
intrau unele în altele, oarbe,
unele împotriva altora,
necunoscându-se,
neștiind de unde vin
ori încotro merg,
speriindu-i nopțile
fără să știe cum să le oprească.

Diminețile, strângea în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învețe cum să-și simtă viu
corpul obosit,
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân,
arta de a renaşte?

Daniela Dumitru – “Ca zombii”

Puterea lui “NU”

Multora dintre noi ne place să credem, atunci când vine vorba despre copii, că ei nu simt, nu înțeleg și nu au cum să fie afectați de acțiunile noastre. E poate confortabil așa pentru un psihic mult prea rănit, însă realitatea este foarte diferită.

Într-un anumit fel, copii fiind, receptăm informații de la părinți încă din uter și bineînțeles, și ulterior, ca bebeluși sau copii mai mari !

Chiar dacă conștient nu suntem în contact cu acele informații, ele ne amprentează foarte specific perspectiva proprie despre noi și despre viață.

“NU”-ul pentru viața copilului pe care îl spune femeia când descoperă că e însărcinată, este perceput de copil la aceeași intensitate. Pendularea ei între a păstra sau a nu păstra sarcina răsună precum o sentință la moarte pentru ființa umană care se dezvoltă în ea. Încercările ei concrete și nereușite, de pierdere a sarcinii, sunt tot atâtea tentative și amenințări cu moartea pentru copil. “NU”-ul pentru viața fratelui care a fost avortat este perceput de copilul din pântec, ca un “NU” pentru propria lui viață, chiar dacă el e dorit.

Pentru copilul care se naște, “NU” -ul primit încă din uter, rămâne ca un destin de împlinit, ca un program creat de părinți în ai cărui parametrii urmează să crească și să “trăiască”, fără să poată ieși cu ușurință din așa ceva.

Aici nu este despre a judeca femeia care are o sarcină nedorită sau bărbatul care nu s-a protejat și nici despre motivele lor de a păstra o sarcină sau nu.

Aici este despre a numi faptul că, venit pe lume, copilul poartă inconștient rana unei respingeri semnificative, rana de a nu fi fost dorit și poate o compulsivă tendință către autoanulare, către distrugerea de sine în feluri diferite.

Pentru copilul născut, chiar bebeluș fiind, furia și durerea de a fi ignorat de părinții săi care nu se înțeleg și se ceartă, poate incapabili să se conecteze între ei și incapabili să se conecteze cu copilul, pot fi copleșitoare !

Copilul, indiferent că se află în uter sau este deja născut, simte când la celălalt capăt al relației nu este nimeni în contact cu el care să îl trateze ca pe o ființă umană de sine stătătoare.

Aceste “NU”-uri sunt experiențe agresive la care copilul este expus, care îl traumatizează psihic și îi afectează modul în care se adaptează în viață ca adult, în relație cu ceilalți.

Mi-ar plăcea să înțelegem tot mai mulți cât de senzoriali suntem, copii fiind, și cu câtă finețe percepem în jurul nostru, fără să avem cunoașterea unui adult și fiind lipsiți total de puterea de a decide pentru viața noastră!

Copiii au nevoie de multă blândețe și conectare pentru a fi cât mai bine în viață și au nevoie de adulți care se pot conecta în primul rând cu ei înșiși.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Frica în relația părinte – copil

Observ cum educarea copiilor se face încă, în mare măsură, dintr-un punct de frică.

Părintelui îi este frică în relație cu copilul său.

Chiar dacă părintele își recunoaște această frică sau nu, pentru copil, frica părintelui  în educarea sa lasă o ampretă dramatică.

Când părintelui îi e frică, el nu este disponibil pentru nevoile copilului său, indiferent de vârsta acestuia.

Când părintelui îi este frică nu se poate conecta sănătos cu copilul și cu nevoile acestuia, nu poate să ofere suportul de care are nevoie copilul pentru a se descoperi și a se simți pe sine. Când părintele este într-un punct de frică el nu își poate ajuta copilul să se regleze emoțional sau să își dezvolte autonomia și nu poate stabilii repere ferme, sănătoase și blânde. Frica paralizează încrederea părintelui și permite creșterea îndoielii de sine a copilului, a rușinării acestuia.

Când părintelui îi este frică, el nu este prezent  în relația cu copilul său, nu poate oferi contact și îngrijire sănătoasă. În consecință copilul este lipsit de un adult care să îl ghideze, să îi pună limite cu blândețe, care să îl susțină în procesul său de creștere, care să îi dea siguranță. Pentru a supraviețui, copilul este forțat să se susțină singur ori să devină părinte pentru părintele său !

Părinții își educă încă copiii cu: „ești băiat , nu trebuie să plângi” și copiilor le este frică de emoții ori nu se pot conecta cu ele. Părinții preferă să nege copilului reacțiile emoționale: „nu, nu te doare”, „nu, nu ai nimic”, ca o metodă de educare a curajului și a modelării puterii interioare a copilului, fiind respinse neputința, vulnerabilitatea, durerea, frica. Părinții încă își educă copiii nesusținându-i sănătos atunci când aceștia sunt furioși, nesesizând cum ei înșiși contribuie la crearea și creșterea în intensitate a furiei copiilor lor.

Când frica părintelui duce la numeroase interdicții puse copilului, părintele nu oferă repere sănătoase copilului pentru a-l ajuta să înțeleagă care sunt nevoile lui și cum poate să le împlinească.

Frica părintelui nu crează câmp pentru creșterea încrederii în sine a copilului, pentru susținerea inițiativelor sau deciziilor sale, pentru explorare și interacțiune sănătoasă cu ceilalți, ci de cele mai multe ori creează câmp pentru pedepse și exprimarea unei autorități dure, stricte, rigide.

Pe termen lung, efectul este traumatizant pentru copil. Lipsa „ascultării” de către persoana de îngrijire, lipsa înțelegerii copilului și nepermiterii exprimării voinței acestuia, lipsa suportului și a încrederii părintelui, lipsa unei oglindiri adecvate a copilului, duc la frustarea extremă, la ruperea psihicului copilului, la internalizarea acestui model de educație prin frică, la înstrăinarea de cine este el, de nevoile lui, de voința lui, de contactul sănătos cu sine și cu ceilalți, la dezvoltarea diferitelor tulburări de anxietate, de atenție, de voință ori de comportament.

Când educăm din frică nu suntem într-un loc de iubire și de conectare cu copilul nostru și, vrem, nu vrem, perpetuăm abuzul, neglijarea în care noi înșine am fost crescuți.

Este reponsabilitatea noastră de părinți să ne informăm, să ne privim, să ne cercetăm.

Ne educăm copiii dintr-un punct de iubire sau suntem într-o iluzie a iubirii, așa cum noi înșine am crescut ?

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Lipsa conectării emoționale în relații

Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, însă ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă:

„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place când vine ziua lui de naștere sau îl așteptăm pe Moș Crăciun ori e ziua Copilului. I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să îi chem prietenii și el să nu afle, i-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească cumva din vina mea. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe mici detalii care iau timp și dacă vrei să te ocupi singură de toate astea chiar că îți dau mari bătăi de cap. Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia.

Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.

După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau linistită, să îmi văd puiul liniștit, să îmi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva. Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat.

Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.

Ce se întâmplă?”

Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului. Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria și orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să își controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce e considerat inadecvat, ceea ce nu corespunde cu așteptarea, cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să își arate aprecierea?

Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte ?

Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze astfel încât să manifeste comportamentul așteptat? Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat? Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata? Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții? Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție ?

Pentru copil sunt întrebări fără răspuns atunci când părintele are setate anumite așteptări, dar este în dificultate de a valoriza emoțiile, indiferent care sunt acestea, de a se putea conecta emoțional cu copilul său și cu sine, de a recunoaște emoțiile copilului său și de a putea să le tolereze.

Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să gasim sens și să răspundem adecvat când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. În lipsa conectării emoționale, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.

Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase și pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a ne aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria.

Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.

Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce trebuie să simți, ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți.

Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme semnificative de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut și care ne definesc. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, când evităm repetat atunci este un mecanism de supraviețuire prin care ținem departe ceea ce e prea mult de dus. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, evităm să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, și pierdem astfel mesaje semnificative pe care toate acestea ni le transmit. Pierdem conectarea cu noi înșine.

E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă. E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele. Acest mod de a ne raporta la emoții îl transmitem copiilor noștri, iar ei nu au cum să își gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați emoționali cu sine.

Însă mai mult decît transmiterea unei culturi, aici este despre faptul că un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, el poate fi expus la traumatizare psihică.

A ne deschide brațele pentru sentimente este mai ușor de spus decât de făcut într-o cultură în care fericirea este considerată o virtute, succesul presupune să nu ții cont de ceilalți, iar recunoașterea propriilor traume și apelarea la ajutor specializat nu are încă în conștiința noastră importanța spălatului pe dinți.

Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri, de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin, de a le primi, de a le analiza.

Avem această capacitate de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile !

Daniela Dumitru, psihoterapeut
la Cabinet individual de psihologie, București
Tel : 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com

Informare despre Regulamentul General privind Protecția Datelor

Acest mesaj este important pentru colaborarea noastră.

Adresa dvs. de e-mail se află în baza mea de date, fiind obținută în mod direct, ca urmare a abonării dvs. la Newsletter sau prin lăsarea unui mesaj în secțiunea Contact.

Incepând cu 25 Mai 2018 a intrat în vigoare și în România noua lege cu privire la protecția datelor, lege emisă de Uniunea Europeană. În acord cu GDPR (General Data Protection Regulation) / RGPD (Regulamentul General privind Protecția Datelor), site-ul meu administrează datele dvs. personale, în condiţii de siguranţă şi numai pentru a vă informa cu privire la evenimentele profesionale organizate de mine.

Odată cu schimbarea legislației în domeniul folosirii datelor personale am nevoie de acordul dv. pentru a continua să rămânem conectați.

Vreau să știți că:

Site-ul psihoterapeutbucuresti.com colectează datele cu caracter personal furnizate de către dvs., în scopul informarii, folosind poșta electronică, asupra produselor și serviciilor oferite (ex: ateliere/workshop-uri).

Dacă lăsați un mesaj în secțiunea Contact, dacă vă înregistrați la Newsletter sau un eveniment, datele sunt păstrate pe o perioadă nedeterminată.

În cazul în care nu mai doriți acest lucru, folositi opțiunea „Dezaboneaza-te”.

De asemenea, folosind opțiunea „Administreaza abonamente”, puteți vizualiza și/sau modifica datele dumneavoastră personale (Nume, Prenume, adresa e-mail).

E important să amintesc că fără acceptul dvs., nu veți primi de la mine informări cu privire la evenimentele profesionale organizate de mine.

Vă mulțumesc, indiferent de opțiune!

Daniela Dumitru, psihoterapeut