Sunt la menopauză – Psihoterapie de grup

Perioada aceasta s-a născut în mine proiectul „Sunt la menopauză”, iar acum simt că e momentul să vorbesc despre el, să îl fac cunoscut.

Sunt într-o etapă de viață în care sunt la menopauză. E o etapă firească poate veți zice o parte dintre voi, de ce să vorbim despre asta?

Eu aleg să vorbesc pentru că m-a marcat, pentru că, uitându-mă înapoi, văd ce impact a avut asupra mea. Vorbesc la trecut pentru că acum sunt într-o perioadă mai echilibrată și îmi e mai ușor să diferențiez cum a fost, prin ce-am trecut, ce înseamnă, la ce să mă aștept. Desigur, menopauza poate lovi în multe feluri, dar ceea ce putem face este să ne creștem capacitatea de a gestiona cât mai bine efectele ei, pas cu pas.

Tot mai clar îmi este cât de necesar e să construim un trib de femei care se confruntă cu perimenopauza și menopauza. Un trib de femei care nu se sfiesc să își spună cel puțin lor înșiși „sunt la menopauză” și care vor să împărtășească cu alte femei prin ce trec.

Cred că femeile au nevoie să fie însoțite în acest proces, că nu trebuie să îl ducă singure. Avem nevoie de însoțire emoțională, medicală, dar și suport din partea familiei. Avem nevoie de o voce mai puternică, ce poate crește atunci când suntem împreună.

Ce ofer

  • o sesiune pilot, de cunoaștere, care se desfășoară gratuit în format online in data de 29,06,2026 pentru care am creat și evenimentul pe Fcebook.
  • grup de psihoterapie care să se desfășoare regulat, cu un angajament de cel puțin 4 întâlniri. Data începerii și condițiile de participare vor fi comunicate ulterior sesiunii pilot.

Grupul de psihoterapie este un program pentru femei care sunt în această etapă în viața lor și/sau femei care vor să fie mai pregătite psihic pentru această etapă.

Dacă vrei să pui și tu umărul la acest trib, ajută să dai de veste sau orice simți că poți face.

E un program în care folosim IoPT Metoda Intenției cu însoțire în modelul NARM. Practic, lucrăm cu instrumente validate și cu tot ce știu eu mai bine să fac: psihoterapie.

De ce te-ar ajuta grupul IoPT /NARM „Sunt la menopauză” și ce poți obține?

Un spațiu de deschidere

Grupul este locul în care poți fi văzută prin ce treci, fără să fie nevoie să te ascunzi. E locul în care nu trebuie să performezi, să dai bine, și poți vorbi despre ceea ce te acaparează și te consumă, lăsându-ți tot mai puțină vitalitate și interes pentru ceea ce altădată făceai cu plăcere.

Oglindire

Ai posibilitatea să vezi părțile psihice din tine și să ai o dimensiune reală despre tine în această perioadă și prin ce treci în realitate. Această oglindire ne ajută întotdeauna să ne luăm mai mult în serios noi înșine. Lucrurile bune se întâmplă în viața noastră cu atât mai mult cu cât ne luăm singure în serios.

Conexiune cu corpul, cu sine

Îți crești capacitatea de a-ți asculta corpul și de a-ți exprima și împlini nevoile. În măsura în care observi ce se petrece cu tine, este mai ușor să știi ce ai nevoie să faci pentru tine ca starea ta să se îmbunătățească.

Claritate mentală și emoțională

Îți crești capacitatea de a fi mai activă în propria ta experiență, în a căuta îngrijire medicală adecvată, mai degrabă decât a rămâne pasivă. Stările anxioase și cele depresive se diferențiază, devenind clar când aceste stări au legătură cu schimbările hormonale și când au alte cauze. Creșterea capacității de a conține stările anxioase și cele depresive te ajută să faci mai ușor față în viața de zi cu zi.

Redefinirea identității

Îți clarifici identitatea ta de acum, cine ești acum în această etapă, iar acest proces îl facem cu bunătate, cu blândețe, cu acceptare.

Susținere și confidențialitate

Te simți auzită, înțeleasă și mai puțin singură. Prin ghidare de specialitate, povești împărtășite, empatie, conținere, vei dobândi perspective și resurse care să îți îmbunătățească starea. Te simți mai ușurată, mai încrezătoare și mai plină de speranță. Construim împreună un spațiu confidențial și sigur, comunicăm respectuos, ne ascultăm activ și ne susținem. Ceea ce este împărtășit în grup rămâne în grup, astfel încât să te poți simți confortabil fiind vulnerabilă.

Cum lucrăm în grupul de psihoterapie cu Metoda Intenției și NARM?

Metoda Intenției a fost dezvoltată de către profesorul Franz Ruppert. Este o abordare terapeutică profundă, centrată pe teoria psihotraumatologiei orientate spre identitate (IoPT).

Nu este necesară experiența anterioară. Doar dorința de a face încă un pas către sine într-un spațiu de vindecare în grup.

Este nevoie să formulezi o intenție din 3 cuvinte, plecând de la ceea ce te preocupă și dorești să explorezi. Pentru fiecare cuvânt din intenție alegi un rezonator dintre participanții la atelier. Prin intermediul acestor rezonatori, în funcție de intenția formulată, te ajut să ai acces la:

  • Realitatea ta interioară;
  • Aspecte psihice conștiente și inconștiente;
  • Dinamicile interne;
  • O rezoluție.

Notă: Rezonatorii nu joacă un rol. Ei se observă pe sine: ce gândesc, ce simt, ce comportamente tind să aibă ori ce trăiesc efectiv în momentul rezonanței.

Metoda NARM este o abordare modernă elaborată de Laurence Heller pentru lucrul cu traumele de dezvoltare și dificultățile de relaționare.

În Psihoterapia NARM atenția este către prezent. La ce putem face de fapt din aici și acum.

În acest sens, psihoterapia NARM, explorează:

  • strategiile de adaptare dezvoltate în copilărie, de foarte timpuriu și cum acestea pot încurca în prezent relațiile, modul în care ne percepem (imaginea de sine) și ne raportăm la sine și la alții
  • experiența relațională dintre client și psihoterapeut
  • emoțiile, senzațiile, reacțiile din prezent și modificările psihobiologice care apar cu scopul creșterii conexiunii clientului cu sine și creșterii capacității sale de a rămâne tot mai mult conectat
  • răspunsurile din prezent ale sistemului nervos și reglarea acestuia.

Practic, psihoterapia prin Metoda NARM pune accent pe contactul autentic, conexiune, reglare, stabilitate, De aceea stilul metodei este blând, conținător, cu atenție la ritmul clientului și reglare treptată. Procesul se desfășoară într-un spațiu sigur și fără judecată.

Este pentru tine dacă:

  • Ești femeie;
  • Cauți un grup de psihoterapie / dezvoltare personală;
  • Te preocupă starea ta, ai diferite simptome psihice sau/și fizice, ești într-o perioadă de confuzie identitară și îți dorești claritate;
  • Te simți blocată;
  • Îți dorești să transformi provocările actuale în soluții și oportunități de creștere personală.

Facilitator grup ”Sunt la menopauză”

Sunt Daniela Dumitru, psiholog, psihoterapeut integrativ acreditat COPSI, cu 2 specializări în psihoterapia traumei complexe, traumei de dezvoltare, traumei de atașament:

  • Sunt Facilitator IoPT de grup și individual, certificată în Psihotraumatologie multigenerațională orientată spre identitate (2021) de către Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT);
  • Sunt Practicant NARM (2025), certificată în Modelul Neuro-Afectiv Relațional, de către NARM România.

Am o experiență de lucru practic de peste 11 ani.

Am apreciat foarte mult abordarea caldă, empatică și răbdătoare. M-am simțit ascultată, înțeleasă și ghidată fără să fiu grăbită sau judecată. Cel mai valoros aspect pentru mine a fost libertatea de a vorbi deschis despre orice subiect, inclusiv despre cele mai vulnerabile gânduri și emoții, într-un spațiu sigur și plin de încredere.” (Ana)

Dacă simți că locul tău e în acest grup, te aștept cu mare drag să ne cunoaștem.

De aceea, te invit la sesiunea pilot care este gratuită și se desfășoară online luni 29,06.2026 de la ora 18:00 până la ora 20:30.

Pentru înscriere la sesiunea pilot „Sunt la menopauză”, îmi poți scrie direct pe WhatsAppp.

Te aștept cu drag!

Ilustrație de Daniela Dumitru

Recuperarea identității din capcana mediului „normal”

Recuperarea identității începe în momentul în care înțelegem că „normalul” în care am trăit nu a fost întotdeauna un teren fertil pentru creștere, ci, mai degrabă, o barieră invizibilă care ne-a forțat să ne deconectăm de cine suntem cu adevărat.

De multe ori, cele mai aspre judecăți pe care le purtăm împotriva propriei persoane nu sunt bazate pe realitate, ci pe o eroare de percepție a contextului.

În contextul traumatizării, un mod de supraviețuire este să luăm mediul în care trăim ca pe o constantă universală, un „normal” de neatins, iar dacă noi nu ne ridicăm la înălțimea unor așteptări (adesea absurde), concluzia este rapidă și dureroasă:

„Eu sunt de vină. Eu nu sunt suficient de bun/ă. Eu sunt defect/ă.”

Pași pentru recuperarea identității

1. Iluzia Normalității: „obișnuit” nu înseamnă „sănătos”

Trauma de dezvoltare se hrănește din lipsa de perspectivă.

Un exemplu:

Dacă într-o cameră de cămin din anii ’90, cinci studente stau înghesuite, fără acces la informație și cu profesori care nu au opinii despre ce se întâmplă politic, acea stare de privare devine „aerul” pe care ele îl respiră.

Atunci când societatea sau presa le întreabă: „Care e opinia voastră politică?”, cel mai probabil că ele nu văd zidurile invizibile ale dezinformării, trauma transgenerațională a tăcerii din comunism sau propria traumă de dezvoltare. Ele văd doar „ignoranța” lor.

Mecanismul este simplu și crud: Dacă exteriorul este prezentat în mod repetat „perfect” sau „standardul”, așa este internalizat de către copil în perioada sa de dezvoltare! Pe cale de consecință, orice disfuncție a mediului exterior este atribuită sinelui și rămâne un mecanism pe termen lung, iar frustrarea legitimă față de condițiile de viață este reprimată și transformată în autoinvinuire.

2. Identitate construită pe autoanulare

Când ne anulăm reacțiile naturale (furia, confuzia, neputința) pentru a ne adapta unui mediu limitativ, identitatea noastră se rupe, se deformează.

  • Identitatea reală: Am nevoie de resurse, sprijin și informație pentru a mă dezvolta firesc.
  • Identitate asumată (identificare): Sunt o persoană „leneșă”, „ignorantă” sau „incapabilă”, care trebuie să depună mai mult efort. (De fapt, un efort dublu pentru a compensa ceea ce îmi lipsește de fapt din exterior!)

O astfel de identificare ne împinge către perfecționism. Încercăm să „facem mai bine”, să „fim mai mult”, atacându-ne constant pentru a ne forța să ne potrivim într-o matriță care, în realitate, este strâmbă.

3. De la Autocritică la Furie Eliberatoare

Recuperarea identității începe în momentul în care reușim să privim „fotografia întreagă”.

Vindecarea nu vine din a ne convinge că suntem „deștepți” în ciuda faptului că nu aveam o opinie politică în 1991.

Vindecarea vine din trăirea furiei sănătoase! Din conștientizarea că: „Nu aveam cum să am o opinie! Nu aveam acces la informație, nu aveam mentori, veneam dintr-un sistem care dezimforma continuu și care m-a învățat că a vorbi e periculos.”

Această furie nu este distructivă, ci este o forță care ne recuperează demnitatea. Ea mută responsabilitatea de pe umerii individului înapoi la contextul care l-a privat de resurse.

4. Invitație la o „Auditare a Contextului”

Dacă te regăsești în acest ciclu al autodevalorizării, încearcă să faci un exercițiu de observator obiectiv asupra propriei istorii:

  1. Identifică momentul: „Atunci m-am simțit insuficient/ă.”
  2. Lărgește cadrul: Ce resurse (emoționale, materiale, informaționale) aveam? Ce resurse îmi lipseau de fapt?
  3. Observă mediul: Era mediul unul care susține dialogul, clarificarea, creșterea sau mai degrabă un mediu închis, necomunicativ, oprimant sau excesiv de laudativ cu sine ? Nu de puține ori sistemele (familii, instituții sau regimuri politice) pretind că sunt perfecte în timp ce îi fac pe indivizi să se simtă inadecvați.
  4. Redefinește identitatea: Nu ești „cel care a eșuat”, ci „cel care a supraviețuit unui mediu restrictiv”.

Psihoterapie pentru recuperarea identității. Susținere în loc de Anulare

Identitatea noastră nu este o insulă izolată. Ea este un ecosistem. În realitate ne face rău să ne atacăm pentru că nu am rodit într-un sol arid,! Ceea ce ne face bine (și pentru că este în acord cu realitatea), este să ne oferim compasiune pentru efortul de a fi supraviețuit acelei secete!

Recuperarea identității și sentimentul că ești „suficient/ă” nu vin doar din înțelegerea cognitivă. Aceasta este doar primul pas. E necesar să poți să recunoști propriul adevăr în contextul în care ai trăit.

Trauma este stocată în corp, în reacții automate de devalorizare și în dificultatea de a accesa furia protectivă. De aceea procesul de recuperare nu este simplu. Dar nu trebuie să fi singur!

Putem lucra împreună într-un proces terapeutic. În cadrul cabinetului, facem loc adevărului care există deja în corpul tău și furiei tale. Furia este o parte din tine pe care o putem recupera ca funcție protectivă, esențială pentru sănătatea psihică.

Servicii oferite:

Imagine: ilustrația care însoțește articolul îmi aparține și reprezintă o metaforă vizuală a procesului de creștere și supraviețuire într-un mediu restrictiv, care nu oferă resursele necesare.

De ce nu mă pot juca ca adult? Ce să fac?

Mulți adulți ajung să își spună „Nu mă pot juca ca adult.” Ei nu pot să se relaxeze fără un scop. Nu știu să facă ceva doar pentru plăcere. Nu se pot juca cu copiii lor. Orice activitate trebuie să fie utilă, productivă sau orientată spre performanță.

Dacă te regăsești în această experiență, este important să știi că dificultatea de a te juca nu este un defect. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. De multe ori, ea are rădăcini relaționale profunde.

Incapacitatea de a te juca la vârsta adultă este adesea o formă de hiper-responsabilizare, apărută ca mecanism de supraviețuire în urma unei traume de dezvoltare. Atunci când mediul timpuriu nu a oferit siguranță, sistemul nervos rămâne blocat în modul de alertă și privește relaxarea ca pe un risc.

Joaca presupune siguranță.

Un copil se joacă liber atunci când:

  • se simte protejat,
  • are un adult disponibil emoțional,
  • nu trebuie să fie responsabil pentru starea altora,
  • nu trăiește într-un mediu tensionat sau imprevizibil.

Când aceste condiții lipsesc, copilul nu se mai poate juca spontan. Se adaptează. Devine atent, responsabil, organizat.

În astfel de contexte, joaca nu dispare pentru că nu există dorință, ci pentru că nu este sigură.

La maturitate, această organizare interioară rămâne activă. Iar senzația „nu mă pot juca ca adult” reflectă adesea un sistem psihic care a învățat să supraviețuiască, nu să se relaxeze.

Ce se activează când încerc să mă joc ca adult

Când un adult încearcă să încetinească și să facă ceva doar pentru plăcere, cu sine sau cu copiii, pot apărea reacții precum:

  • neliniște inexplicabilă
  • vinovăție
  • senzația că pierde timpul
  • teama că „dacă mă opresc, pierd controlul”.

Pentru multe persoane, munca și funcționarea au devenit echivalentul siguranței. A fi productiv a însemnat a fi acceptat. În acest context, joaca pare inutilă sau chiar periculoasă.

Astfel, „nu mă pot juca ca adult” nu este o alegere conștientă, ci rezultatul unei adaptări vechi.

Spontaneitatea dispare atunci când criticul interior ne judecă fiecare gest. Redescoperirea jocului înseamnă și îmblânzirea acestei voci critice.

Când apare dorința de joacă la adult

Interesant este că dorința de joacă apare adesea abia când viața devine mai stabilă.

Când nu mai este nevoie de supraviețuire continuă, psihicul începe să caute bucurie, spontaneitate, creativitate.

Însă odată cu această dorință poate apărea și tristețea. Tristețea pentru copilul care nu a avut spațiu să se joace. Pentru perioada în care responsabilitatea a venit prea devreme.

De aceea, procesul prin care un adult învață să se joace nu este întotdeauna exuberant. Uneori este delicat, lent și poate conține și doliu.

Ce nu înseamnă să te joci ca adult

A te juca ca adult nu înseamnă:

  • să transformi joaca într-un nou proiect,
  • să performezi creativ,
  • să monetizezi hobby-uri,
  • să devii „mai interesant”.

Joaca autentică nu are scop utilitar. Ea există pentru experiență, nu pentru rezultat.

Pentru un psihic obișnuit să fie productiv permanent, acest lucru poate fi dificil de tolerat.

Când „nu mă pot juca ca adult” este un simptom

Blocajul de a te juca poate fi un indicator al unei istorii de:

În psihoterapie, procesul nu presupune „învățarea jocului” ca tehnică, ci reconstruirea unui spațiu intern de siguranță. Joaca apare natural atunci când sistemul nervos începe să se simtă în siguranță. Joaca nu poate fi forțată.

De la ”nu mă pot juca ca adult” la vitalitate

Uneori primul pas nu este să te joci, ci să observi că nu poți. Să vezi ce apare când încerci să stai fără scop. Să observi tensiunea, vocea critică, graba de a face ceva util.

Recunoașterea faptului „nu mă pot juca ca adult” poate fi începutul unei relații mai blânde cu propria istorie.

Dacă dificultatea de a te relaxa, de a simți bucurie sau de a face lucruri fără scop util îți este familiară, explorarea acestor teme într-un cadru psihoterapeutic poate aduce claritate și siguranță interioară. Într-un cadru sigur, fără presiune și fără evaluare, joaca poate reapărea natural.

Dacă te regăsești în această descriere și simți că relaxarea este o luptă, psihoterapia centrată pe traumă (NARM, IoPT Metoda Intenției) te poate ajuta. Procesul terapeutic vizează transformarea mediului interior dintr-unul critic într-unul securizant, permițând vocii tale personale să se exprime liber prin joc și creativitate.

Îmi poți scrie direct

Ilustrație de Daniela Dumitru