Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie ridică uneori întrebări firești: Este potrivit ca terapeutul să împărtășească ceva personal? Ajută sau mai degrabă încurcă? Scriu acest articol din postura mea de psihoterapeut de traumă, nu ca teoretician, ci ca om care se întâlnește zi de zi cu oameni. Vreau să vorbesc despre cum aleg uneori să mă arăt, ce sens are acest gest și ce poate aduce pentru procesul clientului.
Relația terapeutică nu e o relație obișnuită, dar este una specială și profund umană. Unii clienți mă întreabă intenționat cum sunt eu, cum mă simt. Pentru alții poate fi dificil să știe despre viața psihoterapeutului. Unii se pot întreba: „Oare e normal ca psihoterapeutul să-mi spună și mie ceva despre el?” Sau dimpotrivă: „Oare de ce nu-mi spune nimic?”
Vreau să vorbesc despre acest gest de autodezvăluire – ce înseamnă pentru mine, cum îl aleg, de ce cred că poate fi uneori vindecător.
Cum se manifestă autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie?
Sunt momente, puține, în terapie în care spun câte ceva despre mine. Nu mult. Nu oricum. Dar suficient cât să creez o punte.
Ce este autodezvăluirea psihoterapeutului?
Autodezvăluirea înseamnă că psihoterapeutul alege, uneori, să împărtășească un detaliu personal sau o trăire proprie. Nu e vorba despre a povesti despre viața personală, ci despre intervenții punctuale, care vin dintr-un loc conștient, în sprijinul procesului terapeutic. Procesul de psihoterapie al clientului nu e un loc în care psihoterapeutul își descarcă sufletul.
Uneori, un detaliu aparent minor – o frază, o emoție recunoscută, o analogie trăită – creează o apropiere umană reală. Între tăcere și prezență se poate naște contactul uman.
Pentru mine, autodezvăluirea în psihoterapie este uneori un act de prezență. Un mod prin care rămân în relație, nu în spatele unei măști profesionale.
De exemplu: Dacă un client ar spune în terapie că „privea lumea mai în siguranță de sus când era copil”, eu pot să spun: „Și mie îmi place perspectiva de sus. Și eu simt asta”, fără să fac din asta o temă. Fără să cer validare înapoi. Doar ca să fiu acolo, lângă client. E un gest de întâlnire, o fărâmă de umanitate, spusă cu grijă și atenție la client.
Alteori, dezvăluirea presupune să mă arăt cu emoțiile pe care le simt în acea întâlnire. Poate ceva dureros sau trist. Emoții care se nasc în timp ce un client îmi împărtășește ceva despre sine.
Dezvăluirea personală a psihoterapeutului – între autenticitate și grijă
Autenticitate Autodezvăluirea, în cazul meu, nu este o strategie. Nu apare după o regulă sau un plan. Poate veni dintr-o rezonanță autentică cu ce trăiește celălalt, dintr-o emoție comună, dintr-un gest de a fi acolo cu clientul.
Pentru mine, ca psihoterapeut, momentele în care am simțit să împărtășesc câte ceva au fost momente vii. Nu ca să mut atenția asupra mea, ci ca să o întorc, altfel – cu o nuanță nouă, mai umană, poate mai caldă.
Autodezvăluirea vine spontan, organic – ca atunci când am vorbit despre cum e să privești lumea de sus, iar eu simt că e viu, sincer, firesc să spun: „Și mie îmi place asta.” Atât. Dar în acel „atât” poate apărea contactul real.
Atenție la client Poate că nu orice moment e potrivit. Poate că nu orice client are nevoie de acest gest. Uneori apropierea aceasta umană poate fi prea mult pentru un client. Uneori poate speria. Alteori poate încălzi. Știu că acest tip de dezvăluire cere o atenție fină. E o întrebare mereu vie: spun asta pentru mine sau pentru celălalt? În ce fel ajută? În ce fel încurcă?
Astfel de experiențe pot deveni un spațiu de reflecție și pentru procesul clientului. De exemplu atunci când autenticitatea, vulnerabilitatea, prezența caldă a psihoterapeutului îl fac pe client să nu se simtă în siguranță sau confortabil.
Autodezvăluirea – o punte, nu un centru
Când spun ceva personal o fac ca celălalt să se regăsească – sau să își afirme mai clar propria poveste. E un cadru în care relația devine vie, nu unidirecțională.
Nu eu sunt în centrul terapiei. Dar sunt acolo. Iar uneori e nevoie să se simtă asta. O autodezvăluire bine așezată, conținută, nu creează confuzie, ci claritate. Da, și psihoterapeutul e om. Nu abstract sau perfect, ci viu.
De multe ori, clienții spun că astfel de momente i-au făcut să se simtă mai înțeleși. Mai puțin singuri. Că „nu ei sunt problema” sau „nu sunt nebuni”. A auzi că și terapeutul a simțit frică, furie sau rușine, sau că și el are aspecte de Umbră – poate fi liniștitor.
În același timp, autodezvăluirea poate crea un spațiu mai egal, mai puțin ierarhic. Ea arată că psihoterapia nu este o evaluare, ci o căutare împreună.
Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie – un act de responsabilitate
Autodezvăluirea nu e o confesiune. Nu e o descărcare. E important ca ceea ce spun să fie în slujba relației, nu în slujba propriei mele nevoi de a vorbi. Ca psihoterapeut, mă întreb: „Spun acest lucru pentru mine sau pentru client? Ajută procesul clientului meu sau îl încarc?”
E o linie fină. De aceea, autodezvăluirea cere conștiență, reflecție și respect pentru spațiul clientului.
Nu am întotdeauna certitudinea că o autodezvăluire e perfectă. Dar o asum. O observ. Uneori o discut în supervizare. Pentru că e o decizie relațională și profesională de a menține un cadru etic și, totuși, uman și cald.
Când recunosc o greșeală sau întreb clientul despre un gest făcut în cabinet, e tot o formă de autodezvăluire. Și e parte din ceea ce creează un spațiu sigur, viu și uman în terapie.
Autodezvăluirea în terapie e o tehnică, dar pentru mine se manifestă ca un gest uman, atent și conștient. Nu o folosesc des, dar nici nu o exclud. Poate fi o formă de întâlnire autentică – așa cum sper că e și acest articol. Un pod între lumi. Un pod pe care, uneori, apare vindecarea.
Când autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie poate fi prea mult
Există și momente în care felul meu cald de a fi sau apropierea pot să devină copleșitoare pentru un client. Pentru unii oameni, apropierea autentică poate fi resimțită ca un pericol. Ceea ce eu ofer ca o punte, ca un gest de umanitate, poate fi perceput ca un risc.
Atunci, clientul poate să fugă, să se închidă sau să respingă relația. Știu că nu e despre mine ca persoană, ci despre felul în care apropierea și intimitatea emoțională se activează în structura relațională a fiecăruia.
Pentru mine, acesta este un semnal important: apropierea mea nu e întotdeauna ceea ce are nevoie celălalt. Uneori, e nevoie să ajustez intensitatea contactului, să ofer mai mult spațiu și să respect ritmul clientului de a putea primi o prezență caldă.
Această conștiență mă ajută să rămân atent. Autodezvăluirea – la fel ca și empatia exprimată – nu este un panaceu, ci un instrument delicat. Și de aceea cred că procesul de terapie este mereu o întâlnire unică, vie, care cere adaptare și respect pentru vulnerabilitatea fiecăruia.
Mai există și un alt aspect: trăim într-o cultură a eficienței, unde mulți oameni caută soluții rapide și schimbări imediate. Nu pare să fie timp și interes pentru explorare, conectare și apropiere.
Dar tocmai aici apare tensiunea. Procesul de recuperare după traumă nu este o rețetă rapidă. Ci este un drum care cere timp, prezență și disponibilitatea de a sta cu propriile emoții. A învăța să ne apropiem de propriile emoții, chiar și cu pași mici, înseamnă să ne oferim nouă înșine șansa de a trăi relații mai vii și mai autentice. Este șansa de a aduce schimbări profunde și stabile în viețile noastre.
Dacă vrei să afli mai multe despre psihoterapiile în care m-am format și modul în care lucrez, te invit să vizitezi pagina „Despre mine”. Dacă îți dorești să lucrăm împreună, îmi poți scrie pentru a face o programare.
Sursa imagine
Imaginea este o pictură realizată de mine după o fotografie ce aparține lui Mihnea Turcu. Am ales această pictură pentru că ilustrează perspectiva de sus, de care amintesc în articol. Este ceea ce m-a atras la fotografia lui Mihnea. De asemenea, e o pictură în care am pus emoții. Pentru mine, ea transmite o atmosferă calmă și primitoare. E acea senzație de a vedea locul de siguranță al altcuiva – în ton cu tema autodezvăluirii conținute în psihoterapie.
Pentru mine, autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie rămâne un gest rar, atent și responsabil. Cred că, dincolo de tehnici și metode, psihoterapia este mereu o întâlnire între două ființe umane. Si, uneori, în acest spațiu de întâlnire, se produce vindecarea.