Author Archives: Daniela Dumitru

Sunt Daniela Dumitru, Psiholog, Psihoterapeut practicant autonom, cu atestat de libera practica, cod RUP 15047, la Cabinet Individual de Psihologie Dumitru Daniela, cod 10B4825. Sunt specializata in a ajuta adultii care au fost traumatizati in copilarie, cu expunere repetata la abuz si neglijare. Detin Atestat de libera practica in Psihoterapie Integrativa, cu specializare in terapia traumei complexe.

Menopauza și identitatea feminină. Impactul psihologic al menopauzei

Menopauza nu începe brusc. Se strecoară încet. Energia nu mai e aceeași, dispoziția fluctuează, corpul te surprinde.

Poți să ai 55 sau 45 de ani sau mai puțin și totuși să te trezești că nu mai știi cine ești.

Nu pentru că ai uitat. Ci pentru că tot ce știai despre tine nu mai funcționează la fel.

Eu însămi am încercat să gestionez simptomele menopauzei și să îmi susțin sănătatea generală. Am modificat dieta, am introdus suplimente, fac sport. Toate ajută, atenuează efectele, susțin corpul și echilibrul hormonal. Din păcate, nu doar așa se opresc problemele generate de menopauză. Pentru că menopauza poate crește riscul de osteoporoză, cel cardiovascular, sindrom genito-urinar și atrofie vaginală.

Dar, mai mult, există o dimensiune subtilă, adesea ignorată, despre care vreau să scriu aici: impactul menopauzei asupra stării psihice și identității feminine.

Cine sunt eu acum la menopauza?

Menopauza nu e doar un proces biologic. Când o privim din perspectivă psihologică descoperim că femeia poate fi copleșită de stres, anxietate, depresie, confuzie identitară.

Modificările de dispoziție, anxietatea și confuzia identitară apar pe măsură ce depășim faza de curiozitate din perimenopauză. „E o stare temporară și îmi revine ciclul?” sau „Oare se instalează menopauza?” Le resimțim intens atunci când ne confruntăm cu impactul real al menopauzei asupra organismului.

Simptomele specifice menopauzei – dezechilibre hormonale, bufeuri, insomnii, uscăciune vaginală, scăderea libidoului, balonare, crampe musculare, dureri articulare, oboseală, amețeli, schimbări de dispoziție – generează toate aceste stări la nivel psihic.

În același timp, toate aceste stări generează un nou stres, panică, deprimare, deconectare.

De exemplu, dacă intrăm cu o sănătate bună în perimenopauză, ne vom simți sănătatea amenințată. Pentru că simțim că pierdem controlul asupra propriului corp și chiar coerența eului nostru.

Starea de rău resimțită pe perioade lungi, agravarea simptomelor menopauzei, ne deprimă.

Deși e o schimbare fiziologică naturală, menopauza se simte ca o deteriorare a vitalității și vine cu o zdruncinare a înțelegerii de sine. Ne putem simți deconectate de sine, cu un gol interior. Ca și cum am fi străine de noi înșine.

Nu ești defectă, ești în schimbare

Menopauza, mai mult decât simptomele, este și o confruntare cu propria feminitate. Cu cine ne-am identificat toată viața. Ne pune în situația de a ne redefini feminitatea pentru a ne trăi următorii ani cu sens. Fiecare întrebare pe care ne-o punem sau fiecare stare pe care o resimțim cere un răspuns personal.

De mici, știm ce înseamnă „feminitatea”: tinerețe, frumusețe, fertilitate. Roluri de mamă, parteneră, profesionistă. Creștem cu aceste repere. Ne străduim să le ducem la capăt.

Dar menopauza le zdruncină. Corpul nu mai arată la fel. Fertilitatea se încheie. Copiii cresc. Energia scade. Ritmul se schimbă.

Și atunci ce mai știm despre noi înșine?

Ce facem cu corpurile noastre care ne par străine? Ce facem cu sufletul nostru?

Adevărul e că nu suntem pregătite pentru menopauză. Suntem „pregătite” să credem că menopauza nu va însemna mare lucru. „Să așteptăm să treacă.” Sunt multe femei care ignoră, suferă în tăcere sau se prefac că totul e normal.

Din păcate, în ciuda unei pregătiri de specialitate temeinice, mulți medici nu sprijină femeia aflată la menopauză. Ei tratează simptomele separat, nu ca simptome ale tulburării menopauzei. Această lipsă de adresare corectă, asociată cu lipsa empatiei și a compasiunii, accentuează izolarea, rușinarea și nesiguranța femeii.

Privită prin prisma procesului biologic, menopauza poate părea sinonimă cu bătrânețea, cu disconfortul, degradarea. Doar că femeia continuă să muncească, să aibă o viață de familie, de cuplu, relații sociale. Vârsta standard de pensionare a femeii a crescut în ultimii 25 de ani cu 8 ani. La bărbați, cu doar 3 ani. Societatea ne forțează să fim vitale și productive mult timp după ce corpul începe această transformare.

De ce să nu treci singură prin menopauza?

Când vreme îndelungată am definit identitatea prin tinerețe, vitalitate, senzualitate, la menopauză putem resimți un conflict interior puternic. Realitatea e că ne uităm în oglindă și nu ne mai recunoaștem. Poate că nici nu știm să ne privim cu drag corpul așa cum arată în prezent. Poate că oboseala ne face să evităm să ieșim din casă și să socializăm. Corpul se schimbă, imaginea de sine se schimbă. Poate fi foarte dificil de gestionat acest conflict intern. Și cu atât mai dificil să împărtășim ce trăim.

Menopauza poate fi singuratică. Rușinea și izolarea o fac și mai grea. Trăim într-o lume care vorbește și face prea puțin în legătură cu menopauza. Sau atribuie femeii vina: „Nu te-ai îngrijit destul!” ori „Nu te iubești destul!”.

De aceea poți să te rușinezi și să crezi că „ceva nu e în regulă cu tine”.

Menopauza poate fi traumatizantă. Dar nu așa trebuie să fie!

În măsura în care reușim să accesăm capacitățile de auto-reglare și sprijinul comunităților de profesioniști (medici, psihoterapeuți), al femeilor care traversează această perioadă, putem face acest proces unul mai puțin stresant pe care să îl putem regla.

Apelând la supraveghere medicală, la psihoterapie, putem crea conexiuni vindecătoare cu sine, cu corpurile noastre. Conversațiile sincere și blânde cu alte femei, cu partenerul – ne aduc normalizare și confort.

Cum poate sprijini partenerul

Dacă ești partener, te invit să încerci să asculți fără să dai soluții imediat, ca un martor la această transformare.

  • ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea,ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea, gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;
  • ai răbdare și empatie: fiecare femeie traversează menopauza în felul și în ritmul ei. gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;

Menopauza – nu un sfârșit, ci o nouă etapă

Din perspectiva psihoterapiei, vreau să atrag atenția:

Da, menopauza poate fi traumatică!

Ca să ne putem bucura și la această etapă, este nevoie să ne uităm cu seriozitate spre acest proces. Să nu îl lăsăm la voia întâmplării. Să adresăm dezechilibrul hormonal dacă starea sănătății noastre este afectată.

Psihologic, menopauza este o etapă care cere și reconfigurarea identității femeii. Înseamnă să facem spațiu pentru a plânge tinerețea și a ne conecta cu emoțiile firești, cu pierderea și ireversibilitatea timpului. Să facem spațiu pentru empatia și compasiunea pentru suferința pe care menopauza ne-o provoacă. Această conținere emoțională ne permite să găsim resurse interne, înțelepciune, deschidere către ceea ce vine, cu prezență și acceptare.

Poate pentru multe femei, menopauza nu declanșează neapărat confuzia identitară – ci doar o face vizibilă sau o accentuează. Adesea confuzia identitara e deja acolo, doar că e acoperită de roluri, obligații, dinamici de cuplu, maternitate, performanță.

Menopauza nu este sfârșitul tinereții, ci începutul unei noi înțelegeri de sine: Ce ar presupune feminitatea ta de acum înainte? Cum te poți susține pentru a te bucura de o stare de bine?

Dacă rezonezi cu aceste gânduri și simți că ai nevoie de sprijin, te invit să explorăm împreună în spațiul sigur al psihoterapiei. Un loc în care să te apropii de tine și să îți găsești propriul răspuns:

  • prin reconectare cu corpul – de a-l asculta și de a fi mai blândă cu el;
  • prin reevaluarea a cine ești, a rolurilor din prezent;
  • prin creșterea conexiunii interne între diferitele părți ale psihicului;
  • prin a căuta resurse noi – creativitate, spiritualitate, înțelepciune, conexiune..

Adresată corect, menopauza poate fi un prilej de redescoperire și reconfigurare psihică blândă și sănătoasă. Feminitatea nu mai este despre tinerețe, ci mai bogată. Ne schimbăm, iar frumusețea e să ne primim cu răbdare și afecțiune odată cu schimbarea.

Contacteaza psihoterapeut

Alte resurse utile:

  • Un site plin de resurse despre dietă, sport și suplimente alimentare: thepauselife.com by Dr. Mary Claire Haver. Cartea sa Noua menopauză poate fi găsită tradusă în limba română;
  • Grupuri de suport Facebook: Substituția hormonală. Menopauza și perimenopauza, Menopauza – Un nou început;
  • Ateliere de Feldenkrais (susținute în București de Valentina de Piante). Sunt ateliere în care mișcările sunt blânde și conștiente. Aceste mișcări te ajută să fii mai energică și mai prezentă, fără să faci efort intens, mai ales dacă te simți obosită sau greoaie.

*

Ilustratie:

Am creat eu însămi imaginea pentru a surprinde confuzia identitară a unei femei aflate în pragul menopauzei. Cu o expresie ce oglindește deconectarea de sine, femeia pare străină de sine și de lumea din jur. Fundalul verde, estompat, din spatele ei sugerează o etapă ce pare trecută, a unei vitalități de care se simte ruptă.

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie – când, cum și de ce

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie ridică uneori întrebări firești: Este potrivit ca terapeutul să împărtășească ceva personal? Ajută sau mai degrabă încurcă? Scriu acest articol din postura mea de psihoterapeut de traumă, nu ca teoretician, ci ca om care se întâlnește zi de zi cu oameni. Vreau să vorbesc despre cum aleg uneori să mă arăt, ce sens are acest gest și ce poate aduce pentru procesul clientului.

Relația terapeutică nu e o relație obișnuită, dar este una specială și profund umană. Unii clienți mă întreabă intenționat cum sunt eu, cum mă simt. Pentru alții poate fi dificil să știe despre viața psihoterapeutului. Unii se pot întreba: „Oare e normal ca psihoterapeutul să-mi spună și mie ceva despre el?” Sau dimpotrivă: „Oare de ce nu-mi spune nimic?”

Vreau să vorbesc despre acest gest de autodezvăluire – ce înseamnă pentru mine, cum îl aleg, de ce cred că poate fi uneori vindecător.

Cum se manifestă autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie?

Sunt momente, puține, în terapie în care spun câte ceva despre mine. Nu mult. Nu oricum. Dar suficient cât să creez o punte.

Ce este autodezvăluirea psihoterapeutului?

Autodezvăluirea înseamnă că psihoterapeutul alege, uneori, să împărtășească un detaliu personal sau o trăire proprie. Nu e vorba despre a povesti despre viața personală, ci despre intervenții punctuale, care vin dintr-un loc conștient, în sprijinul procesului terapeutic. Procesul de psihoterapie al clientului nu e un loc în care psihoterapeutul își descarcă sufletul.

Uneori, un detaliu aparent minor – o frază, o emoție recunoscută, o analogie trăită – creează o apropiere umană reală. Între tăcere și prezență se poate naște contactul uman.

Pentru mine, autodezvăluirea în psihoterapie este uneori un act de prezență. Un mod prin care rămân în relație, nu în spatele unei măști profesionale.

De exemplu: Dacă un client ar spune în terapie că „privea lumea mai în siguranță de sus când era copil”, eu pot să spun: „Și mie îmi place perspectiva de sus. Și eu simt asta”, fără să fac din asta o temă. Fără să cer validare înapoi. Doar ca să fiu acolo, lângă client. E un gest de întâlnire, o fărâmă de umanitate, spusă cu grijă și atenție la client.

Alteori, dezvăluirea presupune să mă arăt cu emoțiile pe care le simt în acea întâlnire. Poate ceva dureros sau trist. Emoții care se nasc în timp ce un client îmi împărtășește ceva despre sine.

Dezvăluirea personală a psihoterapeutului – între autenticitate și grijă

Autenticitate Autodezvăluirea, în cazul meu, nu este o strategie. Nu apare după o regulă sau un plan. Poate veni dintr-o rezonanță autentică cu ce trăiește celălalt, dintr-o emoție comună, dintr-un gest de a fi acolo cu clientul.

Pentru mine, ca psihoterapeut, momentele în care am simțit să împărtășesc câte ceva au fost momente vii. Nu ca să mut atenția asupra mea, ci ca să o întorc, altfel – cu o nuanță nouă, mai umană, poate mai caldă.

Autodezvăluirea vine spontan, organic – ca atunci când am vorbit despre cum e să privești lumea de sus, iar eu simt că e viu, sincer, firesc să spun: „Și mie îmi place asta.” Atât. Dar în acel „atât” poate apărea contactul real.

Atenție la client Poate că nu orice moment e potrivit. Poate că nu orice client are nevoie de acest gest. Uneori apropierea aceasta umană poate fi prea mult pentru un client. Uneori poate speria. Alteori poate încălzi. Știu că acest tip de dezvăluire cere o atenție fină. E o întrebare mereu vie: spun asta pentru mine sau pentru celălalt? În ce fel ajută? În ce fel încurcă?

Astfel de experiențe pot deveni un spațiu de reflecție și pentru procesul clientului. De exemplu atunci când autenticitatea, vulnerabilitatea, prezența caldă a psihoterapeutului îl fac pe client să nu se simtă în siguranță sau confortabil.

Autodezvăluirea – o punte, nu un centru

Când spun ceva personal o fac ca celălalt să se regăsească – sau să își afirme mai clar propria poveste. E un cadru în care relația devine vie, nu unidirecțională.

Nu eu sunt în centrul terapiei. Dar sunt acolo. Iar uneori e nevoie să se simtă asta. O autodezvăluire bine așezată, conținută, nu creează confuzie, ci claritate. Da, și psihoterapeutul e om. Nu abstract sau perfect, ci viu.

De multe ori, clienții spun că astfel de momente i-au făcut să se simtă mai înțeleși. Mai puțin singuri. Că „nu ei sunt problema” sau „nu sunt nebuni”. A auzi că și terapeutul a simțit frică, furie sau rușine, sau că și el are aspecte de Umbră – poate fi liniștitor.

În același timp, autodezvăluirea poate crea un spațiu mai egal, mai puțin ierarhic. Ea arată că psihoterapia nu este o evaluare, ci o căutare împreună.

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie – un act de responsabilitate

Autodezvăluirea nu e o confesiune. Nu e o descărcare. E important ca ceea ce spun să fie în slujba relației, nu în slujba propriei mele nevoi de a vorbi. Ca psihoterapeut, mă întreb: „Spun acest lucru pentru mine sau pentru client? Ajută procesul clientului meu sau îl încarc?”

E o linie fină. De aceea, autodezvăluirea cere conștiență, reflecție și respect pentru spațiul clientului.

Nu am întotdeauna certitudinea că o autodezvăluire e perfectă. Dar o asum. O observ. Uneori o discut în supervizare. Pentru că e o decizie relațională și profesională de a menține un cadru etic și, totuși, uman și cald.

Când recunosc o greșeală sau întreb clientul despre un gest făcut în cabinet, e tot o formă de autodezvăluire. Și e parte din ceea ce creează un spațiu sigur, viu și uman în terapie.

Autodezvăluirea în terapie e o tehnică, dar pentru mine se manifestă ca un gest uman, atent și conștient. Nu o folosesc des, dar nici nu o exclud. Poate fi o formă de întâlnire autentică – așa cum sper că e și acest articol. Un pod între lumi. Un pod pe care, uneori, apare vindecarea.

Când autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie poate fi prea mult

Există și momente în care felul meu cald de a fi sau apropierea pot să devină copleșitoare pentru un client. Pentru unii oameni, apropierea autentică poate fi resimțită ca un pericol. Ceea ce eu ofer ca o punte, ca un gest de umanitate, poate fi perceput ca un risc.

Atunci, clientul poate să fugă, să se închidă sau să respingă relația. Știu că nu e despre mine ca persoană, ci despre felul în care apropierea și intimitatea emoțională se activează în structura relațională a fiecăruia.

Pentru mine, acesta este un semnal important: apropierea mea nu e întotdeauna ceea ce are nevoie celălalt. Uneori, e nevoie să ajustez intensitatea contactului, să ofer mai mult spațiu și să respect ritmul clientului de a putea primi o prezență caldă.

Această conștiență mă ajută să rămân atent. Autodezvăluirea – la fel ca și empatia exprimată – nu este un panaceu, ci un instrument delicat. Și de aceea cred că procesul de terapie este mereu o întâlnire unică, vie, care cere adaptare și respect pentru vulnerabilitatea fiecăruia.

Mai există și un alt aspect: trăim într-o cultură a eficienței, unde mulți oameni caută soluții rapide și schimbări imediate. Nu pare să fie timp și interes pentru explorare, conectare și apropiere.

Dar tocmai aici apare tensiunea. Procesul de recuperare după traumă nu este o rețetă rapidă. Ci este un drum care cere timp, prezență și disponibilitatea de a sta cu propriile emoții. A învăța să ne apropiem de propriile emoții, chiar și cu pași mici, înseamnă să ne oferim nouă înșine șansa de a trăi relații mai vii și mai autentice. Este șansa de a aduce schimbări profunde și stabile în viețile noastre.

Contacteaza psihoterapeut

Dacă vrei să afli mai multe despre psihoterapiile în care m-am format și modul în care lucrez, te invit să vizitezi pagina „Despre mine”. Dacă îți dorești să lucrăm împreună, îmi poți scrie pentru a face o programare.

Sursa imagine

Imaginea este o pictură realizată de mine după o fotografie ce aparține lui Mihnea Turcu. Am ales această pictură pentru că ilustrează perspectiva de sus, de care amintesc în articol. Este ceea ce m-a atras la fotografia lui Mihnea. De asemenea, e o pictură în care am pus emoții. Pentru mine, ea transmite o atmosferă calmă și primitoare. E acea senzație de a vedea locul de siguranță al altcuiva – în ton cu tema autodezvăluirii conținute în psihoterapie.

Pentru mine, autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie rămâne un gest rar, atent și responsabil. Cred că, dincolo de tehnici și metode, psihoterapia este mereu o întâlnire între două ființe umane. Si, uneori, în acest spațiu de întâlnire, se produce vindecarea.

Relațiile profesionale – cum te ajută granițele și vocea personală

La serviciu, nu aducem doar competențe și obiective. Ne aducem și istoria relațională – felul în care am învățat să ne raportăm la ceilalți, nevoile noastre de apartenență, de validare și siguranță.

De aceea, relațiile profesionale sunt influențate de emoții profunde, chiar dacă nu apar la suprafață. În spatele unei colaborări tensionate pot exista:

  • dorința de a fi văzuți și apreciați
  • frica de a fi ridiculizați, respinși sau abandonați
  • credințe precum „nu sunt suficient” sau „nu merit locul ocupat”, „să nu deranjez” sau „trebuie să demonstrez că merit locul pe care îl ocup”.

Fundalul emoțional intern poate crea dinamici cu atât mai intense cu cât mediul profesional e mai disfuncțional.

Este mediul profesional unul sănătos sau disfuncțional?

Un prim pas important este să ne întrebăm: „Este mediul profesional în care lucrez unul echilibrat sau disfuncțional?”

Semne că te afli într-un mediu profesional disfuncțional:

  • lipsa de transparență în luarea deciziilor
  • tratamente inegale între colegi, în contexte similare
  • mesaje ambigue, transmise pe un ton politicos, dar cu conținut dezechilibrat
  • valorile promovate nu se regăsesc în comportamentele reale
  • hărțuirea demnității ori integrității fizice sau psihice.

Dacă ai senzația că „ceva nu e în regulă, dar nu pot spune exact ce”, e posibil să te afli într-un mediu profesional toxic sau haotic.

Relațiile profesionale reactivează experiențe vechi

Felul în care reacționăm în contextul profesional are legătură cu felul în care ne-am adaptat de timpuriu să fim în relație.

Două aspecte sunt esențiale: granițele și vocea personală.

Granitele

Pe de o parte sunt granițele noastre, adică propriile nevoi și valori. Apoi, sunt granițele celuilalt cu care interacționăm, nevoile și valorile lui. O relație profesională funcțională presupune reciprocitate și respect.

Granițele sănătoase în relațiile profesionale înseamnă să știi:

  • ce este acceptabil pentru tine și ce nu
  • care îți sunt nevoile și valorile
  • să spui „nu” când devine prea mult sau copleșitor
  • să pui „stop” când ceva te rănește sau te nedreptățește
  • să respecți limitele colegilor sau superiorilor, chiar dacă nu se aliniază cu valorile tale.

Vocea personală: cum ne exprimăm în relațiile profesionale

Vocea personală este despre cum comunicăm ce avem nevoie, ce simțim și ce nu tolerăm. Clar și ferm. Asertiv.

A fi asertiv nu înseamnă să creezi conflicte, ci să îți exprimi adevărul cu respect față de tine și față de celălalt. Asertivitatea este un semn de maturitate și integritate.

A avea o voce asertivă înseamnă:

  • să comunici clar și ferm, fără agresivitate
  • să exprimi limite și nevoi într-un mod respectuos
  • să refuzi sarcini care îți încalcă drepturile
  • să ceri clarificări când lucrurile nu sunt suficient de clare sau transparente.

Adeseori, modul în care ne adaptăm în relațiile noastre semnificative, timpurii, cu figurile parentale, se manifestă prin capacități diminuate:

  • de exprimare asertivă
  • de identificare a nevoilor și valorilor
  • de a rămâne conectați la propriile nevoi și valori.

Din acest motiv, aceste adaptări devin piedici în viața noastră profesională, duc la conflicte și tensiuni. Iar în situația în care și mediul este unul toxic se poate ajunge la copleșire.

Emoții frecvente în relațiile profesionale tensionate

Atunci când relațiile profesionale devin tensionate, pot apărea emoții intense. Este normal. Iată câteva dintre cele mai frecvente:

Furia

Este o reacție firească atunci când o limită este încălcată.

Capacitatea de a te conecta cu furia te ajută să te vezi și să te afirmi. Te repune în contact cu granițele sănătoase și cu un răspuns care îți protejează demnitatea, fără a escalada conflictul. Desigur, e important să poți gestiona corespunzător furia, altfel există riscul să escaladezi conflictul și să perpetuezi ciclul disfuncțional.

Problema nu este furia, ci o capacitate diminuată de a te exprima sănătos.

Cu cât ai mai mare claritate în ce privește granițele tale și ți-ai dezvoltat capacitatea de a comunica asertiv, cu atât e mai natural:

să pui limite fără a te simți vinovat(ă)

să ceri recunoaștere fără teamă și fără să simți că ceri prea mult

să pleci din contexte în care nu te regăsești ori nu te poți exprima autentic.

Dacă observi că ai dificultăți cu furia, fie că nu o poți identifica, fie că te copleșește și simți că nu o poți gestiona, posibil să te confrunți cu răni emoționale mai vechi.

Tristețea și îndoiala de sine

„Poate exagerez eu, pare totul spus cu bunăvoință” sau „Cum să reacționez fără să par agresiv(ă), dacă celălalt pare atât de amabil?”. Sau întrebări precum „Am greșit eu?” sau „De ce atrag astfel de oameni?” pot apărea frecvent.

Sunt întrebări care, puse astfel, aduc implicit vina spre tine.

Dar tonul nu înlocuiește lipsa de etică. Doar pentru că cineva vorbește pe un ton politicos nu implică automat că mesajul e unul corect sau respectuos în conținut.

În realitate, este despre oamenii care au astfel de comportamente și le manifestă, nu despre tine sau valoarea ta.

Sau poate să apară gândul: „Sunt tratată astfel pentru că ceilalți nu mă plac” sau „Nu știu să mă fac plăcută”. Și dacă sunt adevărate aceste gânduri, etica și tratarea corectă nu ar trebui să fie condiționate de simpatie sau de abilitățile de a ne face plăcuți.

Toate aceste reacții sunt moduri de autoanulare de sine și blocare a furiei sănătoase

Neputinta

Când simți că nu ai opțiuni, că nu ai voie să te exprimi sau că vocea ta e ignorată, apare neputința. Aceasta poate reflecta răni mai vechi, internalizate în contexte în care nu ai fost ascultat(ă). Este foarte posibil să fi internalizat ideea că nu ai dreptul să te exprimi sau să ceri un tratament corect.

De ce uneori vocea ta deranjează?

În mediile profesionale în care se evită conflictele și nevoile sunt ignorate, reprimate, o voce clară poate părea deranjantă.

Persoanele asertive sunt uneori etichetate ca fiind:

  • „prea sensibile”
  • „prea directe”
  • „nepotrivite pentru cultura organizațională”.

Dar realitatea este că nu tu ești problema. Problema este lipsa unei culturi a comunicării sănătoase.

În mediile în care etica, claritatea și transparența sunt realmente importante, asertivitatea este naturală, integrată și chiar apreciată. Granițele sănătoase nu mai sunt o luptă, ci o normalitate. Nu trebuie să te aperi pentru a cere ce e firesc: un cadru echitabil, răspunsuri clare, un tratament egal.

Așadar, dacă te simți izolat(ă) sau vinovat(ă) pentru că îți exprimi punctul de vedere, întreabă-te: „Este această reacție despre mine sau despre cultura organizațională în care mă aflu?”

Cum te poate ajuta psihoterapia in relațiile profesionale ?

Într-un proces psihoterapeutic putem explora împreună:

  • ce emoții ți se activează în relațiile profesionale
  • ce valori personale îți sunt încălcate sau ce valori îți anulezi chiar tu
  • cum reacționează ceilalți la vocea ta
  • dacă mediul profesional susține sau blochează dezvoltarea ta
  • cum poți cultiva o voce clară, asertivă și respectuoasă pentru a gestiona mai sănătos relațiile profesionale
  • cum te poți reconecta la propriile nevoi și valori.

A avea reacții sănătoase nu înseamnă că ești dificil(ă). Înseamnă că îți pasă – și e un semn de maturitate, nu un defect. Meriți să fii într-un spațiu profesional în care ești valorizat(ă), nu penalizat(ă). Ai dreptul să te protejezi, să îți păstrezi demnitatea și să cauți medii și relații profesionale în care autenticitatea, respectul și etica chiar contează.

In concluzie

.Este tulburător să descoperim că mediul în care ai investit încredere – care ar fi trebuit să îți ofere siguranță, sens și creștere – a devenit exact opusul. Un loc confuz, lipsit de etică sau chiar toxic. Avem nevoie să ne păstrăm integritatea chiar și în medii provocatoare.

Meriți să lucrezi într-un spațiu în care:

  • granițele tale sunt respectate
  • vocea ta nu este penalizată
  • valorile nu sunt doar afișate pe pereți, ci trăite în fiecare zi.

Dacă te regăsești în cele de mai sus, acordă-ți un spațiu de reflecție și sprijin. Dacă ai nevoie de sprijin psihoterapeutic te pot însoți în procesul tău.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: desen original realizat de mine, „Vocea care nu se aude”.