Arhive autor: Daniela Dumitru

Sunt Daniela Dumitru, Psiholog, Psihoterapeut practicant autonom, cu atestat de libera practica, cod RUP 15047, la Cabinet Individual de Psihologie Dumitru Daniela, cod 10B4825. Sunt specializata in a ajuta adultii care au fost traumatizati in copilarie, cu expunere repetata la abuz si neglijare. Detin Atestat de libera practica in Psihoterapie Integrativa, cu specializare in terapia traumei complexe (de dezvoltare).

Trauma sexuală vs sexualitate sănătoasă

În acest articol găsești informații despre sexualitate: ce este sexualitatea sănătoasă, ce este trauma sexuală, strategii de supraviețuire ale persoanelor cu traumă sexuală, obiective în psihoterapie traumă sexuală..

Când numim sexualitatea „hetero”, „homo”, „gay”, „lesbian”, „trans” etc., de fapt nu spunem nimic despre calitatea sexualității, despre cum manifestăm sexualitatea (singuri sau într-o relație, cu un partener).

De asemenea, numind sexualitatea ca fiind „normală”, „naturală” sau „colorată” este adesea mai mult o încercare de a o justifica pentru opinia publică decât de a o privi mai profund.

Ceea ce contează sunt următoarele întrebări:

  • practicăm sexualitatea din identitatea noastră sănătoasă?
  • sexualitatea noastră este traumatizată?
  • îi traumatizăm pe alții cu sexualitatea noastră?
  • trauma noastră sexuală ne obligă să dezvoltăm strategii de supraviețuire și atitudini de Victimă sau Agresor?

Sexualitate sănătoasă

Sexualitatea sănătoasă:

  • este forța vieții profund conectată de psihic și de corpul femeii sau bărbatului,
  • este conectată cu plăcerea și dorința de a iubi și de a fi iubit,
  • este elementul de bază pentru relațiile de cuplu de lungă durată.

Sexualitatea sănătoasă este posibilă cu condiția să avem un „Eu” disponibil sănătos, să acționăm din proprie voință, să păstrăm un contact bun cu percepțiile și emoțiile noastre, să avem gânduri realiste, să avem un bun simț al corpului nostru și să facem ceea ce ne aduce bucurie atât nouă cât și partenerului nostru.

Trauma sexuală / Sexualitate traumatizată

Când suntem afectați de trauma iubirii există marele pericol de a ne implica sexualitatea în căutarea zadarnică a iubirii și protecției, iar ea să fie exploatată de alții. Implicându-ne sexualitatea încercăm să primim ceea ce sexualitatea nu poate obține. Astfel, trecem din trauma iubirii în trauma sexualității.

Fiind traumatizați sexual, foarte des datorită biografiei traumatice, înseamnă a fi copleșiți de emoții precum anxietate, dezgust, durere, rușine sau vină și atingerea unei stări în corp de prăbușire sau înghețare (Victimă).

În trauma sexuală corpul ne este transformat de către o altă persoană (Agresor) într-un obiect, suntem răniți din punct de vedere fizic și psihologic, nu putem să-l oprim pe celălalt și să ne apărăm.

Totodată:

  • dragostea și încrederea sunt abuzate,
  • dragostea și agresivitatea par la fel,
  • limitele dintre cei mai în vârstă și generațiile tinere sunt distruse,
  • responsabilitatea este inversată,
  • încrederea în ceilalți este pierdută.

Tipuri de traumă sexuală

Simptome în trauma sexuală

  • criminalitate
  • confuzie si nebunie
  • coșmaruri și probleme de somn
  • angoase diverse
  • dificultăți de învățare
  • comportamente de agățare
  • retragere extremă
  • depresie, lipsa sentimentelor
  • boli fizice
  • dezgust pentru corp
  • sexualitate dezgustătoare
  • rușine
  • promiscuitate
  • prostituție
  • masochism, sadism
  • abuz de droguri
  • ostilitate

Strategii de supraviețuire ale persoanelor cu traumă sexuală

Din perspectiva Victimei:

  • amorțire emoțională,
  • încercare de părăsire a corpului psihic,
  • identificarea cu percepțiile și nevoile Agresorului,
  • senzație de dezgust, rușine și vină,
  • învinuirea de sine și sentimentul de a fi fără valoare,
  • negarea experiențelor traumatice care s-au întâmplat cu sine,
  • suprimarea amintirilor traumatice
  • atașament sexualizat.

Din perspectiva Agresorului:

  • „Este datoria ta și dreptul meu să am parte de sex.”
  • „Este o plăcere pentru tine și nu îți face rău.”
  • „Îl iubesc pe acest copil (pe care îl violez ori am relații incestuoase) și copilul mă iubește.”
  • „Tu te-ai oferit și m-ai sedus.”
  • „Chiar dacă spui «nu», în adâncul tău chiar vrei să faci sex.”
  • „Ți-am plătit cu bani pentru asta.”

Sexualitatea ca strategie de supraviețuire a traumelor psihice

  • implică adesea alcool și droguri,
  • este înțeleasă ca o compensare pentru singurătate,
  • se bazează pe iluzii de iubire („Agresorul este singura persoană care mă iubește și care are grijă de mine”),
  • credințe în mituri despre sexualitate (de exemplu, „virginitate”),
  • oferă doar o scurtă perioadă de timp de stare de bine,
  • actul sexual trebuie repetat obsesiv,
  • persoana nu are grijă dacă organismul este rănit sau infectat cu viruși, bacterii sau ciuperci,
  • persoanei nu îi pasă dacă actul sexual duce la o sarcină nedorită.

Din păcate trauma sexuală este destul de frecventă. Cel mai adesea se întâmplă chiar în familii. Fie există un acord tacit din partea celorlați membrii, fie există neglijare, violență. Intimitatea, limitele personale nu sunt respectate, ci invadate și negate.

O consecință este aceea de a repeta trauma sexuală din nou și din nou fără a fi conștienți. Ne putem simți bine, chiar și cu retraumatizarea sexuală, deoarece nu știm ce înseamnă a trăi o sexualitate sănătoasă.

Psihoterapie trauma sexuală

Obiective în procesul de psihoterapie traumă sexuală:

  • a sprijini clientul să se confrunte cu adevărul său;
  • susținerea și spijinirea clientului de a putea recunoaște cine este Agresorul.
  • identificarea agresorului din interiorul victimei
  • sprijinirea clientului să vorbească deschis despre adevăr
  • clarificarea responsabilității și a vinovăției
  • sprijinirea clientului în a identifica nevoile sale de copil pentru apropiere, dragoste și contact cu corpul ca fiind sănătoase
  • sprijinirea clientului pentru a-și reaminti trecutul și experiențele traumatice
  • sprijinirea clientului pentru a se deschide sentimentelor.
  • recuperarea contactului cu propriul corp, cu plăcerea

În procesul de psihoterapie traumă sexuală folosesc modele teoretice și practice informate precum NARM si Metoda Intentiei (psihoterapie IoPT) .

Dacă ești interesat/ă de sexualitatea ta, putem explora împreună modalități de a putea să îți trăiești conștient/ă sexualitatea, într-un mod sănătos.

Contactează psihoterapeut

*

Bibliografie:

Adaptare după un articol scris de profesorul Franz Ruppert  (04.04.2018), preluat de aici.

„Human Sexuality defined by Identity oriented Psychotraumatherapy (IoPT)”, conferinta București, Prof. Dr. Franz Ruppert.

Ilustrație de Daniela Dumitru

Conectare emotională, o nevoie relațională de bază

Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, fără să știe cum să țină cont de o nevoie relațională de bază a copilului, cea de conectare emoțională. Ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă.

Cazul unei familii

„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place.

I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să-i chem prietenii și el să nu afle. I-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe detalii și dacă vrei să te ocupi singur chiar că îți dau mari bătăi de cap.

Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia. Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.

După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau liniștită, să-mi văd puiul liniștit, să-mi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva.

Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat. Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.”

Ce se întâmplă?

Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului.

Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria? Că orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să-și controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce nu corespunde cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să-și arate aprecierea?

Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte?

Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze?

Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat?

Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata?

Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții?

Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție?

Copilul are nevoie de un adult care să poată sta cu emoțiile lui. În felul acesta copilul se simte primit, acceptat, înțeles. Conectarea emoțională este o nevoie relațională de bază.

Rădăcinile lipsei de conectare emoțională

Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să găsim sens și să împlinim această nevoie relațională de bază când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. Fără conectare emoțională, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.

Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase. Pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa-zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria. Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.

Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, evitarea repetată este un mecanism de supraviețuire. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, dar pierdem mesaje semnificative despre noi. Pierdem conectarea cu noi înșine.

Concluzie

Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți, nu despre ce trebuie să simți.

E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă?

E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele?

Modul în care ne raportăm la emoții îl transmitem copiilor noștri.

Ei nu au cum să-și gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați cu sine.

Un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, e expus la traumatizare psihică.

Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri. Este un proces de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin. Avem capacitatea de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile!

Psihoterapie

Pentru un părinte este foarte greu să ofere copilului său conectare emoțională dacă el însuși nu a primit!

Este nevoie ca și părintele să primească îngrijirea unui alt adult, capabil să rămână alături de el. Această interacțiune te ajută să internalizezi un model sănătos de a sta într-o relație și de a oferii propriului copil acest model.

De aceea psihoterapiile care abordează atât nivelul cognitiv, emoțiile, dar și corpul și sistemul nervos, te ajută să te reglezi.

Dacă îți dorești să te sprijin pentru a putea fi un părinte destul de bun pentru copilul tău, te rog să îmi scrii.

Contactează-mă pe WhatsApp

Dependența relațională -Psihoterapie codependență

În acest articol găsești informații despre:

  • ce este codependența
  • comportamente de control
  • repere pentru identificarea codependenței
  • psihoterapie codependență.

Ce este codependența?

Codependența este descrisă ca fiind o dependență de o relație sau o dependență de o altă persoană. Persoanele codependente manifestă preocupare excesivă față de nevoile altora în detrimentul propriilor nevoi. Codependența apare când persoanele din jurul unei persoane dependente cred că sunt responsabile pentru persoana dependentă și că e datoria lor să-i rezolve problemele.

Nereușita de a ne identifica și conține sentimente dificile, compensată prin comportamente de control asupra oamenilor, a obiectelor sau a evenimentelor exterioare este numită codependență.

În codependență apare dificultatea de a exprima drepturi, nevoi proprii și a pune granițe în relație.

Dacă în copilărie am fost forțați de context să ne amorțim propriile nevoi și sentimente dificile pentru a face față unui părinte dependent sau persoanei în a cărei grijă am fost, suntem pregătiți pentru codependență, un model de lungă durată, prin care, adulți fiind, căutăm în mod repetat să obținem dragoste și recunoaștere de la persoane ce se dovedesc a rămâne totuși indisponibile și incapabile să ne împlinească aceste nevoi.

Ceea ce se întâmplă este că retrăim iar și iar lipsa, nefericirea, golul. Practic rejucăm în viețile adulte modelul din copilărie pentru că nu putem recunoaște cât de disfuncțional este acel model. Trecerea timpului nu vindecă codependența. Mâine nu ne va fi mai bine dacă nu ieșim din cercul vicios al codependenței.

Când suntem codependenți, practic suntem în dependență de persoane, de anumite comportamente, de anumite obiecte.

Tendința către comportamente de control

Este de ajutor să conștientizăm că, fiind copii, ne adaptăm mediului în care creștem pentru a supraviețui. Ca și copii, atunci când lucrurile sunt prea dificile în familiile noastre ne imaginăm că ne stă în putere să le facem să funcționeze. Așa începem să recurgem la comportamente de control. Ne străduim să fim sau să facem așa cum vor ceilalți și sperăm că în felul acesta să se întâmple lucruri bune, ca cei care ne îngrijesc vor fi fericiți și că viața noastră va fi mai frumoasă. Când descoperim că nu funcționează ceea ce facem, ne asumăm vina și credem că noi suntem cauza dificultăților celor care ne îngrijesc.

Atunci când suntem copii nu avem cum să știm că mama și tata au și ei problemele lor, dacă ei nu clarifică cu noi acest lucru. Nu știm că nu putem controla ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nu știm că doar părinții și cei care ne îngrijesc sunt responsabili de noi și de întreaga situație și nu invers. Ca și copii nu avem niciun mijloc, magic sau de altă natură, de a controla ce gândesc sau fac adulții din jurul nostru.

Repere pentru identificarea codependenței (poate fi parte a procesului de psihoterapie codependență)

Persoana codependentă este dominată de cel puțin o dependență, fie de persoane, fie de anumite comportamente, fie de anumite obiecte.

Când suferim, există o nevoie de stimulare din afară pentru a ne distrage atenția de la propriile sentimente dificile. Există o opțiune, fie pentru alcool, produse alimentare, locul de muncă, sex, etc. Deși putem constata că unele dependențe sunt apreciate pozitiv, ca de exemplu aceea de a munci, dependența de sport sau de medicamente, e util să înțelegem că, indiferent de valoarea pozitivă sau negativă care i se atribuie, există o dependență.

Răspunsul la întrebarea: Ce-mi doresc cel mai mult în viață? ne ajută să identificăm dependența.

Persoana codependentă este marcată și suferă din cauza situației problematice din familia în care a crescut.

Este posibil să nu recunoaștem situația problematică din familia de origine și să suferim foarte mult. Ne ajută să ne întrebăm: Cât de tare sau cât de des aud în mintea mea vocile critice ale celor care m-au îngrijit? Sau: Mă apăr de criticile nefondate ale celorlalți?

Persoana codependentă are un foarte scăzut respect de sine, și, adesea, are un grad scăzut de maturitate emoțională.

Este foarte greu să avem respect de sine, atât timp cât cei care ne-au îngrijit, nu ne-au hrănit în acest sens. În lipsa unei stime de sine consistente, pentru a ne simți mai bine, ne uităm în afara noastră pentru a fi apreciați și a fi iubiți.

Ne ajută răspunsurile la întrebări precum: Cât de mulțumit/ă sunt de mine?, Mă simt lipsit/ă de sprijin și prieteni?, Mă aștept să eșuez?

Persoana codependentă crede că fericirea ei depinde doar de celălalt.

Persoanele codependente își spun: Aș fi fericit/a dacă el/ea s-ar schimba., Aș fi fericit/a dacă el/ea ar arăta că mă acceptă și îmi aprobă acțiunile., Am nevoie de un tovarăș de viață perfect pentru a mă simți împlinit/ă. , El/ea face lucrul acesta ca să mă rănească și reușește., Mă simt vinovat/ă atunci când încerc să mă afirm.

Persoana codependentă se simte excesiv de responsabilă pentru ceilalți.

În relațiile sănătoase părinții sunt responsabili pentru copiii lor, însă nu despre acest fel de responsabilitate este vorba, ci despre faptul că persoana codependentă se simte foarte răspunzătoare pentru tot ce se întâmplă cu ceilalți, pentru fericirea, sentimentele, gândurile, acțiunile, chiar și pentru puterea lor de discernământ. Ele apelează la multe comportamente de control. Din acest motiv apar foarte mari confuzii în ce privește intimitatea și granițele în relațiile cu ceilalți. Persoanele codependente își spun: Dacă nu intervin, el/ea nu se descurcă și poate greși., Dacă mă străduiam să fiu mai bun/ă, mai atent/ă, el/ea nu se supăra și nu mai acționa așa. , Nu vreau să fac acest lucru, dar nu am de ales., Ceea ce vreau eu este mai puțin important față de ceea ce se așteaptă de la mine.

Relația dintre codependent și partenerul său de viață sau altă persoană importantă pentru el este marcată de lipsa de echilibru între dependență și independență.

În relație, persoanele codependente se simt sufocate, prinse în capcană. Analizați dacă tindeți să fugiți, să sfidați valorile și tradițiile către mai multă independență și observați în ce măsură reveniți în aceeași relație ca și cum cordonul ombilical care vă leagă de casă se înfășoară și vă trage înapoi. Este posibil să simțiți un conflict foarte puternic atunci când încercați să vă separați, în orice fel. Termenul opus dependenței este interdependența. În relațiile sănătoase ne putem permite să fim suficient de dependenți pentru a ne deschide spre ceilalți și a fi vulnerabili, dar în același timp avem o imagine de sine pe care o putem susține fără a avea nevoie de altcineva.

Persoana codependentă se blochează în negare și reprimare.

Ne închipuim, dorim, tânjim ca viețile noastre să fi fost frumoase când, în realitate, am trecut prin suferințe de nesuportat datorită lipsei afecțiunii și abuzurilor trăite în copilărie. Dacă realitatea reușește să se strecoare pe undeva, atunci trecutul dureros amenință să iasă la suprafață și ceea ce facem este să ne dorim să ne menținem rupți de această suferință ca și cum nu e a noastră. Întrebați-vă mai întâi: Cum era relația mea cu mama?, Dar cu tata? și apoi căutați dovezi pentru a vă susține răspunsurile. Observați dacă această introspecție devine mult prea dureroasă.

Persoana codependentă își face griji pentru lucruri pe care nu le poate influența și încearcă să le schimbe.

Persoanele codependente depun mult efort în a controla persoane ori situații care sunt și vor rămâne întotdeauna în afara influenței personale. Nereușita unor astfel de demersuri frustrează persoana codependentă.

Viața persoanei codependente se desfășoară între extreme.

Viața emoțională seamănă cu o barcă cu pânze pe ape furtunoase. Sunt multe sentimente dificile, furie intensă. Relațiile personale romantice sunt marcate de suișuri și coborâșuri extreme, de zile fierbinți și înghețuri, părinții își pot sufoca copiii în îmbrățișări, ca apoi să se răstească la ei cu furie. Din punct de vedere financiar putem observa o tendință spre economie, urmate de bani aruncați până la ruină financiară (chiar de mai multe ori). Relația cu autoritatea este la fel de marcată de extreme: putem simți o teamă profundă față de un anumit tip de autoritate sau putem sfida un alt tip de autoritate, putem fi extrem de umili în fața șefului sau foarte autoritari acasă.

Persoana codependentă caută în permanență acel ceva despre care crede că îi trebuie sau îi lipsește în viața personală.

Persoanele codependente sunt nerăbdătoare și nemulțumite cu ceea ce au, vor mai mult și mai mult. Nu pare niciodată să fie de ajuns, fie că e vorba despre bani, despre control, despre timp, alimente, despre afecțiune sau apreciere și recunoaștere. Sentimente dificile de lipsă, nefericire, gol, sunt mereu prezente și nu pot fi umplute cu ceva sau cu cineva. De ce nu pot să iubesc și să fiu iubită?, De ce nu mă pot simți niciodată – niciodată – mulțumită? , De ce nu mă pot bucura?, sunt întrebări care ne macină și par fără răspuns.

Cum tratăm codependența. Psihoterapie codependență

Ruperea relațiilor de dependență nu este neapărat cea mai bună sau singura soluție. Este de ajutor pentru persoanele codependente să se informeze despre ciclul de dependență/codependență și de modul în care aceasta se extinde în relațiile lor. Pentru a schimba strategiile de supraviețuire de tipul „comportamente de control” la care persoana recurge pentru a compensa sentimente dificile este important ca ele să fie mai întâi recunoscute.

Prin procesul de psihoterapie codependență, clientul descoperă cum să își găsească fericirea prin sine și cum să trăiască o viață mai sănătoasă și mai împlinită.

Deoarece codependența este înrădăcinată în copilărie, procesul de psihoterapie codependență implică explorarea modelelor actuale de comportament și relaționare, dar și a problemelor din copilăria timpurie. Comportamentele care permit abuzurilor să continue în familie trebuie să fie recunoscute și oprite.

De asemenea, procesul de psihoterapie codependență sprijină clienții pentru un contact bun cu nevoile și cu sentimentele personale, pentru repararea sinelui, pentru identificarea resurselor. ,

Deoarece în codependență, distincția dintre sine și celălalt se estompează, procesul de vindecare presupune reconstrucția unor granițe psihice solide și sănătoase pentru a crește capacitatea de a spune ”NU” și de a pune limite clare în relații. .

Pe măsură ce persoana codependentă se apropie de sine, de experiențele sale timpurii, poate sta cu sentimente dificile dureroase, ea va observa că nu va mai apela la comportamente de control. În procesul de psihoterapie codependență folosesc modele eficiente de psihoterapie informate pe trauma de dezvoltare: NARM, Metoda Intenției.

Contact

Dacă te simți prins(ă) într-o relație de codependență și dorești să lucrezi cu tine pentru a-ți recăpăta autonomia emoțională, putem începe un proces de psihoterapie individuală.

Datele mele de contact și informații despre tarife găsești pe pagina Contact. Dacă nu poți ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Dacă ai orice alte întrebări, te rog să îmi scrii.

Apasă butonul de mai jos și îmi poți scrie mesajul tău.

Discuta cu mine pe WhatsApp

*

Bibliografie:

Robert Hemfelt, R., Minirth, F. si Meier, P. (2001). Labirintul Codependentei. Drumul spre relatii interumane sanatoase. Editura Logos

 

Foto Ilustratie: Daniela Dumitru