Sunt la menopauză – Psihoterapie de grup

Perioada aceasta s-a născut în mine proiectul „Sunt la menopauză”, iar acum simt că e momentul să vorbesc despre el, să îl fac cunoscut.

Sunt într-o etapă de viață în care sunt la menopauză. E o etapă firească poate veți zice o parte dintre voi, de ce să vorbim despre asta?

Eu aleg să vorbesc pentru că m-a marcat, pentru că, uitându-mă înapoi, văd ce impact a avut asupra mea. Vorbesc la trecut pentru că acum sunt într-o perioadă mai echilibrată și îmi e mai ușor să diferențiez cum a fost, prin ce-am trecut, ce înseamnă, la ce să mă aștept. Desigur, menopauza poate lovi în multe feluri, dar ceea ce putem face este să ne creștem capacitatea de a gestiona cât mai bine efectele ei, pas cu pas.

Tot mai clar îmi este cât de necesar e să construim un trib de femei care se confruntă cu perimenopauza și menopauza. Un trib de femei care nu se sfiesc să își spună cel puțin lor înșiși „sunt la menopauză” și care vor să împărtășească cu alte femei prin ce trec.

Cred că femeile au nevoie să fie însoțite în acest proces, că nu trebuie să îl ducă singure. Avem nevoie de însoțire emoțională, medicală, dar și suport din partea familiei. Avem nevoie de o voce mai puternică, ce poate crește atunci când suntem împreună.

Ce ofer

  • o sesiune pilot, de cunoaștere, care se desfășoară gratuit în format online in data de 29,06,2026 pentru care am creat și evenimentul pe Fcebook.
  • grup de psihoterapie care să se desfășoare regulat, cu un angajament de cel puțin 4 întâlniri. Data începerii și condițiile de participare vor fi comunicate ulterior sesiunii pilot.

Grupul de psihoterapie este un program pentru femei care sunt în această etapă în viața lor și/sau femei care vor să fie mai pregătite psihic pentru această etapă.

Dacă vrei să pui și tu umărul la acest trib, ajută să dai de veste sau orice simți că poți face.

E un program în care folosim IoPT Metoda Intenției cu însoțire în modelul NARM. Practic, lucrăm cu instrumente validate și cu tot ce știu eu mai bine să fac: psihoterapie.

De ce te-ar ajuta grupul IoPT /NARM „Sunt la menopauză” și ce poți obține?

Un spațiu de deschidere

Grupul este locul în care poți fi văzută prin ce treci, fără să fie nevoie să te ascunzi. E locul în care nu trebuie să performezi, să dai bine, și poți vorbi despre ceea ce te acaparează și te consumă, lăsându-ți tot mai puțină vitalitate și interes pentru ceea ce altădată făceai cu plăcere.

Oglindire

Ai posibilitatea să vezi părțile psihice din tine și să ai o dimensiune reală despre tine în această perioadă și prin ce treci în realitate. Această oglindire ne ajută întotdeauna să ne luăm mai mult în serios noi înșine. Lucrurile bune se întâmplă în viața noastră cu atât mai mult cu cât ne luăm singure în serios.

Conexiune cu corpul, cu sine

Îți crești capacitatea de a-ți asculta corpul și de a-ți exprima și împlini nevoile. În măsura în care observi ce se petrece cu tine, este mai ușor să știi ce ai nevoie să faci pentru tine ca starea ta să se îmbunătățească.

Claritate mentală și emoțională

Îți crești capacitatea de a fi mai activă în propria ta experiență, în a căuta îngrijire medicală adecvată, mai degrabă decât a rămâne pasivă. Stările anxioase și cele depresive se diferențiază, devenind clar când aceste stări au legătură cu schimbările hormonale și când au alte cauze. Creșterea capacității de a conține stările anxioase și cele depresive te ajută să faci mai ușor față în viața de zi cu zi.

Redefinirea identității

Îți clarifici identitatea ta de acum, cine ești acum în această etapă, iar acest proces îl facem cu bunătate, cu blândețe, cu acceptare.

Susținere și confidențialitate

Te simți auzită, înțeleasă și mai puțin singură. Prin ghidare de specialitate, povești împărtășite, empatie, conținere, vei dobândi perspective și resurse care să îți îmbunătățească starea. Te simți mai ușurată, mai încrezătoare și mai plină de speranță. Construim împreună un spațiu confidențial și sigur, comunicăm respectuos, ne ascultăm activ și ne susținem. Ceea ce este împărtășit în grup rămâne în grup, astfel încât să te poți simți confortabil fiind vulnerabilă.

Cum lucrăm în grupul de psihoterapie cu Metoda Intenției și NARM?

Metoda Intenției a fost dezvoltată de către profesorul Franz Ruppert. Este o abordare terapeutică profundă, centrată pe teoria psihotraumatologiei orientate spre identitate (IoPT).

Nu este necesară experiența anterioară. Doar dorința de a face încă un pas către sine într-un spațiu de vindecare în grup.

Este nevoie să formulezi o intenție din 3 cuvinte, plecând de la ceea ce te preocupă și dorești să explorezi. Pentru fiecare cuvânt din intenție alegi un rezonator dintre participanții la atelier. Prin intermediul acestor rezonatori, în funcție de intenția formulată, te ajut să ai acces la:

  • Realitatea ta interioară;
  • Aspecte psihice conștiente și inconștiente;
  • Dinamicile interne;
  • O rezoluție.

Notă: Rezonatorii nu joacă un rol. Ei se observă pe sine: ce gândesc, ce simt, ce comportamente tind să aibă ori ce trăiesc efectiv în momentul rezonanței.

Metoda NARM este o abordare modernă elaborată de Laurence Heller pentru lucrul cu traumele de dezvoltare și dificultățile de relaționare.

În Psihoterapia NARM atenția este către prezent. La ce putem face de fapt din aici și acum.

În acest sens, psihoterapia NARM, explorează:

  • strategiile de adaptare dezvoltate în copilărie, de foarte timpuriu și cum acestea pot încurca în prezent relațiile, modul în care ne percepem (imaginea de sine) și ne raportăm la sine și la alții
  • experiența relațională dintre client și psihoterapeut
  • emoțiile, senzațiile, reacțiile din prezent și modificările psihobiologice care apar cu scopul creșterii conexiunii clientului cu sine și creșterii capacității sale de a rămâne tot mai mult conectat
  • răspunsurile din prezent ale sistemului nervos și reglarea acestuia.

Practic, psihoterapia prin Metoda NARM pune accent pe contactul autentic, conexiune, reglare, stabilitate, De aceea stilul metodei este blând, conținător, cu atenție la ritmul clientului și reglare treptată. Procesul se desfășoară într-un spațiu sigur și fără judecată.

Este pentru tine dacă:

  • Ești femeie;
  • Cauți un grup de psihoterapie / dezvoltare personală;
  • Te preocupă starea ta, ai diferite simptome psihice sau/și fizice, ești într-o perioadă de confuzie identitară și îți dorești claritate;
  • Te simți blocată;
  • Îți dorești să transformi provocările actuale în soluții și oportunități de creștere personală.

Facilitator grup ”Sunt la menopauză”

Sunt Daniela Dumitru, psiholog, psihoterapeut integrativ acreditat COPSI, cu 2 specializări în psihoterapia traumei complexe, traumei de dezvoltare, traumei de atașament:

  • Sunt Facilitator IoPT de grup și individual, certificată în Psihotraumatologie multigenerațională orientată spre identitate (2021) de către Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT);
  • Sunt Practicant NARM (2025), certificată în Modelul Neuro-Afectiv Relațional, de către NARM România.

Am o experiență de lucru practic de peste 11 ani.

Am apreciat foarte mult abordarea caldă, empatică și răbdătoare. M-am simțit ascultată, înțeleasă și ghidată fără să fiu grăbită sau judecată. Cel mai valoros aspect pentru mine a fost libertatea de a vorbi deschis despre orice subiect, inclusiv despre cele mai vulnerabile gânduri și emoții, într-un spațiu sigur și plin de încredere.” (Ana)

Dacă simți că locul tău e în acest grup, te aștept cu mare drag să ne cunoaștem.

De aceea, te invit la sesiunea pilot care este gratuită și se desfășoară online luni 29,06.2026 de la ora 18:00 până la ora 20:30.

Pentru înscriere la sesiunea pilot „Sunt la menopauză”, îmi poți scrie direct pe WhatsAppp.

Te aștept cu drag!

Ilustrație de Daniela Dumitru

De ce nu mă pot juca ca adult? Ce să fac?

Mulți adulți ajung să își spună „Nu mă pot juca ca adult.” Ei nu pot să se relaxeze fără un scop. Nu știu să facă ceva doar pentru plăcere. Nu se pot juca cu copiii lor. Orice activitate trebuie să fie utilă, productivă sau orientată spre performanță.

Dacă te regăsești în această experiență, este important să știi că dificultatea de a te juca nu este un defect. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. De multe ori, ea are rădăcini relaționale profunde.

Incapacitatea de a te juca la vârsta adultă este adesea o formă de hiper-responsabilizare, apărută ca mecanism de supraviețuire în urma unei traume de dezvoltare. Atunci când mediul timpuriu nu a oferit siguranță, sistemul nervos rămâne blocat în modul de alertă și privește relaxarea ca pe un risc.

Joaca presupune siguranță.

Un copil se joacă liber atunci când:

  • se simte protejat,
  • are un adult disponibil emoțional,
  • nu trebuie să fie responsabil pentru starea altora,
  • nu trăiește într-un mediu tensionat sau imprevizibil.

Când aceste condiții lipsesc, copilul nu se mai poate juca spontan. Se adaptează. Devine atent, responsabil, organizat.

În astfel de contexte, joaca nu dispare pentru că nu există dorință, ci pentru că nu este sigură.

La maturitate, această organizare interioară rămâne activă. Iar senzația „nu mă pot juca ca adult” reflectă adesea un sistem psihic care a învățat să supraviețuiască, nu să se relaxeze.

Ce se activează când încerc să mă joc ca adult

Când un adult încearcă să încetinească și să facă ceva doar pentru plăcere, cu sine sau cu copiii, pot apărea reacții precum:

  • neliniște inexplicabilă
  • vinovăție
  • senzația că pierde timpul
  • teama că „dacă mă opresc, pierd controlul”.

Pentru multe persoane, munca și funcționarea au devenit echivalentul siguranței. A fi productiv a însemnat a fi acceptat. În acest context, joaca pare inutilă sau chiar periculoasă.

Astfel, „nu mă pot juca ca adult” nu este o alegere conștientă, ci rezultatul unei adaptări vechi.

Spontaneitatea dispare atunci când criticul interior ne judecă fiecare gest. Redescoperirea jocului înseamnă și îmblânzirea acestei voci critice.

Când apare dorința de joacă la adult

Interesant este că dorința de joacă apare adesea abia când viața devine mai stabilă.

Când nu mai este nevoie de supraviețuire continuă, psihicul începe să caute bucurie, spontaneitate, creativitate.

Însă odată cu această dorință poate apărea și tristețea. Tristețea pentru copilul care nu a avut spațiu să se joace. Pentru perioada în care responsabilitatea a venit prea devreme.

De aceea, procesul prin care un adult învață să se joace nu este întotdeauna exuberant. Uneori este delicat, lent și poate conține și doliu.

Ce nu înseamnă să te joci ca adult

A te juca ca adult nu înseamnă:

  • să transformi joaca într-un nou proiect,
  • să performezi creativ,
  • să monetizezi hobby-uri,
  • să devii „mai interesant”.

Joaca autentică nu are scop utilitar. Ea există pentru experiență, nu pentru rezultat.

Pentru un psihic obișnuit să fie productiv permanent, acest lucru poate fi dificil de tolerat.

Când „nu mă pot juca ca adult” este un simptom

Blocajul de a te juca poate fi un indicator al unei istorii de:

În psihoterapie, procesul nu presupune „învățarea jocului” ca tehnică, ci reconstruirea unui spațiu intern de siguranță. Joaca apare natural atunci când sistemul nervos începe să se simtă în siguranță. Joaca nu poate fi forțată.

De la ”nu mă pot juca ca adult” la vitalitate

Uneori primul pas nu este să te joci, ci să observi că nu poți. Să vezi ce apare când încerci să stai fără scop. Să observi tensiunea, vocea critică, graba de a face ceva util.

Recunoașterea faptului „nu mă pot juca ca adult” poate fi începutul unei relații mai blânde cu propria istorie.

Dacă dificultatea de a te relaxa, de a simți bucurie sau de a face lucruri fără scop util îți este familiară, explorarea acestor teme într-un cadru psihoterapeutic poate aduce claritate și siguranță interioară. Într-un cadru sigur, fără presiune și fără evaluare, joaca poate reapărea natural.

Dacă te regăsești în această descriere și simți că relaxarea este o luptă, psihoterapia centrată pe traumă (NARM, IoPT Metoda Intenției) te poate ajuta. Procesul terapeutic vizează transformarea mediului interior dintr-unul critic într-unul securizant, permițând vocii tale personale să se exprime liber prin joc și creativitate.

Îmi poți scrie direct

Ilustrație de Daniela Dumitru

Atasament sexualizat: legătura afectivă fuzionează cu sexualitatea

Atasament sexualizat. Ce este și cum apare

Atunci când un copil crește într-un mediu lipsit de afecțiune, siguranță și căldură emoțională, el caută disperat o formă de apropiere — oricare ar fi ea.

Dacă, pe acest fond de deprivare, unul dintre părinți (sau o altă figură de atașament) aduce o formă de stimulare sexuală, psihicul copilului este pus într-o situație imposibilă.

Pentru un copil, o formă de stimulare nepotrivită poate fi confundată cu iubirea. Așa se formează ceea ce numim atasament sexualizat.

Floyd Godfrey, PhD, definește atașamentele sexualizate ca o fuziune complexă între impulsurile sexuale și cele emoționale, creând un model care duce adesea la confuzie și suferință.

Atașamentul sexualizat e o adaptare a copilului care, în lipsa afecțiunii emoționale sigure, ajunge să echivaleze stimularea sexuală cu iubirea și grija.

Pentru copil, acea stimulare vine de la persoana de care depinde pentru supraviețuirea sa emoțională.

Pentru copil, adultul este și sursă de supraviețuire, și sursă de traumă

El nu are maturitatea de a distinge între iubire, atenție și sexualitate. Corpul lui se simte plăcut.  În mintea lui se creează o asociere profundă între afecțiune și sexualitate. O legătură care, mai târziu, va influența modul în care se raportează la relații.

Pe scurt, copilul asociază apropierea cu sexualitatea. Starea de bine în relația cu figura de atașament este legată de sexualitate. El înternalizează că, pentru a primi apropiere, trebuie să ofere sexualitate — nu neapărat conștient, ci ca o strategie veche, formată pentru a supraviețui emoțional.

Când corpul învață că sexul înseamnă legătură

Un copil care trăiește o deprivare emoțională profundă caută instinctiv contact, privire, atingere. Dacă acel contact vine din partea unui adult care îl atinge cu erotism — chiar și fără a atinge zone erogene — copilul trăiește o confuzie intensă.

Corpul lui se activează, iar psihicul asociază acea stare intensă cu iubirea și apropierea. În absența unei protecții și a unei relații sigure, stimularea sexuală devine pentru copil singurul mod de a se simți „văzut” și „iubit”.

Astfel, sexualitatea nu se dezvoltă firesc, ci se amestecă cu nevoia de atașament.

Cum se manifestă un atasament sexualizat la adult

Adulții care au trăit o astfel de confuzie pot ajunge, fără să își dea seama, să sexualizeze inconștient relațiile apropiate.

Când simt conexiune, acceptare sau afecțiune, se poate activa reflexul vechi: „Pentru a fi iubit, trebuie să ofer sex.”

Practic apare o activare automată a energiei erotice în momenul în care apare o posibilitate de apropiere umană.

Nu e vorba despre o dorință sexuală reală sau de o atracție autentică. Ci e despre un reflex al sistemului nervos, o strategie inconștientă de atașament— în care corpul a învățat că erotismul aduce atenție și contact.

Uneori, acești adulți pot fi seducători pentru a fi plăcuți. Sau pot oferi sexualitate fără a se putea bucura cu adevărat de ea. Oferă pentru a nu fi abandonați.

Sau pot interpreta gesturile prietenoase ca semne erotice.

Granițele psihice sunt confuze, deoarece nevoia de proximitate și siguranță este căutată eronat prin intermediul sexualizării relației.

De exemplu, într-o prietenie sau într-o relație în care cineva oferă grijă și atenție, persoana poate simți — fără să vrea — o atracție sexuală sau nevoia de a seduce, chiar dacă nu își dorește un partener romantic.

Paradoxal, în relațiile profunde, unde există posibilitatea unei legături autentice, persoana poate fugi de intimitate.

Sexualitatea se poate activa acolo unde există distanță și control, dar se blochează acolo unde apare apropierea și vulnerabilitatea. În ambele cazuri, relația cu corpul și cu intimitatea rămâne plină de rușine și ambivalență.

Diferența între sexualizarea atașamentului și comportamentul sexual efectiv

Un atasament sexualizat nu înseamnă neapărat comportament sexual.

Este, adesea, un tipar psihologic inconștient:

Sexualitatea devine modul prin care persoana caută afecțiune, aprobare sau conexiune, nu expresia unei dorințe sexuale reale.

Poate fi vorba doar despre gesturi, atitudini sau sentimente sexualizate care apar automat în relațiile cu ceilalți — chiar dacă nu există contact sexual.

Corpul care spune povestea

Oamenii își poartă în corp amintirile experiențelor lor timpurii, chiar dacă nu au amintiri clare. Uneori, corpul „vorbește” prin simptome: dureri cronice, tensiuni, blocaje sau boli.

Ca și cum trupul ar purta amintirea unei dureri vechi, dar și a unei nevoi neîmplinite de iubire.

De exemplu, într-o ședință cu Metoda Intenției, o femeie descria cum, corpul ei „voia să se facă mic, ca un câine plouat și bătut”. În același timp, simțea o activare sexuală venită din reflexul vechi al apropierii cu o figură de atașament. Acea senzație paradoxală arată cât de adânc se pot încurca în corp durerea, neputința, singurătatea și erotismul

Cum afectează relațiile un atasament sexualizat

Persoanele cu atasament sexualizat se confruntă adesea cu confuzie între intimitatea emoțională și cea sexuală. Această confuzie generează anxietate, suferință, dificultăți în construirea relațiilor sănătoase sau o nevoie constantă de validare prin sexualitate.

Un astfel de tipar afectează alegerea partenerilor sau dinamica puterii în relații:

​Alegerea partenerilor indisponibili:

Persoana poate fi atrasă inconștient de parteneri emoțional indisponibili sau distanți, deoarece aceștia recreează distanța din copilărie, unde sexualizarea era singura modalitate de a obține „apropiere” (o apropiere falsă, condiționată).

​Dinamica de putere/control:

Uneori, persoanele cu atasament sexualizat pot folosi, inconștient, sexualitatea ca instrument de control sau manipulare într-o relație. Ei cred că aceasta este singura monedă de schimb valoroasă pentru a obține afecțiune și siguranță.

Vindecarea atașamentului sexualizat

În terapie, corpul și emoțiile pot fi ascultate cu blândețe. Partea care a învățat că sexul înseamnă legatura afectivă are nevoie să descopere, treptat, că iubirea adevărată este sigură, caldă și nu cere nimic în schimb.

Când durerea poate fi simțită și ținută cu empatie, rușinea începe să se dizolve.

Atașamentul devine mai limpede, iar atingerea poate redeveni expresia unei legături vii — nu o repetițe a trecutului.

Terapia bazată pe atașament și abordările informate despre traume pot fi de mare ajutor. Ele oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora tiparele sale relaționale, poate înțelege originile comportamentelor sexualizate și poate învăța modalități mai sănătoase de a-și împlini nevoile emoționale.

Procesul de vindecare nu înseamnă să negăm sexualitatea, ci să o eliberăm de încurcătura din trecut.

Într-un proces de psihoterapie, persoana poate descoperi cum apropierea emoțională și afecțiunea nu trebuie „câștigate” prin sexualitate — că pot exista separat, în siguranță, și se pot întâlni natural, fără teamă.

În timp, sexualitatea își poate recăpăta sensul firesc: o expresie a plăcerii, a vitalității și a iubirii — nu un mijloc de a fi acceptat, dorit sau de a împlini orice altă nevoie relațională.

Dacă simți că ai nevoie de ajutor, îmi poți scrie direct.

Ilustrație de Daniela Dumitru