Author Archives: Daniela Dumitru

Sunt Daniela Dumitru, Psiholog, Psihoterapeut practicant autonom, cu atestat de libera practica, cod RUP 15047, la Cabinet Individual de Psihologie Dumitru Daniela, cod 10B4825. Sunt specializata in a ajuta adultii care au fost traumatizati in copilarie, cu expunere repetata la abuz si neglijare. Detin Atestat de libera practica in Psihoterapie Integrativa, cu specializare in terapia traumei complexe.

Trauma sexuală timpurie și ecourile ei în relațiile de adult

Trauma sexuală timpurie și ecourile ei în relațiile de adult

Pentru multe persoane care au suferit trauma sexuală timpurie, amintirile nu apar ca imagini clare sau narațiuni coerente. În schimb, pot apărea sub formă de senzații fizice, stări afective sau flashback-uri difuze.

Atenție: Conținut cu potențial emoțional ridicat.

Este o traumă care rămâne în corp, în simțuri, în trăiri difuze pentru că:

  • e trăită într-o etapă în care gândirea conștientă și poate chiar vorbirea nu sunt încă pe deplin dezvoltate
  • lipsește un martor care să îndepărteze pericolul și să pună în cuvinte experiența pentru copil.

Dacă te-ai surprins retrăgându-te, micșorându-te, încercând să nu deranjezi – nu ești singur(ă).

Pentru mulți oameni care au trăit experiențe dureroase în trecut, corpul continuă să vorbească și astăzi. Se strânge, se apără, chiar și atunci când pericolul nu mai e prezent. Dacă te regăsești în imagine sau în cuvintele de mai sus, poate fi un început să îți recunoști propriul adevăr. Și e permis să simți, să ai întrebări, să cauți în ritmul tău. Poate fi greu, dar nu ești singur(ă).

Legătura dintre corp și trauma sexuală timpurie

Tot mai multe cercetări indică o legătură între traumele sexuale timpurii și disfuncțiile somatice, în special cele gastrointestinale. Copiii care au trecut prin abuz sexual sau neglijare severă pot dezvolta, în timp, simptome precum:

  • constipație cronică
  • dureri abdominale
  • greață
  • balonare
  • alternanță între constipație și diaree.

Aceste simptome pot persista și la vârsta adultă, mai ales în contexte de stres sau rememorare traumatică. Greața, senzația de indigestie sau tulburările de tranzit intestinal pot reflecta o încercare a corpului de a exprima ceea ce psihicul a fost forțat să țină înăuntru prea mult timp.

De asemenea, la vârsta adultă pot apărea senzații precum: repulsie, dezgust, dureri de cap, un sentiment de murdărie profundă sau nevoia imperioasă de a elimina ceva din corp.

Trauma sexuală timpurie și disocierea de agresor

Uneori, agresorul nu este un străin, ci o figură de atașament – ceea ce forțează psihicul copilului să se rupă în bucăți pentru a putea supraviețui. O parte a sinelui vede, dar tace. Apare frica viscerală de a pierde o relație de care depinde pentru a trăi. O altă parte se minte pentru a păstra relația. Iar corpul… rămâne să țină adevărul, chiar și decenii mai târziu.

Copilul nu poate accepta imaginea unui părinte-abuzator. Pentru a supraviețui psihic, mintea disociază: separă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat de imaginea „părintelui bun” care ne iubește și „ne face bine”. În acest proces, realitatea agresiunii este uitată, iar agresorul este ascuns sub o mască. Corpul însă continuă să semnaleze: ceva nu este în regulă.

Această disociere este adesea atât de profundă încât adultul de mai târziu uită complet faptele agresive sau le minimalizează: „Poate n-a fost chiar așa”, „Poate îmi închipui”, „Poate era doar un gest de grijă”. Însă corpul își amintește.

Trauma sexuală timpurie și dificultățile în relațiile adulte

O altă consecință frecventă, dar puțin recunoscută, este tendința de a respinge partenerii sau potențiali parteneri sexuali. Atunci când trauma timpurie nu este conștientizată, corpul reacționează în prezent cu repulsie, frică sau închidere, ca răspuns la un pericol care nu mai este actual. Astfel, putem respinge ceva bun și sigur, pentru că trupul răspunde la ceva ce a fost periculos în trecut.

Această confuzie poate duce la dificultăți mari în relaționare, la izolare și la sentimente de rușine sau inadecvare. Este esențial de înțeles că aceste reacții nu sunt alegerile noastre conștiente, ci manifestări ale traumei sexuale încă nevindecate.

Greața ca memorie traumatică

Una dintre senzațiile cele mai tulburătoare care pot apărea în procesul de rememorare și confruntare cu trauma sexuală este greața. O greață profundă, viscerală, care pare să ceară expulzarea a ceva ce nu poate fi integrat. Ea semnalează că ceva nu e tolerabil pentru corp – în cazul acesta, o situație psihologică intolerabilă.

În cazul traumei sexuale timpurii, greața e un răspuns visceral la ceva ce ni s-a făcut fără voia noastră, fără capacitatea de a ne opune.

Pentru multe persoane, greața poate apărea ca o trăire inexplicabilă, recurentă, fără o cauză fizică identificabilă. Greața poate apărea în valuri, uneori fără un motiv aparent. Dar, în realitate, ea este adesea o reacție de apărare sănătoasă. E un protest somatic în fața amintirii implicite a unui act invaziv, nedrept, murdăritor. Corpul începe să recunoască agresiunea și agresorul și nu mai vrea să „înghită” și să suporte ceea ce nu i-a fost niciodată firesc. Vrea să elimine ceea ce recunoaște ca fiind murdăritor, invaziv, inacceptabil.

Rușinea: o închisoare care nu aparține victimei

În trauma sexuală timpurie, rușinea este adesea intensă și greu de separat de identitatea proprie. Deși agresorul este cel care ar trebui să o poarte, rușinea se lipește de victimă ca o a doua piele. Este rușinea de a fi fost atins într-un mod nepotrivit, de a fi fost vulnerabil, neprotejat, manipulat. Dar și rușinea de a vorbi, de a recunoaște, de a spune: „mi s-a întâmplat mie”.

Această rușine devine o barieră în calea exprimării. Mulți supraviețuitori simt nevoia să protejeze agresorul – tocmai pentru că era părinte – și se tem de judecata celorlalți: „Dacă aș spune, oamenii m-ar vedea murdar, slab, vinovat.”

Protestul interior: un semn al vindecării

Accesul la protest – acel „nu” visceral, autentic, care poate n-a fost niciodată rostit – este un moment cheie în procesul de vindecare. Este vocea vieții care spune: „mi s-a făcut un rău, iar eu am dreptul să nu mai tac”.

Concluzie

Trauma sexuală timpurie lasă urme invizibile și greu de articulat. Însă ele pot fi scoase la lumină, treptat, cu blândețe și curaj. Disocierea, rușinea, greața – toate pot fi înțelese nu ca dovezi ale unei slăbiciuni, ci ca forme de protecție și semnale către adevăr. Iar adevărul, oricât de greu ar fi, este începutul eliberării.

Adevărul tău, oricât de dureros, aduce claritate. Iar claritatea aduce libertate. Nu pentru a condamna trecutul, ci pentru a elibera prezentul.

Procesul de vindecare începe adesea cu o întrebare simplă: Ce îmi spune corpul meu acum?

Răspunsul nu vine întotdeauna din cuvinte, ci din ascultare. Dintr-un spațiu de siguranță în care persoana poate spune, în sfârșit:

„Sunt în siguranță. Am voie să simt. Nu mai sunt acolo. Îmi las corpul să îmi spună povestea. Îmi aud adevărul. Și mă cred.”

În procesul de psihoterapie traumă sexuală folosesc modele teoretice și practice specifice psihotraumei (NARM si Metoda Intentiei).

Daca doresti sa lucram impreuna imi poti scrie pe scurt problema ta si te contactez cat pot de repede,

Contacteaza psihoterapeut

Studii:

The Relationship Between Trauma Exposure, PTSD Symptoms, and Gastrointestinal Symptoms

Unexplained Gastrointestinal Symptoms After Abuse in a Prospective Study of Children at Risk for Abuse and Neglect

Imagine: Este o ilustratie originală, creată de mine, „Despre corpul care se strânge, se apără chiar și atunci când pericolul nu mai este în prezent”.

Răni de atașament timpuriu – cum ne afectează în prezent

În viața de zi cu zi, dificultățile din relații sau momentele în care ne simțim blocați își pot avea rădăcina în răni de atașament formate în copilărie.

Ceea ce ne tulbură în prezent este adesea legat de ceea ce nu a fost văzut, simțit sau exprimat în trecut. Iar aceste răni nevindecate pot crea convingeri de supraviețuire pe care ajungem să le trăim ca adevăruri absolute.

Adaptări timpurii care devin reguli de viață

Din copilărie, ne adaptăm mediului în care trăim. O facem instinctiv, ca să fim în siguranță, ca să rămânem în relație. Dar atunci când mediul este disfuncțional sau toxic, această adaptare vine cu un preț: renunțăm la părți din noi, învățăm să ne ascundem emoțiile, să tăcem, să ne anulăm nevoile. Mai târziu, nici nu mai știm că am făcut aceste compromisuri. Credem că „așa sunt eu”, „așa e viața”, „nu se poate altfel”. Dar… este chiar așa?

Încă de mici, ne formăm o hartă interioară a realității. Nu una rațională, ci una afectivă, viscerală: Ce am voie să simt? Când e sigur să mă exprim? Ce primesc dacă sunt eu însămi? Ce risc dacă spun ce nu-mi convine?

În relațiile cu părinții noștri – mai ales dacă sunt imaturi emoțional, intruzivi sau instabili – învățăm rapid ce ne este permis și ce nu. Adaptarea devine o strategie de supraviețuire.

Aceste adaptări au sens în contextul în care au apărut – au fost soluții de supraviețuire. Dar toate acestea sunt moduri diferite de deconectare, rupturi psihice, cu scopul de a păstra relația de atașament cu părinții și a supraviețui. Este ceea ce numim de fapt trauma de dezvoltare.

Din nefericire, odată cu trecerea timpului, aceste adaptări devin reguli de viață rigide, dar și invizibile. Continuăm să le urmăm fără să le mai punem sub semnul întrebării. Ceea ce cândva era un mod de a ne proteja, devine mai târziu o închisoare invizibilă.

Convingeri de supraviețuire: „adevăruri” care ne limitează

  • „Dacă sunt vulnerabil, voi fi respins.” – deși vulnerabilitatea e parte din a fi umani.
  • „Nu am voie să simt.”, „Nu am voie să mă supăr, să fiu furios/furioasă.” – deși tocmai am fost răniți.
  • „Trebuie să fiu puternic și să mă descurc singur.”, „Sunt prea mult pentru ceilalți.” – deși suntem ființe sociale și avem nevoie să fim sprijiniți.
  • „Nevoile mele nu contează.”, „Dacă cer voi fi respins.” – deși nevoile noastre contează în a ne simți conectați și sănătoși.
  • „Nu am voie să murdăresc, trebuie să fac perfect.” – deși emoțiile sunt inevitabile și firești.
  • „Nu merit iubire decât dacă…” – pentru că nu am primit iubire necondiționată.

Aceste convingeri adânci par a fi adevăruri de necontestat. Nu doar că le gândim, ci le simțim în corp – cu intensitate, cu teamă sau cu rușine. Le trăim ca pe niște certitudini.

Dar ele nu sunt reale în prezent. Sunt ecouri ale trecutului, apărute într-un context de vulnerabilitate. Sunt concluzii ale unui copil care s-a adaptat cât a putut la o realitate dificilă. Însă, în lipsa conștientizării, aceste concluzii devin reguli inconștiente care ne conduc viața.

Răni de atașament și dilema de bază

Un concept important în înțelegerea acestor conflicte interioare este „dilema de bază” – o tensiune profundă între două nevoi umane fundamentale:

  • nevoia de autonomie, separare sau individualizare – de a fi eu
  • nevoia de atașament sigur și angajament social – de a fi cu ceilalți.

Ideal este să putem echilibra aceste două nevoi. Într-o relație, să ne simțim în siguranță să fim cine suntem, să exprimăm ce simțim, să punem limite.

Persoana care a trăit răni de atașament poate căuta autenticitatea, dar, în același timp, să se confrunte cu teama de a nu fi abandonată sau respinsă. „Nu iau decizii pentru mine de teamă că pierd iubirea celor dragi și rămân singur(ă).”

Lipsa cuvintelor și dificultatea de a ieși din tipare

Mulți oameni care vin în terapie spun: „Nu știu ce simt.” sau „Nu știu de ce mă simt așa, nu pot explica.”

Aceste situații sunt efecte directe ale rănilor de atașament timpurii. Când nevoile și emoțiile copilului nu au fost oglindite, conținute, acceptate, ele nu au avut șansa să fie puse în cuvinte. Astfel, devine greu să recunoaștem ce trăim și să facem alegeri conștiente.

Distanța reflexivă și nevoia de sprijin uman

A ne da seama că ceea ce trăim nu este un adevăr absolut, ci o amprentă a trecutului, e o muncă profundă. E nevoie de:

  • distanță reflexivă pentru a putea observa tiparele
  • răbdare pentru a înțelege de unde vin
  • compasiune pentru a nu ne judeca pentru ele
  • o relație umană reală, sigură, care să susțină acest proces de diferențiere și reconstrucție interioară.

Psihoterapia individuala oferă tocmai acest spațiu. Unul în care răni de atașament pot fi recunoscute, simțite, puse în cuvinte și, treptat, îngrijite.

Concluzie

Vindecarea rănilor de atașament nu înseamnă să uităm ce a fost sau să „reparăm” tot. Înseamnă, mai degrabă, să începem să trăim în prezent, nu doar prin trecutul nostru. Să recunoaștem convingerile vechi, să ne dăm voie să simțim, să ne exprimăm și să ne simțim în siguranță.

Procesul de vindecare nu este liniar. Nu înseamnă că rănile dispar, ci că învățăm să le recunoaștem, să le înțelegem și să ne raportăm diferit la ele.

Invitație către tine Dacă simți că repeți tipare dureroase, că reacționezi în moduri pe care nu le înțelegi sau că îți este greu să fii prezent în relațiile importante din viața ta, poate e momentul să explorezi ce spun aceste dificultăți. Poate e timpul să te apropii cu blândețe de răni de atașament care încă dor – și să le oferi un spațiu sigur de transformare.

Dacă simți că ai nevoie de ghidaj în acest proces, te invit să ne întâlnim în cabinet sau online.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: Daniela Dumitru

Am ales această imagine pentru că este un simbol al adaptării ca strategie de supraviețuire. E un fragment de viață interioară deformată: viața unei fetițe care nu a fost dorită pentru cine este ea. Tatăl și mama își doreau băiat, iar ea s-a străduit să se adapteze încercând să fie cineva care nu este.

Perfecționism. Când a fi perfect devine calea de a fi iubit

Un articol despre perfecționism ca mecanism de supraviețuire

Ce înseamnă perfecționism?

Perfecționism nu înseamnă doar standarde înalte sau dorința de a face lucrurile bine. Perfecționismul e o cale de a supraviețui emoțional. Dorința de perfecțiune vine cu un efort foarte mare. Vine dintr-o teamă de respingere. E o rană veche, o parte care a învățat că „dacă sunt perfect, poate voi fi acceptat”.

În spatele efortului de perfecțiune sunt nevoi profunde: să fiu acceptat, iubit, văzut. Împlinirea acestor nevoi e legată, de timpuriu, de: a nu greși, a fi exemplar, a nu deranja.

Perfecționismul devine o armură. Una care protejează o parte rănită din noi, care a trăit respingerea, lipsa afecțiunii necondiționate.

Vocea copilului conștiincios

Această parte apare devreme în viața noastră. Este copilul care observă că e remarcat când nu greșește, că e „bun” atunci când e ascultător. Așa devine: „dacă fac totul bine, voi fi iubit”. E copilul care e lăudat când ia note mari. E copilul premiant, silitor, docil, care a învățat că iubirea vine condiționat.

Copilul conștiincios devine adultul care muncește foarte mult, care nu spune „nu”, care se judecă dur pentru orice ezitare sau greșeală. Este acea parte care preia controlul când simte nesiguranța: face planuri, se conformează, se străduiește din toate puterile.

Această parte preia conducerea: lucrează neobosit, evită greșelile, așteaptă laude. Dar, atunci când acest efort vine din perfecționism, este o mască peste rana de a fi respins, neiubit, umilit, singur:

  • „Dacă nu sunt perfect, poate nu voi fi iubit.”
  • „Dacă greșesc, poate nu mai exist pentru celălalt.”

Uneori, această parte poate deveni atât de dominantă încât nici nu mai realizăm că există în noi și o altă voce.

Ce rămâne nevăzut – nevoia profundă de sprijin și iubire necondiționată

Sub control și efort, sub dorința de a fi cel mai bun, rămâne nevăzută nevoia sănătoasă de atașament: de a fi înțeles, de a fi susținut și de a fi iubit fără condiții.

De fapt, sub masca perfecționismului stă o parte, adesea uitată – partea rănită, traumatizată:

Un copil interior singur, trist, care simte că nu a fost iubit pentru cine este, ci doar pentru ce face bine. Un copil rușinat care se simte inadecvat cu cine este el și cu felul în care arată. Un copil împovărat de efortul de a se ține singur, în lipsa căldurii afective de care are nevoie.

Nevoia de atașament sănătos, de iubire necondiționată rămâne reprimată, ascunsă. Ea se poate face cunoscută prin simptome: epuizare, insomnie, anxietate, dureri fără cauze medicale. Alteori, apare sub formă de nemulțumire cronică: „niciodată nu e suficient de bine, oricât aș face”. Sau dependențe.

Această parte rănită are nevoie de spațiu, de timp, de acceptare. De prezența unui adult interior care să o îngrijească și să o protejeze. Această parte nu are nevoie de reguli, nu are nevoie să fie împinsă, presată. Are nevoie de căldură afectivă. De permisiunea de a fi imperfectă. Are nevoie de sprijin autentic.

Vindecarea nu vine din perfecționism

Vindecarea nu vine din a deveni „mai bun”, mai performant, mai corect.

Vindecarea apare atunci când ne oprim și ne întrebăm: „Eu ce simt acum? Ce am nevoie cu adevărat?” Când ne oprim din a trăi pentru a primi aplauze și suntem mai aproape de cine suntem cu adevărat. Acolo apare un altfel de validare. Una tăcută. Una din interior. Și viața e mai ușor de trăit în acest fel.

Pentru acest proces e nevoie să ne apropiem de noi, prin introspecție, psihoterapie, meditație sau artă. Din această apropiere de sine se naște o validare care nu depinde de exterior, ci care izvorăște din autenticitate.

Această formă de exprimare – vulnerabilă, necosmetizată, reală – e ceea ce ne face cu adevărat vii. Și, paradoxal, de cele mai multe ori, e tocmai ceea ce ajunge să atingă cel mai profund și pe ceilalți.

Întoarcerea către sine

Ca psihoterapeut, m-am întâlnit de multe ori cu perfecționismul, împreună cu oboseala cronică, cu anxietatea de performanță, cu teama de a nu greși. În spatele perfecționismului stă o poveste. O poveste cu un copil care a încercat din greu să fie iubit. Care s-a străduit să fie „cum trebuie”.

Renunțăm la perfecționism cu blândețe, nu cu forța. Nu este un inamic, ci e o strategie de supraviețuire.

Perfecționismul e o platoșă. Și doar când ne simțim suficient de în siguranță, putem să o lăsăm jos. Să ne simțim iubiți și în imperfecțiunea noastră.

A renunța la perfecționism nu înseamnă a renunța la calitate sau rigoare. Ci a renunța la ideea că doar prin perfecțiune merităm să fim iubiți.

Când perfecțiunea ascunde o rană

Perfecționismul e o încercare dureroasă de a obține iubire, siguranță sau aprobare. Poate că ți-ai spus de multe ori: „Dacă aș face totul bine, atunci…”. Dar „atunci” nu vine niciodată. Pentru că nu e despre cât de bine faci, ci despre ce ai avut nevoie și n-ai primit.

Dacă simți că această tensiune interioară îți afectează viața, relațiile sau bucuria de a fi tu însuți/însăți, psihoterapia poate fi un spațiu în care să îți asculți vocea autentică, dincolo de efort și conformare.

Îți ofer sprijin să explorăm împreună ce stă între tine și capacitatea de a te bucura de a fi tu și să găsești un mod de a fi mai blând(ă) cu tine.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: Ilustratie Daniela Dumitru

Este o schiță rapidă făcută de mine pe o hârtie ieftină, fără pretenții. Nu e o schiță perfectă, dar este ceva adevărat în ea. E un mesaj profund, despre a ne simți bine cu noi cu „defecte”, de a ne arăta și a ne simți în siguranță lăsându-ne vulnerabili și, în același timp, simțindu-ne puternici. Am desenat într-un moment de sinceritate, dar și de blândețe față de mine însămi.