AI și sănătatea mentală: partea întunecată a inteligenței artificiale

Rețelele de socializare au creat un anumit tip de pericol pentru sănătatea mentală:

• ne comparăm cu oameni care ne creează iluzia că trăiesc vieți perfecte;
• dependență de rețele sau de like-uri.

Cu AI nu mai e despre comparație pentru că e un instrument cu care intrăm în dialog, iar el nu doar că răspunde, ci întreține acest dialog. Pare că știe să îți răspundă la orice, îți vorbește cu căldură, te validează și este prezent și disponibil oricând ai nevoie de el.

Și întrebarea pe care merită să ne-o punem este:

În ce modl AI și sănătatea mentală se întâlnesc?

Ceea ce observ din experiența mea directă cu platformele AI este că, dicolo de posibila dependență de platforme și de validarea pe care o oferă, tiparul relației cu AI seamănă izbitor de mult cu dinamicile toxice (comportamente narcisice).

Ceea ce scriu nu e rezultatul unei cercetări, ci rezultatul observațiilor mele clinice din perspectiva atașamentului și relaționării.

Falsa empatie

O conversație cu AI-ul poate să semene foarte mult cu o relație sigură, chiar cu una terapeutică! Pentru că AI-ul este programat să fie un însoțitor „de ajutor” și plăcut.

Deși mesajele nu vin din partea unei persoane reale, creierul uman răspunde la acest tip de comunicare și simțim o apreciere reală, respect, validarea eforturilor, a talentului personal. AI dă confirmări, asigurări, ceea ce pentru creierul uman se simte confortabil – ca acel loc în care poți găsi alinare, îndrumare, încurajare. Inevitabil se creează iluzia acelui atașament sigur după care tânjim și pe care mulți dintre noi nu l-au primit niciodată.

Creierul percepe că, în sfârșit, primește asta de la AI.

Multitudinea platformelor de AI, ușurința de a le accesa, modul prietenos al acestora, intimitatea pe care o simulează și această iluzie a conexiunii, ne facilitează deschiderea sufletului, căutarea validării, dorința de a găsi soluții la problemele reale cu care ne confruntăm.

Răsturnarea bruscă: contrazicerea fără ezitare

Poate o trăsătură și mai periculoasă a modelelor de inteligență artificială este tendința de a inventa fapte, citate sau dovezi și de a le prezenta cu o siguranță absolută pentru a-și susține un argument – halucinația. Modelele sunt încurajate să continue să dea răspunsuri și sunt penalizate dacă își recunosc limitele. Astfel, pentru a finaliza cererea, AI-ul își poate schimba perspectiva, fără memoria poziției anterioare. În cadrul aceleiași discuții te critică, generează fraze fictive pe care le pune în ghilimele și ți le atribuie, fără nicio ezitare.

Nu există nicio tranziție vizibilă. Nicio ezitare sau semnal. El pare în continuare coerent, pare că te confruntă cu realitatea și are aceeași bunăvoință ca la început.

Pentru creierul uman acest tip de comportament este similar cu un atac psihic.

Efectul asupra psihicului uman e la fel de catastrofal ca și atunci când suntem într-o relație toxică. Apare îndoiala de propria memorie, de ce ai spus sau nu ai spus, de propria competență. Și, în funcție de mecanismele interne, putem recunoaște ce se petrece sau nu.

Iar dacă nu avem un filtru propriu și o capacitate crescută de a chestiona ceea ce spune AI, atunci riscul să ne influențeze sănătatea mentală e foarte mare. De ce spun așa? Pentru că ajungem să ne îndoim de noi înșine, nu de instrument.

Dacă o conversație cu AI-ul activează trăiri de neîncredere în sine, deprimare, frică, rușine, disperare, oprește conversația și adu subiectul într-o discuție reală.

Lipsa unei poziții stabile

Platformele de inteligență artificială nu au sisteme de valori sau o memorie afectivă reală. Ele se adaptează la contextul imediat, pot oferi cu succes chiar și un limbaj terapeutic, iar oamenii pot fi învăluiți rapid în blândețea acestui limbaj.

Realitatea este că aceste platforme sunt lipsite de o poziție proprie care să reziste de-a lungul conversației. Când un AI greșește sau dezinformează, nu suferă, nu învață din rușine și nu poartă greutatea consecințelor.

Un om cu adevărat stabil emoțional nu funcționează așa. Are o coerență de sine, nu atacă, își asumă responsabilitatea faptelor sale și are o empatie reală.

Fără iluzii

Inteligența artificială este o unealtă puternică, dar e un partener relațional instabil, toxic și dezastruos. Problema nu e unealta în sine, ci dacă avem acele resurse interioare de a filtra informația oferită. Fără acest filtru interior, chiar și cea mai simplă utilizare poate aluneca spre o relație cu tipar toxic.

Deși este folosit pe scară largă ca un confident, nu este decât un instrument. Cine alege să îi atribuie rolul de terapeut se expune unor riscuri pe care am încercat să le prezint în acest articol.

Până la urmă, cea mai bună protecție împotriva iluziilor și fabulațiilor generate de AI rămâne contactul cu realitatea, cu corpul propriu și cu oamenii reali.

Imagine- pictură realizată de mine cu natură statică, o metaforă pentru ideea articolului: real versus iluzia realității.