Resurse sau mecanisme de deconectare în trauma de atașament

Ce faci când ai avut o interacțiune dificilă cu o persoană față de care ai un amestec de trăiri și emoții? Când trebuie să duci la capăt sarcini dificile ori pur și simplu când nu te simți bine?

Îți oferi resurse care să te regleze sau te deconectezi de tine, de ceilalți pentru a face față?

Unii oameni se uită la un film, intră într-un joc video, consumă alcool, fac sport, citesc, vorbesc cu cineva, dorm, meditează, desenează. Și lista poate continua.

Toate aceste activități par să îndeplinească rolul de a oferi un sprijin. Însă, dacă ne uităm din perspectivă psihoterapeutică, există o diferență fundamentală în modul în care corpul și mintea noastră procesează aceste activități.

Întrebarea nu este dacă acest sprijin este „bun” sau „rău”.

Ceea ce îmi propun aici este să clarificăm diferența dintre resurse și mecanisme de deconectare.

Ce este o resursă?

În psihoterapie, ceea ce determină să fie o resursă este faptul că, fie că o practicăm, ne gândim la ea sau doar ne-o amintim, ea ajută la calmarea sistemului nervos autonom și oferă un sentiment de calm, de sprijin sau de siguranță (Rothschild B., 2021, pag. 157).

Există resurse ale corpului, abilități și competențe, resurse de mișcare, spirituale, oameni, animale, natura, obiecte neînsuflețite. Cum spune Babette Rothschild, „o resursă poate fi aproape orice”.

O resursă nu înseamnă doar să ne simțim bine pe moment. Ea are efecte somatice și emoționale, precum:

  • Transmite corpului un semnal de siguranță biologică. Putem recunoaște siguranța urmărind semnele vitale. Ritmul cardiac scade, respirația coboară în abdomen, musculatura se detensionează, temperatura corpului se reglează, culoarea pielii revine la normal, vocea curge firesc;
  • Ne ajută să rămânem ancorați în propriul corp, stabili. Ne simțim mai calmi, susținuți, îngrijiți, încrezători și mai în largul nostru.
  • Are un efect pozitiv și rămânem cu mai multă claritate, energie și disponibilitate emoțională.

Ce este un mecanism de deconectare?

Deconectarea nu este un defect sau o greșeală, ci un mod de a ne pune pe pauză. Este o strategie adaptativă de protecție a sistemului nervos și o folosim cu toții. De exemplu, ne cufundăm într-un serial și ne dăm o pauză de la problemele noastre. Apoi, putem reveni la noi, iar această pauză ne ajută.

Uneori însă deconectarea nu mai este o pauză. Pentru a face față suferinței provocate timpuriu de o traumă de atașament sau de o traumă de șoc, unele persoane se deconectează de experiențele corporale, de sine și de relațiile cu ceilalți (Heller și LaPierre, 2024, pag. 61-62).

Cum se poate recunoaște deconectarea

  • Suntem mai tot timpul ocupați, aranjăm, ordonăm, facem ceva și nu rămânem cu ce simțim.
  • Vorbim mult și avem multe idei, dar fără să simțim ce se întâmplă în corp.
  • Trăim mai ales în cap: înțelegem, analizăm, explicăm, iar corpul și emoțiile rămân departe.
  • În relații ne simțim singuri, tensionați, absenți și avem o capacitate redusă de a stabili conexiuni cu ceilalți.
  • Simțim ceva intens în corp și nu știm ce să facem, iar mintea construiește scenarii care declanșează anxietatea.

De multe ori nu ne dăm seama imediat, pentru că atenția nu este la noi.

Rolul deconectării este să reducă temporar un pericol, indiferent dacă este un pericol real sau doar un pericol perceput intern:

  • Funcționează ca un scut. Se poate simți ca o pauză de la lumea internă (gânduri, emoții, stări, senzații) atunci când aceasta pare prea grea, intensă sau periculoasă de simțit. Sau ca un adăpost de lumea externă percepută ca fiind prea mult, copleșitoare, periculoasă.
  • Păstrează starea de funcționare. Ne ajută să trecem peste o oră grea, o zi dificilă sau o etapă în care nu avem soluții.
  • Are o funcție adaptativă clară. Fără această capacitate sistemul nervos ar fi permanent inundat de stres.

Deconectarea nu reglează sistemul nervos, ci doar estompează semnalele lui. Ea poate fi protectivă, inițial, când capacitatea noastră de procesare a stimulilor interni sau externi este limitată ori nu avem soluții pentru o anumită situație. Deconectarea constantă de corp și de alte persoane creează o dereglare sporită (Heller și LaPierre, 2024, pag. 62).

Resurse sau mecanisme de deconectare?

Dacă ne referim la activitățile noastre zilnice, iată cum aceeași activitate poate fi o resursă sau un mecanism de deconectare.

De exemplu:

Sportul

  • Resursă. Când mergem la sală sau alergăm ne punem energia în mișcare, eliberăm tensiunea acumulată în corp, ne îngrijim sănătatea fizică și aspectul corpului nostru.
  • Mecanism. Ne antrenăm compulsiv ca să nu simțim tristețea profundă a unei pierderi. Excesul de mișcare sau nerespectarea condițiilor proprii ne pun în risc.

Cititul

  • Resursă. Ne hrănește curiozitatea, ne aduce bucurie, ne lărgește cunoașterea sau ne oferă o stare de inspirație și conectare.
  • Mecanism. Cititul devine un refugiu permanent într-o lume imaginară, pentru că viața reală pare insuportabilă și simțim că nu putem face nimic în legătură cu asta. Deși se simte protectiv, nu construim acele mecanisme care să ne ajute să ne adaptăm la lumea reală.

Interacțiunea cu oamenii

  • Resursă. Căutăm compania cuiva pentru a ne conecta autentic, pentru a împărtăși ceea ce ne place și ne interesează. Ne simțim văzuți, auziți și sprijiniți, iar sistemul nostru nervos se co-reglează în prezența unei persoane de încredere.
  • Mecanism. De exemplu: căutăm prezența altcuiva pentru a nu rămâne singuri cu propriile noastre gânduri, emoții sau dureri neprocesate. Sau, rămânem într-o interacțiune cu cineva și chiar menținem relația, dar suntem deconectați de ceea ce simțim față de acea persoană (de exemplu furie). Organismul este sub stres, dar nu îl mai recunoaștem.

Aceeași activitate poate fi un mod de a ne hrăni, calma, conecta, însă poate fi un mod de a ne menține deconectați de propriile senzații sau emoții. Ce face diferența între un mod și celălalt este propriul sistem nervos și circumstanțele în care ne aflăm în prezent.

Uneori ne vom uita după siguranță și reglare, alteori după pauză și amorțire.

Atunci când experiența de viață timpurie este una traumatizantă, funcționarea noastră psihologică, fiziologică și relațională se bazează pe un șablon distorsionat. Această experiență traumatizantă devine sursa unei temeri neîncetate, nedefinite și avem un sentiment continuu de dezastru iminent (Heller și LaPierre, 2024, pag. 62).

Din acest motiv adesea ne regăsim mai degrabă tensionați, retrași, copleșiți, iar conectarea, relaxarea ne pare dificil de trăit.

Când confortul devine o amenințare: frica de relaxare

Din practica mea clinică, observ cum conectarea cu resursele – deși este dorită de client – este dificilă pentru el. Această situație apare deoarece, pe măsură ce corpul se relaxează, trăirile considerate periculoase și reținute multă vreme tind să iasă la suprafață. Deseori persoana nu pot recunoaște resursele și nu știe cum să le folosească în beneficiul său. Sau există o confuzie între resurse și deconectare.

Atunci când un om a trăit mult timp în supraviețuire cronică, în tensiune sau amorțit, a simți poate fi perceput ca fiind periculos.

Ceea ce observ e că:

  • fie este periculos să simtă propriile emoții sau senzații în relația cu o figură de atașament de care este foarte legat.
  • fie simte intens, dar nu se poate calma și regla, iar mintea creează scenarii și mai periculoase.

În psihoterapie nu forțăm relaxarea și nu respingem vechile mecanisme de deconectare. Dezvoltăm treptat capacitatea de a tolera emoțiile și de a folosi resursele fără să ne simțim copleșiți, dar și capacitatea de a ști cum ne putem întoarce la deconectare atunci când intensitatea emoției se simte prea mult (Rothschild, B., 2021, pag 180).

Concluzie

Sănătatea emoțională nu înseamnă să alegem între resurse și mecanisme de deconectare, ci să avem o flexibilitate între conectare și deconectare, fiind conștienți de ceea ce se întâmplă cu noi, de ceea ce avem nevoie, de ritmul propriu și de mediul exterior. În același timp e benefic să acționăm într-un sens pozitiv, pentru sine și pentru alții și să avem comportamente care nu ne rănesc pe noi sau pe ceilalți (Vasile, D., 2024, pag 270).

Dacă observi că rănile de atașament sau experiențele dificile din relații te țin deconectat/ă de tine și de ceilalți, și simți că este momentul să îți explorezi și dezvolți propriile resurse, te aștept cu drag să îmi scrii. Putem lucra împreună pentru a deveni conștient/ă de propriile resurse și mecanisme de deconectare și pentru a crește starea de bine într-un ritm tolerabil pentru tine, atât în cabinet, în București, cât și online, pe o platformă agreată reciproc.

Sursă imagine: „Nuferi în parc”, de Daniela Dumitru.

Bibliografie

Heller, L. și LaPierre, A. (2024), „NARM: Modelul Relațional Neuro-Afectiv pentru restabilirea conexiunii. Trauma de Dezvoltare”, Pagina de Psihologie, București.

Rothschild, B. (2021), „Corpul își amintește”, Editura Herald, București.

Vasile, D. (2024), „Anatomia Traumei”, Editura Bookzone, București.

Care e sensul? Despre a căuta o direcție în viață după criză

Există momente în care tot ce am construit se dărâmă. Pierzi ceva. Poate un job care te definea sau o relație semnificativă. Treci prin schimbări biologice grele, fie o boală, fie tranziția la menopauză. Sau traversezi experiențe spirituale care te copleșesc. Toate acestea sunt momente în care suntem, la modul cel mai real, la pământ.

În astfel de situații, o întrebare ne apare în minte: care e sensul? De ce trec prin așa ceva?

Sau dacă nu auzim întrebări în mintea noastră, poate ne surprindem justificând ce s-a întâmplat. Ce ni s-a întâmplat. Sau încercând să iertăm pe cineva ori să ne forțăm să acceptăm.

Direcția se construiește

Direcția propriei vieți se construiește treptat. Acolo unde ne ducem intenția, cresc atenția și eforturile noastre.

Din experiența mea, întâi se conturează direcția.

Imediat după o criză, psihicul nostru caută cu disperare o soluție. În acele perioade, sensul poate arăta ca o strategie de supraviețuire: o dorință de a salva pe cineva, o fantezie despre a avea o misiune, o nevoie de a demonstra ceva. Acel „sens” în acel moment are rolul lui salvator — este schela provizorie care ne ține în viață și ne dă puterea să mergem mai departe.

Nu de puține ori m-am rugat să găsesc sensul și direcția. Încotro să o iau. Poate că am așteptat să am revelații. Și cred că de cele mai multe ori avem nevoie să ne putem baza pe ceva sau pe cineva atunci când suntem jos. Iar uneori un punct de sprijin poate fi credința într-o forță superioară. Mai ales atunci când altceva nu este sau nu poate fi primit în interiorul nostru.

La un moment dat am încetat să mă mai rog. Direcția se construia în interiorul meu. Îmi era mai ușor, pentru că aveam eu însămi mai multe repere interioare. Iar direcția să nu mai fie o revelație, ci despre ce îmi doresc pentru mine.

Pericolul iluziilor de vindecare

Trăim într-o lume care ne vinde iluzii. Când suntem la pământ și disperați, suntem vulnerabili în fața promisiunilor de vindecare rapidă: încercăm orice.

Adevărul clinic este altul: psihicul nu poate fi păcălit sau grăbit.

Sensul sau direcția se așează în ritmul lor. Să forțăm asta nu este vindecare. Poate fi invalidare și re-traumatizare. Un proces natural și sănătos nu îți promite că îți face ceva, ci îți oferă cadrul de siguranță în care să te întâlnești pe tine, fără să te mai dezintegrezi.

Care e sensul?

A căuta o direcție după o criză nu înseamnă să justifici răul care ți s-a întâmplat, ci să te întrebi: „Având în vedere unde mă aflu astăzi, cum pot face ce este mai bine pentru mine?”

În realitate, sensul este o direcție pe care o construim zi de zi, chiar din locul în care ne aflăm.

Între momentul de criză și până la găsirea sensului, este nevoie de un timp mai lung. Sensul apare cu mult mai târziu, după depășirea crizei. Sensul se conturează uitându-ne înapoi, ca la o sumă a mai multor momente în care am căutat, am înțeles ceva, am simțit intens, am ales o direcție.

Când te întrebi care e sensul după o pierdere sau o experiență grea, pot spune că sensul se va dezvălui. De fiecare dată. Dar mai întâi apar alte trăiri, alte preocupări: psihicul încearcă să facă față cum poate mai bine la o situație care îl copleșește.

După multă furtună interioară sensul se poate dezvălui.

Sensul este despre cine devii tu după acea experiență. Ce capacitate din tine ai dezvoltat. Sau ce parte din tine ai integrat. Acesta e sensul care vine de după experiența de integrare a crizei și a ceea ce a presupus ea.

Identitatea noastră este suma tuturor experiențelor noastre, a rolurilor pe care le-am avut, a bătăliilor pe care le-am dus. Cu fiecare experiență, identitatea noastră se lărgește. Și aici este un sens de creștere.

Cum te pot însoți

Ca psihoterapeută, știu că nu îți pot oferi un răspuns de-a gata la întrebarea „care e sensul?”. Pentru că nu știu răspunsul pentru tine.

Ceea ce știu este să te însoțesc să traversezi tranzițiile grele din viața ta. Să rămân alături când îți e greu, cu propriile tale bătălii, emoții sau conflicte interioare.

Știu că nu e despre sensul meu, ci al tău.

*


Ilustrația este creată de mine din pete de cafea, cărora le-am dat apoi un sens într-o formă recognoscibilă.

De ce nu mă pot juca ca adult? Ce să fac?

Mulți adulți ajung să își spună „Nu mă pot juca ca adult.” Ei nu pot să se relaxeze fără un scop. Nu știu să facă ceva doar pentru plăcere. Nu se pot juca cu copiii lor. Orice activitate trebuie să fie utilă, productivă sau orientată spre performanță.

Dacă te regăsești în această experiență, este important să știi că dificultatea de a te juca nu este un defect. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. De multe ori, ea are rădăcini relaționale profunde.

Incapacitatea de a te juca la vârsta adultă este adesea o formă de hiper-responsabilizare, apărută ca mecanism de supraviețuire în urma unei traume de dezvoltare. Atunci când mediul timpuriu nu a oferit siguranță, sistemul nervos rămâne blocat în modul de alertă și privește relaxarea ca pe un risc.

Joaca presupune siguranță.

Un copil se joacă liber atunci când:

  • se simte protejat,
  • are un adult disponibil emoțional,
  • nu trebuie să fie responsabil pentru starea altora,
  • nu trăiește într-un mediu tensionat sau imprevizibil.

Când aceste condiții lipsesc, copilul nu se mai poate juca spontan. Se adaptează. Devine atent, responsabil, organizat.

În astfel de contexte, joaca nu dispare pentru că nu există dorință, ci pentru că nu este sigură.

La maturitate, această organizare interioară rămâne activă. Iar senzația „nu mă pot juca ca adult” reflectă adesea un sistem psihic care a învățat să supraviețuiască, nu să se relaxeze.

Ce se activează când încerc să mă joc ca adult

Când un adult încearcă să încetinească și să facă ceva doar pentru plăcere, cu sine sau cu copiii, pot apărea reacții precum:

  • neliniște inexplicabilă
  • vinovăție
  • senzația că pierde timpul
  • teama că „dacă mă opresc, pierd controlul”.

Pentru multe persoane, munca și funcționarea au devenit echivalentul siguranței. A fi productiv a însemnat a fi acceptat. În acest context, joaca pare inutilă sau chiar periculoasă.

Astfel, „nu mă pot juca ca adult” nu este o alegere conștientă, ci rezultatul unei adaptări vechi.

Spontaneitatea dispare atunci când criticul interior ne judecă fiecare gest. Redescoperirea jocului înseamnă și îmblânzirea acestei voci critice.

Când apare dorința de joacă la adult

Interesant este că dorința de joacă apare adesea abia când viața devine mai stabilă.

Când nu mai este nevoie de supraviețuire continuă, psihicul începe să caute bucurie, spontaneitate, creativitate.

Însă odată cu această dorință poate apărea și tristețea. Tristețea pentru copilul care nu a avut spațiu să se joace. Pentru perioada în care responsabilitatea a venit prea devreme.

De aceea, procesul prin care un adult învață să se joace nu este întotdeauna exuberant. Uneori este delicat, lent și poate conține și doliu.

Ce nu înseamnă să te joci ca adult

A te juca ca adult nu înseamnă:

  • să transformi joaca într-un nou proiect,
  • să performezi creativ,
  • să monetizezi hobby-uri,
  • să devii „mai interesant”.

Joaca autentică nu are scop utilitar. Ea există pentru experiență, nu pentru rezultat.

Pentru un psihic obișnuit să fie productiv permanent, acest lucru poate fi dificil de tolerat.

Când „nu mă pot juca ca adult” este un simptom

Blocajul de a te juca poate fi un indicator al unei istorii de:

În psihoterapie, procesul nu presupune „învățarea jocului” ca tehnică, ci reconstruirea unui spațiu intern de siguranță. Joaca apare natural atunci când sistemul nervos începe să se simtă în siguranță. Joaca nu poate fi forțată.

De la ”nu mă pot juca ca adult” la vitalitate

Uneori primul pas nu este să te joci, ci să observi că nu poți. Să vezi ce apare când încerci să stai fără scop. Să observi tensiunea, vocea critică, graba de a face ceva util.

Recunoașterea faptului că „nu mă pot juca ca adult” poate fi începutul unei relații mai blânde cu sine și cu propria istorie.

Dacă dificultatea de a te relaxa, de a simți bucurie sau de a face lucruri fără scop util îți este familiară, explorarea acestor teme într-un cadru psihoterapeutic poate aduce claritate și siguranță interioară. Într-un cadru sigur, fără presiune și fără evaluare, joaca poate reapărea natural.

Dacă te regăsești în această descriere și simți că relaxarea este o luptă, psihoterapia integrativă, psihoterapiiile centrate pe traumă, precum NARM, IoPT Metoda Intenției) te pot ajuta. Procesul terapeutic vizează transformarea mediului interior dintr-unul critic într-unul securizant, permițând vocii tale personale să se exprime liber prin joc și creativitate.

Îmi poți scrie direct

Ilustrație de Daniela Dumitru