Category Archives: Atașament si traumă psihică

Această categorie explorează teme legate de atașament și traumă psihică. Inclusiv traumă de dezvoltare, traumă sexuală, neglijare emoțională sau incest emoțional. Veți găsi articole despre nevoi relaționale, rușine, furie, organizări de supraviețuire.  Și chiar despre cum joaca la adult poate fi afectată de experiențele timpurii. Textele sunt menite să ofere înțelegere și resurse pentru cei care caută claritate în legătură cu impactul traumelor psihice asupra vieții emoționale și relaționale.

Psihoterapie adulți în București și online

De ce nu mă pot juca ca adult? Ce să fac?

Mulți adulți ajung să își spună „Nu mă pot juca ca adult.” Ei nu pot să se relaxeze fără un scop. Nu știu să facă ceva doar pentru plăcere. Nu se pot juca cu copiii lor. Orice activitate trebuie să fie utilă, productivă sau orientată spre performanță.

Dacă te regăsești în această experiență, este important să știi că dificultatea de a te juca nu este un defect. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. De multe ori, ea are rădăcini relaționale profunde.

Joaca presupune siguranță.

Un copil se joacă liber atunci când:

  • se simte protejat,
  • are un adult disponibil emoțional,
  • nu trebuie să fie responsabil pentru starea altora,
  • nu trăiește într-un mediu tensionat sau imprevizibil.

Când aceste condiții lipsesc, copilul nu se mai poate juca spontan. Se adaptează. Devine atent, responsabil, organizat.

În astfel de contexte, joaca nu dispare pentru că nu există dorință, ci pentru că nu este sigură.

La maturitate, această organizare interioară rămâne activă. Iar senzația „nu mă pot juca ca adult” reflectă adesea un sistem psihic care a învățat să supraviețuiască, nu să se relaxeze.

Ce se activează când încerc să mă joc ca adult

Când un adult încearcă să încetinească și să facă ceva doar pentru plăcere, cu sine sau cu copiii, pot apărea reacții precum:

  • neliniște inexplicabilă
  • vinovăție
  • senzația că pierde timpul
  • teama că „dacă mă opresc, pierd controlul”.

Pentru multe persoane, munca și funcționarea au devenit echivalentul siguranței. A fi productiv a însemnat a fi acceptat. În acest context, joaca pare inutilă sau chiar periculoasă.

Astfel, „nu mă pot juca ca adult” nu este o alegere conștientă, ci rezultatul unei adaptări vechi.

Când apare dorința de joacă la adult

Interesant este că dorința de joacă apare adesea abia când viața devine mai stabilă.

Când nu mai este nevoie de supraviețuire continuă, psihicul începe să caute bucurie, spontaneitate, creativitate.

Însă odată cu această dorință poate apărea și tristețea. Tristețea pentru copilul care nu a avut spațiu să se joace. Pentru perioada în care responsabilitatea a venit prea devreme.

De aceea, procesul prin care un adult învață să se joace nu este întotdeauna exuberant. Uneori este delicat, lent și poate conține și doliu.

Ce nu înseamnă să te joci ca adult

A te juca ca adult nu înseamnă:

  • să transformi joaca într-un nou proiect,
  • să performezi creativ,
  • să monetizezi hobby-uri,
  • să devii „mai interesant”.

Joaca autentică nu are scop utilitar. Ea există pentru experiență, nu pentru rezultat.

Pentru un psihic obișnuit să fie productiv permanent, acest lucru poate fi dificil de tolerat.

Când „nu mă pot juca ca adult” este un simptom

Blocajul de a te juca poate fi un indicator al unei istorii de:

  • neglijare emoțională,
  • responsabilizare excesivă în copilărie,
  • traumă de dezvoltare,
  • atașament nesigur.

În psihoterapie, procesul nu presupune „învățarea jocului” ca tehnică, ci reconstruirea unui spațiu intern de siguranță. Joaca apare natural atunci când sistemul nervos începe să se simtă în siguranță. Joaca nu poate fi forțată.

Un posibil început

Uneori primul pas nu este să te joci, ci să observi că nu poți. Să vezi ce apare când încerci să stai fără scop. Să observi tensiunea, vocea critică, graba de a face ceva util.

Recunoașterea faptului „nu mă pot juca ca adult” poate fi începutul unei relații mai blânde cu propria istorie.

Dacă dificultatea de a te relaxa, de a simți bucurie sau de a face lucruri fără scop util îți este familiară, explorarea acestor teme într-un cadru psihoterapeutic poate aduce claritate și siguranță interioară. Într-un cadru sigur, fără presiune și fără evaluare, joaca poate reapărea natural

Ilustrație de Daniela Dumitru

Atasament sexualizat: legătura afectivă fuzionează cu sexualitatea

Atasament sexualizat. Ce este și cum apare

Atunci când un copil crește într-un mediu lipsit de afecțiune, siguranță și căldură emoțională, el caută disperat o formă de apropiere — oricare ar fi ea.

Dacă, pe acest fond de deprivare, unul dintre părinți (sau o altă figură de atașament) aduce o formă de stimulare sexuală, psihicul copilului este pus într-o situație imposibilă.

Pentru un copil, o formă de stimulare nepotrivită poate fi confundată cu iubirea. Așa se formează ceea ce numim atasament sexualizat.

Floyd Godfrey, PhD, definește atașamentele sexualizate ca o fuziune complexă între impulsurile sexuale și cele emoționale, creând un model care duce adesea la confuzie și suferință.

Pentru copil, acea stimulare vine de la persoana de care depinde pentru supraviețuirea sa emoțională. El nu are maturitatea de a distinge între iubire, atenție și sexualitate. Corpul lui se simte plăcut.  În mintea lui se creează o asociere profundă între afecțiune și sexualitate. O legătură care, mai târziu, va influența modul în care se raportează la relații.

Pe scurt, copilul asociază apropierea cu sexualitatea. Starea de bine în relația cu figura de atașament este legată de sexualitate. El înternalizează că, pentru a primi apropiere, trebuie să ofere sexualitate — nu neapărat conștient, ci ca o strategie veche, formată pentru a supraviețui emoțional.

Când corpul învață că sexul înseamnă legătură

Un copil care trăiește o deprivare emoțională profundă caută instinctiv contact, privire, atingere. Dacă acel contact vine din partea unui adult care îl atinge cu erotism — chiar și fără a atinge zone erogene — copilul trăiește o confuzie intensă.

Corpul lui se activează, iar psihicul asociază acea stare intensă cu iubirea și apropierea. În absența unei protecții și a unei relații sigure, stimularea sexuală devine pentru copil singurul mod de a se simți „văzut” și „iubit”.

Astfel, sexualitatea nu se dezvoltă firesc, ci se amestecă cu nevoia de atașament.

Cum se manifestă un atasament sexualizat la adult

Adulții care au trăit o astfel de confuzie pot ajunge, fără să își dea seama, să sexualizeze inconștient relațiile apropiate.

Când simt conexiune, acceptare sau afecțiune, se poate activa reflexul vechi: „Pentru a fi iubit, trebuie să ofer sex.”

Practic apare o activare automată a energiei erotice în momenul în care apare o posibilitate de apropiere umană.

Nu e vorba despre o dorință sexuală reală sau de o atracție autentică. Ci e despre un reflex al sistemului nervos, o strategie inconștientă de atașament— în care corpul a învățat că erotismul aduce atenție și contact.

Uneori, acești adulți pot fi seducători pentru a fi plăcuți. Sau pot oferi sexualitate fără a se putea bucura cu adevărat de ea. Oferă pentru a nu fi abandonați.

Sau pot interpreta gesturile prietenoase ca semne erotice.

De exemplu, într-o prietenie sau într-o relație în care cineva oferă grijă și atenție, persoana poate simți — fără să vrea — o atracție sexuală sau nevoia de a seduce, chiar dacă nu își dorește un partener romantic.

Paradoxal, în relațiile profunde, unde există posibilitatea unei legături autentice, persoana poate fugi de intimitate.

Sexualitatea se poate activa acolo unde există distanță și control, dar se blochează acolo unde apare apropierea și vulnerabilitatea. În ambele cazuri, relația cu corpul și cu intimitatea rămâne plină de rușine și ambivalență.

Diferența între sexualizarea atașamentului și comportamentul sexual efectiv

Un atasament sexualizat nu înseamnă neapărat comportament sexual.

Este, adesea, un tipar psihologic inconștient:

Sexualitatea devine modul prin care persoana caută afecțiune, aprobare sau conexiune, nu expresia unei dorințe sexuale reale.

Poate fi vorba doar despre gesturi, atitudini sau sentimente sexualizate care apar automat în relațiile cu ceilalți — chiar dacă nu există contact sexual.

Corpul care spune povestea

Oamenii își poartă în corp amintirile experiențelor lor timpurii, chiar dacă nu au amintiri clare. Uneori, corpul „vorbește” prin simptome: dureri cronice, tensiuni, blocaje sau boli.

Ca și cum trupul ar purta amintirea unei dureri vechi, dar și a unei nevoi neîmplinite de iubire.

De exemplu, într-o ședință cu Metoda Intenției, o femeie descria cum, corpul ei „voia să se facă mic, ca un câine plouat și bătut”. În același timp, simțea o activare sexuală venită din reflexul vechi al apropierii cu o figură de atașament. Acea senzație paradoxală arată cât de adânc se pot încurca în corp durerea, neputința, singurătatea și erotismul

Cum afectează relațiile un atasament sexualizat

Persoanele cu atasament sexualizat se confruntă adesea cu confuzie între intimitatea emoțională și cea sexuală. Această confuzie generează anxietate, suferință, dificultăți în construirea relațiilor sănătoase sau o nevoie constantă de validare prin sexualitate.

Un astfel de tipar afectează alegerea partenerilor sau dinamica puterii în relații:

​Alegerea partenerilor indisponibili:

Persoana poate fi atrasă inconștient de parteneri emoțional indisponibili sau distanți, deoarece aceștia recreează distanța din copilărie, unde sexualizarea era singura modalitate de a obține „apropiere” (o apropiere falsă, condiționată).

​Dinamica de putere/control:

Uneori, persoanele cu atasament sexualizat pot folosi, inconștient, sexualitatea ca instrument de control sau manipulare într-o relație. Ei cred că aceasta este singura monedă de schimb valoroasă pentru a obține afecțiune și siguranță.

Vindecarea atașamentului sexualizat

În terapie, corpul și emoțiile pot fi ascultate cu blândețe. Partea care a învățat că sexul înseamnă legatura afectivă are nevoie să descopere, treptat, că iubirea adevărată este sigură, caldă și nu cere nimic în schimb.

Când durerea poate fi simțită și ținută cu empatie, rușinea începe să se dizolve.

Atașamentul devine mai limpede, iar atingerea poate redeveni expresia unei legături vii — nu o repetițe a trecutului.

Terapia bazată pe atașament și abordările informate despre traume pot fi de mare ajutor. Ele oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora tiparele sale relaționale, poate înțelege originile comportamentelor sexualizate și poate învăța modalități mai sănătoase de a-și împlini nevoile emoționale.

Procesul de vindecare nu înseamnă să negăm sexualitatea, ci să o eliberăm de încurcătura din trecut.

Prin terapie, persoana poate învăța că apropierea emoțională și afecțiunea nu trebuie „câștigate” prin sexualitate — că pot exista separat, în siguranță, și se pot întâlni natural, fără teamă.

În timp, sexualitatea își poate recăpăta sensul firesc: o expresie a plăcerii, a vitalității și a iubirii — nu un mijloc de a fi acceptat, dorit sau de a împlini orice altă nevoie relațională.

Ilustrație de Daniela Dumitru

Trauma sexuală timpurie și ecourile ei în relațiile de adult

Trauma sexuală timpurie și ecourile ei în relațiile de adult

Pentru multe persoane care au suferit trauma sexuală timpurie, amintirile nu apar ca imagini clare sau narațiuni coerente. În schimb, pot apărea sub formă de senzații fizice, stări afective sau flashback-uri difuze.

Atenție: Conținut cu potențial emoțional ridicat.

Este o traumă care rămâne în corp, în simțuri, în trăiri difuze pentru că:

  • e trăită într-o etapă în care gândirea conștientă și poate chiar vorbirea nu sunt încă pe deplin dezvoltate
  • lipsește un martor care să îndepărteze pericolul și să pună în cuvinte experiența pentru copil.

Dacă te-ai surprins retrăgându-te, micșorându-te, încercând să nu deranjezi – nu ești singur(ă).

Pentru mulți oameni care au trăit experiențe dureroase în trecut, corpul continuă să vorbească și astăzi. Se strânge, se apără, chiar și atunci când pericolul nu mai e prezent. Dacă te regăsești în imagine sau în cuvintele de mai sus, poate fi un început să îți recunoști propriul adevăr. Și e permis să simți, să ai întrebări, să cauți în ritmul tău. Poate fi greu, dar nu ești singur(ă).

Legătura dintre corp și trauma sexuală timpurie

Tot mai multe cercetări indică o legătură între traumele sexuale timpurii și disfuncțiile somatice, în special cele gastrointestinale. Copiii care au trecut prin abuz sexual sau neglijare severă pot dezvolta, în timp, simptome precum:

  • constipație cronică
  • dureri abdominale
  • greață
  • balonare
  • alternanță între constipație și diaree.

Aceste simptome pot persista și la vârsta adultă, mai ales în contexte de stres sau rememorare traumatică. Greața, senzația de indigestie sau tulburările de tranzit intestinal pot reflecta o încercare a corpului de a exprima ceea ce psihicul a fost forțat să țină înăuntru prea mult timp.

De asemenea, la vârsta adultă pot apărea senzații precum: repulsie, dezgust, dureri de cap, un sentiment de murdărie profundă sau nevoia imperioasă de a elimina ceva din corp.

Trauma sexuală timpurie și disocierea de agresor

Uneori, agresorul nu este un străin, ci o figură de atașament – ceea ce forțează psihicul copilului să se rupă în bucăți pentru a putea supraviețui. O parte a sinelui vede, dar tace. Apare frica viscerală de a pierde o relație de care depinde pentru a trăi. O altă parte se minte pentru a păstra relația. Iar corpul… rămâne să țină adevărul, chiar și decenii mai târziu.

Copilul nu poate accepta imaginea unui părinte-abuzator. Pentru a supraviețui psihic, mintea disociază: separă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat de imaginea „părintelui bun” care ne iubește și „ne face bine”. În acest proces, realitatea agresiunii este uitată, iar agresorul este ascuns sub o mască. Corpul însă continuă să semnaleze: ceva nu este în regulă.

Această disociere este adesea atât de profundă încât adultul de mai târziu uită complet faptele agresive sau le minimalizează: „Poate n-a fost chiar așa”, „Poate îmi închipui”, „Poate era doar un gest de grijă”. Însă corpul își amintește.

Trauma sexuală timpurie și dificultățile în relațiile adulte

O altă consecință frecventă, dar puțin recunoscută, este tendința de a respinge partenerii sau potențiali parteneri sexuali. Atunci când trauma timpurie nu este conștientizată, corpul reacționează în prezent cu repulsie, frică sau închidere, ca răspuns la un pericol care nu mai este actual. Astfel, putem respinge ceva bun și sigur, pentru că trupul răspunde la ceva ce a fost periculos în trecut.

Această confuzie poate duce la dificultăți mari în relaționare, la izolare și la sentimente de rușine sau inadecvare. Este esențial de înțeles că aceste reacții nu sunt alegerile noastre conștiente, ci manifestări ale traumei sexuale încă nevindecate.

Greața ca memorie traumatică

Una dintre senzațiile cele mai tulburătoare care pot apărea în procesul de rememorare și confruntare cu trauma sexuală este greața. O greață profundă, viscerală, care pare să ceară expulzarea a ceva ce nu poate fi integrat. Ea semnalează că ceva nu e tolerabil pentru corp – în cazul acesta, o situație psihologică intolerabilă.

În cazul traumei sexuale timpurii, greața e un răspuns visceral la ceva ce ni s-a făcut fără voia noastră, fără capacitatea de a ne opune.

Pentru multe persoane, greața poate apărea ca o trăire inexplicabilă, recurentă, fără o cauză fizică identificabilă. Greața poate apărea în valuri, uneori fără un motiv aparent. Dar, în realitate, ea este adesea o reacție de apărare sănătoasă. E un protest somatic în fața amintirii implicite a unui act invaziv, nedrept, murdăritor. Corpul începe să recunoască agresiunea și agresorul și nu mai vrea să „înghită” și să suporte ceea ce nu i-a fost niciodată firesc. Vrea să elimine ceea ce recunoaște ca fiind murdăritor, invaziv, inacceptabil.

Rușinea: o închisoare care nu aparține victimei

În trauma sexuală timpurie, rușinea este adesea intensă și greu de separat de identitatea proprie. Deși agresorul este cel care ar trebui să o poarte, rușinea se lipește de victimă ca o a doua piele. Este rușinea de a fi fost atins într-un mod nepotrivit, de a fi fost vulnerabil, neprotejat, manipulat. Dar și rușinea de a vorbi, de a recunoaște, de a spune: „mi s-a întâmplat mie”.

Această rușine devine o barieră în calea exprimării. Mulți supraviețuitori simt nevoia să protejeze agresorul – tocmai pentru că era părinte – și se tem de judecata celorlalți: „Dacă aș spune, oamenii m-ar vedea murdar, slab, vinovat.”

Protestul interior: un semn al vindecării

Accesul la protest – acel „nu” visceral, autentic, care poate n-a fost niciodată rostit – este un moment cheie în procesul de vindecare. Este vocea vieții care spune: „mi s-a făcut un rău, iar eu am dreptul să nu mai tac”.

Concluzie

Trauma sexuală timpurie lasă urme invizibile și greu de articulat. Însă ele pot fi scoase la lumină, treptat, cu blândețe și curaj. Disocierea, rușinea, greața – toate pot fi înțelese nu ca dovezi ale unei slăbiciuni, ci ca forme de protecție și semnale către adevăr. Iar adevărul, oricât de greu ar fi, este începutul eliberării.

Adevărul tău, oricât de dureros, aduce claritate. Iar claritatea aduce libertate. Nu pentru a condamna trecutul, ci pentru a elibera prezentul.

Procesul de vindecare începe adesea cu o întrebare simplă: Ce îmi spune corpul meu acum?

Răspunsul nu vine întotdeauna din cuvinte, ci din ascultare. Dintr-un spațiu de siguranță în care persoana poate spune, în sfârșit:

„Sunt în siguranță. Am voie să simt. Nu mai sunt acolo. Îmi las corpul să îmi spună povestea. Îmi aud adevărul. Și mă cred.”

În procesul de psihoterapie traumă sexuală folosesc modele teoretice și practice specifice psihotraumei (NARM si Metoda Intentiei).

Daca doresti sa lucram impreuna imi poti scrie pe scurt problema ta si te contactez cat pot de repede,

Contacteaza psihoterapeut

Studii:

The Relationship Between Trauma Exposure, PTSD Symptoms, and Gastrointestinal Symptoms

Unexplained Gastrointestinal Symptoms After Abuse in a Prospective Study of Children at Risk for Abuse and Neglect

Imagine: Este o ilustratie originală, creată de mine, „Despre corpul care se strânge, se apără chiar și atunci când pericolul nu mai este în prezent”.