Tag Archives: psihoterapie trauma

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie – când, cum și de ce

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie ridică uneori întrebări firești: Este potrivit ca terapeutul să împărtășească ceva personal? Ajută sau mai degrabă încurcă? Scriu acest articol din postura mea de psihoterapeut de traumă, nu ca teoretician, ci ca om care se întâlnește zi de zi cu oameni. Vreau să vorbesc despre cum aleg uneori să mă arăt, ce sens are acest gest și ce poate aduce pentru procesul clientului.

Relația terapeutică nu e o relație obișnuită, dar este una specială și profund umană. Unii clienți mă întreabă intenționat cum sunt eu, cum mă simt. Pentru alții poate fi dificil să știe despre viața psihoterapeutului. Unii se pot întreba: „Oare e normal ca psihoterapeutul să-mi spună și mie ceva despre el?” Sau dimpotrivă: „Oare de ce nu-mi spune nimic?”

Vreau să vorbesc despre acest gest de autodezvăluire – ce înseamnă pentru mine, cum îl aleg, de ce cred că poate fi uneori vindecător.

Cum se manifestă autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie?

Sunt momente, puține, în terapie în care spun câte ceva despre mine. Nu mult. Nu oricum. Dar suficient cât să creez o punte.

Ce este autodezvăluirea psihoterapeutului?

Autodezvăluirea înseamnă că psihoterapeutul alege, uneori, să împărtășească un detaliu personal sau o trăire proprie. Nu e vorba despre a povesti despre viața personală, ci despre intervenții punctuale, care vin dintr-un loc conștient, în sprijinul procesului terapeutic. Procesul de psihoterapie al clientului nu e un loc în care psihoterapeutul își descarcă sufletul.

Uneori, un detaliu aparent minor – o frază, o emoție recunoscută, o analogie trăită – creează o apropiere umană reală. Între tăcere și prezență se poate naște contactul uman.

Pentru mine, autodezvăluirea în psihoterapie este uneori un act de prezență. Un mod prin care rămân în relație, nu în spatele unei măști profesionale.

De exemplu: Dacă un client ar spune în terapie că „privea lumea mai în siguranță de sus când era copil”, eu pot să spun: „Și mie îmi place perspectiva de sus. Și eu simt asta”, fără să fac din asta o temă. Fără să cer validare înapoi. Doar ca să fiu acolo, lângă client. E un gest de întâlnire, o fărâmă de umanitate, spusă cu grijă și atenție la client.

Alteori, dezvăluirea presupune să mă arăt cu emoțiile pe care le simt în acea întâlnire. Poate ceva dureros sau trist. Emoții care se nasc în timp ce un client îmi împărtășește ceva despre sine.

Dezvăluirea personală a psihoterapeutului – între autenticitate și grijă

Autenticitate Autodezvăluirea, în cazul meu, nu este o strategie. Nu apare după o regulă sau un plan. Poate veni dintr-o rezonanță autentică cu ce trăiește celălalt, dintr-o emoție comună, dintr-un gest de a fi acolo cu clientul.

Pentru mine, ca psihoterapeut, momentele în care am simțit să împărtășesc câte ceva au fost momente vii. Nu ca să mut atenția asupra mea, ci ca să o întorc, altfel – cu o nuanță nouă, mai umană, poate mai caldă.

Autodezvăluirea vine spontan, organic – ca atunci când am vorbit despre cum e să privești lumea de sus, iar eu simt că e viu, sincer, firesc să spun: „Și mie îmi place asta.” Atât. Dar în acel „atât” poate apărea contactul real.

Atenție la client Poate că nu orice moment e potrivit. Poate că nu orice client are nevoie de acest gest. Uneori apropierea aceasta umană poate fi prea mult pentru un client. Uneori poate speria. Alteori poate încălzi. Știu că acest tip de dezvăluire cere o atenție fină. E o întrebare mereu vie: spun asta pentru mine sau pentru celălalt? În ce fel ajută? În ce fel încurcă?

Astfel de experiențe pot deveni un spațiu de reflecție și pentru procesul clientului. De exemplu atunci când autenticitatea, vulnerabilitatea, prezența caldă a psihoterapeutului îl fac pe client să nu se simtă în siguranță sau confortabil.

Autodezvăluirea – o punte, nu un centru

Când spun ceva personal o fac ca celălalt să se regăsească – sau să își afirme mai clar propria poveste. E un cadru în care relația devine vie, nu unidirecțională.

Nu eu sunt în centrul terapiei. Dar sunt acolo. Iar uneori e nevoie să se simtă asta. O autodezvăluire bine așezată, conținută, nu creează confuzie, ci claritate. Da, și psihoterapeutul e om. Nu abstract sau perfect, ci viu.

De multe ori, clienții spun că astfel de momente i-au făcut să se simtă mai înțeleși. Mai puțin singuri. Că „nu ei sunt problema” sau „nu sunt nebuni”. A auzi că și terapeutul a simțit frică, furie sau rușine, sau că și el are aspecte de Umbră – poate fi liniștitor.

În același timp, autodezvăluirea poate crea un spațiu mai egal, mai puțin ierarhic. Ea arată că psihoterapia nu este o evaluare, ci o căutare împreună.

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie – un act de responsabilitate

Autodezvăluirea nu e o confesiune. Nu e o descărcare. E important ca ceea ce spun să fie în slujba relației, nu în slujba propriei mele nevoi de a vorbi. Ca psihoterapeut, mă întreb: „Spun acest lucru pentru mine sau pentru client? Ajută procesul clientului meu sau îl încarc?”

E o linie fină. De aceea, autodezvăluirea cere conștiență, reflecție și respect pentru spațiul clientului.

Nu am întotdeauna certitudinea că o autodezvăluire e perfectă. Dar o asum. O observ. Uneori o discut în supervizare. Pentru că e o decizie relațională și profesională de a menține un cadru etic și, totuși, uman și cald.

Când recunosc o greșeală sau întreb clientul despre un gest făcut în cabinet, e tot o formă de autodezvăluire. Și e parte din ceea ce creează un spațiu sigur, viu și uman în terapie.

Autodezvăluirea în terapie e o tehnică, dar pentru mine se manifestă ca un gest uman, atent și conștient. Nu o folosesc des, dar nici nu o exclud. Poate fi o formă de întâlnire autentică – așa cum sper că e și acest articol. Un pod între lumi. Un pod pe care, uneori, apare vindecarea.

Când autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie poate fi prea mult

Există și momente în care felul meu cald de a fi sau apropierea pot să devină copleșitoare pentru un client. Pentru unii oameni, apropierea autentică poate fi resimțită ca un pericol. Ceea ce eu ofer ca o punte, ca un gest de umanitate, poate fi perceput ca un risc.

Atunci, clientul poate să fugă, să se închidă sau să respingă relația. Știu că nu e despre mine ca persoană, ci despre felul în care apropierea și intimitatea emoțională se activează în structura relațională a fiecăruia.

Pentru mine, acesta este un semnal important: apropierea mea nu e întotdeauna ceea ce are nevoie celălalt. Uneori, e nevoie să ajustez intensitatea contactului, să ofer mai mult spațiu și să respect ritmul clientului de a putea primi o prezență caldă.

Această conștiență mă ajută să rămân atent. Autodezvăluirea – la fel ca și empatia exprimată – nu este un panaceu, ci un instrument delicat. Și de aceea cred că procesul de terapie este mereu o întâlnire unică, vie, care cere adaptare și respect pentru vulnerabilitatea fiecăruia.

Mai există și un alt aspect: trăim într-o cultură a eficienței, unde mulți oameni caută soluții rapide și schimbări imediate. Nu pare să fie timp și interes pentru explorare, conectare și apropiere.

Dar tocmai aici apare tensiunea. Procesul de recuperare după traumă nu este o rețetă rapidă. Ci este un drum care cere timp, prezență și disponibilitatea de a sta cu propriile emoții. A învăța să ne apropiem de propriile emoții, chiar și cu pași mici, înseamnă să ne oferim nouă înșine șansa de a trăi relații mai vii și mai autentice. Este șansa de a aduce schimbări profunde și stabile în viețile noastre.

Contacteaza psihoterapeut

Dacă vrei să afli mai multe despre psihoterapiile în care m-am format și modul în care lucrez, te invit să vizitezi pagina „Despre mine”. Dacă îți dorești să lucrăm împreună, îmi poți scrie pentru a face o programare.

Sursa imagine

Imaginea este o pictură realizată de mine după o fotografie ce aparține lui Mihnea Turcu. Am ales această pictură pentru că ilustrează perspectiva de sus, de care amintesc în articol. Este ceea ce m-a atras la fotografia lui Mihnea. De asemenea, e o pictură în care am pus emoții. Pentru mine, ea transmite o atmosferă calmă și primitoare. E acea senzație de a vedea locul de siguranță al altcuiva – în ton cu tema autodezvăluirii conținute în psihoterapie.

Pentru mine, autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie rămâne un gest rar, atent și responsabil. Cred că, dincolo de tehnici și metode, psihoterapia este mereu o întâlnire între două ființe umane. Si, uneori, în acest spațiu de întâlnire, se produce vindecarea.

Trauma simbiotica (trauma de dezvoltare)

Trauma simbiotica face parte, alaturi de trauma de identitate, din categoria traumelor timpurii.

Totodata sunt traume ce se produc in relatie cu persoanele de atasament. Copilul isi iubeste mama si are nevoie sa primeasca dragostea ei.

Evenimente cu potential traumatic:
  • lipsa conexiunii si capacitatii parintelui de a relationa cu copilul
  • lipsa acordarii parintelui la starea emotionala a copilului
  • controlul excesiv exercitat de parinte asupra copilului
  • dificultatea parintelui de a isi vedea copilul ca o fiinta separata de sine, cu propria identitate si vointa, cu limite proprii
  • lipsa de protectie din partea parintilor

Ce este trauma simbiotica?

Trauma simbiotica este o experienta de splitare psihica a copilului care, in ciuda numeroaselor incercari, nu reuseste sa stabileasca o relatie sanatoasa cu parintii lui. El nu primeste reactiile de iubire, intelegere si atentie din partea parintilor, de care are nevoie pentru a se simti in siguranta.

Aceasta experienta ii provoaca sentimente profunde de neputinta, teama, vulnerabilitate fara protectie care duce la o deteriorare de lunga durata a vitalitatii, identitatii si capacitatilor sale de autoreglare.

Cauze trauma simbiotica

Motivul principal al traumatizarii simbiotice este ca mama, ea insasi traumatizata, nu este capabila sa ii ofere copilului un atasament sigur, sustinator. Ea nu se poate deschide emotional catre copil pentru ca psihicul ei este prins in efortul sustinut de a tine cat mai departe toate trairile dureroase, frica, neputinta care ar putea sa o copleseasca.

Exemple

Mamele pot fi traumatizate din diverse motive:

  • accidente,
  • pierderea unui parinte, poate foarte devreme, sau a ambilor
  • pierderea unui copil sau a mai multor sarcini/copii,
  • au fost supuse la violenta, neglijare, abuz sexual,
  • au fost ele insele in rol de agresor,
  • sunt captive intr-o trauma simbiotica.

Tipare de raspuns

In relatia cu mama

Fara procesarea propriilor traume, mamele tind sa raspunda nevoilor de atasament ale copiilor fie din strategiile lor de supravietuire, fie din partile traumatizate, in functie de traumele lor :

  • sunt exagerat de speriate sa nu pateasca copilul ceva rau,
  • isi trateaza copilul ca pe o mama substitut/confident,
  • sunt absente din punct de vedere emotional, iar sentimentele si gandurile lor sunt blocate in trecut,
  • sunt oarbe fata de primejdiile care il pandesc pe copil si nu il protejeaza, de exemplu, de abuzul sexual,
  • il controleaza peste masura pe copil si nu il sprijina sa isi dezvolte autonomia,
  • minimizeaza manifestarile emotionale ale copilului,
  • ridica fata de copil o fatada a normalitatii si il impiedica sa se increada in sentimentele lui.

Despre splitarea psihicului (parte traumatizata, parte supravietuitoare, parte sanatoasa) ca urmare a unei experiente traumatizate, gasiti informatii aici.

In relatia cu tata

Cand copilul, in nevoia lui de contact, se adreseaza tatalui, se poate intampla sa ajunga si fata de acesta intr-o situatie de trauma simbiotica. Si tatal poate fi traumatizat pentru ca e frecvent ca oamenii traumatizati sa se atraga si sa formeze un cuplu. De aceea este probabil ca nici atasamentul fata de tata sa nu reprezinte o alternativa buna pentru copii.

Este derutant pentru copil cand parintii traiesc, dar sunt absenti emotional. Parintii lucreaza multe ore, au probleme de sanatate fizica, mentala, se ocupa de alti oameni ori, exclusiv, de propria persoana. Parintii nu au disponibilitate si resping nevoia de afectiune a copilului.

Dinamica psihica in trauma simbiotica

Dinamica psihica in trauma simbiotica, dupa profesor Franz Ruppert:

  • Durerea de a nu fi dorit de catre mama este o durere profunda si insuportabila. In neputinta si neajutorarea lui, copilul se rupe de trairile de frica, furie, durere, disperare ca mama nu il iubeste.
  • Copilul dezvolta strategii de supravietuire. Nu ii place ca are atatea nevoi. Isi dispretuieste dependenta si considera ca frica si durerea lui sunt o slabiciune. Incearca sa fie mare si tare sau perfect. Vina pentru faptul ca nu este acceptat si iubit nu o cauta in mama lui, ci chiar in sinea sa.  Nu a fost destul de cuminte, a gresit cu ceva, nu o iubeste indeajuns pe mama, etc. Deseori se lasa cuprins de furie pentru a nu simti durerea de a fi abandonat.
  • Copilul isi idealizeaza parintii. Pentru el, ei sunt minunati indiferent cat de urat se poarta cu el. Copilul isi fantasmeaza deseori o mama ideala in locul mamei sale reale. Isi apara aceasta fantasma pe care si-a creat-o. E furios pe sine pentru ca relatia cu mama lui reala e atat de dificila.
  • Se identifica cu atitudinile de tip victima/agresor si cu strategiile de supravietuire ale mamei si tatalui.
  • Isi percepe parintii ca fiind slabi si plini de nevoi si adopta din acest motiv rolul salvatorului.
  • Din nevoia fundamentala de a cauta contactul afectiv cu mama si cu tatal, copilul intra in mod inconstient in contact cu sentimentele traumatice clivate ale parintilor sai. Iubirea este confundata cu trairile lor traumatice.

Substitute pentru iubire

Pentru un copil este vital sa stabileasca o relatie de atasament cu parintii sai. El emite semnale in acest sens, dar adesea le trezeste parintilor lui traumatizati reactii care il deruteaza sau il ranesc. De aceea el crede ca iubirea lui nu e destul de buna pentru parintii lui. In timp, ajunge sa fie lipsit de sens si primejdios sa dea semnale despre nevoile lui.

Pe termen lung, copilul nu poate suporta aceasta situatie si se rupe psihic. Este mult prea dureroasa lipsa de contact bun, hranitor. Ca o consecinta, in locul propriei identitati, copilul dezvolta o identitate complicata simbiotic. El este ca mama lui traumatizata, traieste in sentimentele ei traumatice si ii copiaza strategiile de supravietuire. Sau este ca tatal lui traumatizat. Pe masura ce cresc, copiii preiau din ce in ce mai mult responsabilitatea pentru traumele parintilor, ajungand in situatia de incest emotional.

Ceea ce face copilul, si mai tarziu, ceea ce face ca adult, este sa isi creeze iluzia ca este iubit. Astfel, iubirea este inlocuita cu aprobarea, aprecierea, sexul (daca sunt dorita de multi barbati inseamna ca sunt iubita), tendinta de a-i multumi pe ceilalti. Focusul este pe exterior – sunt eu acceptabila in ochii tai? Strategia de supravietuire in trauma de iubire este dezvoltarea iluziei ca sunt iubita, ca ma simt iubita. Cand sunt in iluzia de iubire cred ca sunt iubita dupa cate cadouri primesc, dupa cat de performanta sunt, dupa cate aprecieri primesc.

Cum te desprinzi dintr-o trauma simbiotica? Psihoterapie trauma de iubire

Complicatii

Splitarile si complicatiile simbiotice rezultate dintr-o trauma simbiotica nu pot fi depasite atata timp cat copilul este sau se simte inca dependent de parintii lui traumatizati. De aceea este sanatos ca parintii sa:

  • isi elaboreze traumele printr-un proces de psihoterapie trauma
  • sa-i lase copilului spatiul necesar pentru trairea propriilor sentimente.

Multi adulti care au crescut cu parinti traumatizati au dificultati in a intelege cauza dificultatilor cu care se confrunta. Strategiile lor de supravietuire sunt atat de puternice incat neaga durerea, abandonul, lipsa iubirii, frica de contact. E ca si cum in psihicul lor se afla un dusman care neaga, minimizeaza, refuza sa accepte ca mama /tata i-au facut rau.

Oamenii fixati intr-o trauma a iubirii continua sa caute mereu o mama ideala. Prieteniile si parteneriatele ulterioare ajung sub o mare presiune a asteptarilor. Cine nu a fost iubit de parinti nu poate primi de la altii. Chiar si intr-un parteneriat care dureaza de multi ani, nu reusesc sa se desprinda de sentimentul de a fi singuri. Pentru ei, universul iubirii consta cu precadere in relatii de codependenta, iluzii si suferinta.

Psihoterapie trauma de iubire

Ca adult, e nevoie sa recunosti ca proprii parinti sunt traumatizati si, din acest motiv, incapabili sa-ti acorde iubirea pe care ti-o doresti. Procesul de psihoterapie trauma de iubire este lung si dureros. Ai nevoie de suportul unui psihoterapeut cu care sa iti validezi experienta. Sa te conectezi cu lipsa a ceva bun pentru tine in relatia cu mama sau tata. Te ajuta sa iti recunosti strategiile care te tin deconectat de tine si vulnerabil la retraumatizare si chiar boala.

*

Daca vrei sa incepi un proces de psihoterapie individuala este nevoie sa faci o programare. Datele mele de contact si informatii despre tarife gasesti pe pagina Contact.

Daca nu poti ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii. Apasa butonul de mai jos si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

Bibliografie:

Ruppert, F, (2019). Trauma, anxietate si iubire. Constelarea intentiei: calea catre o autonomie sanatoasa. Bucuresti: Editura Trei.

Sursa foto: https://hellogiggles.com/lifestyle/health-fitness/what-is-ocd/

Trauma psihica relationala (complexa)

Definiție trauma psihica (după Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, președinte I.S.T.T.)

„Trauma psihica e o experiență interioară, subiectivă, de ruptură psihică, emoțională, în urma unei situații de viață care copleșește posibilitățile psihicului de autoreglare, provocând sentimente profunde de neputință, teamă, vulnerabilitate fără protecție care duc la o deteriorare de lungă durată a vitalității, identității și capacităților de autoreglare.”

Definiție trauma psihica relațională complexă

Trauma psihica relațională apare ca urmare a relației cu persoanele de îngrijire semnificative (mama, tata, bunici) care agresează psihicul copilului. Trauma psihică complexă se referă la faptul că trauma este repetată în timp, devenind din acest motiv severă. Se mai folosește termenul de traumă de dezvoltare.

Reprezentare psihic după traumă, după Profesor Franz Ruppert

Așa cum indică desenul alăturat, schematic, psihicul se rupe în trei părți: partea originală sănătoasă, partea rănită (traumatizată) și un nou „sine”, sinele de supraviețuire.

Când provenim din familii disfuncționale/toxice este cel mai probabil că, până la vârsta adultă, am suferit deja repetate traume psihice. Devenim supraviețuitori ai traumelor complexe (severe) în relațiile cu cei de care am depins în totalitate pentru a supraviețui (părinții), ei înșiși fiind traumatizați și disociați.

Multe dintre experiențele traumatice se petrec în copilărie, în relație cu mediul în care trăim. Psihicul copilului este mult mai vulnerabil la agresiune decât pot percepe marea majoritate dintre noi și copleșirea psihicului copilului (trauma psihică) se poate produce ușor.

Cauzele traumatizării psihice (factori externi)

Câțiva factori externi care generează repetate experiențe de ruptură psihică internă (trauma psihica) în perioada copilăriei și care ne marchează ca adulți:

  • copilul nu este dorit,
  • consumul excesiv de alcool, substanțe, medicamente de către un părinte sau de către ambii părinți,
  • absența unui părinte / pierderea unui părinte,
  • comportamentele compulsive, rigide, agresive fizic, emoțional ori inadecvate sexual ale părinților,
  • certuri și tensiuni repetate între părinți, perioade în care părinții nu își vorbesc, divorț.

Ceea ce agresează semnificativ psihicul copilului în tipul de relaționare nesănătoasă este incapacitatea persoanelor de îngrijire de a recunoaște și de a conține propriile gânduri, emoții ori senzații corporale.

În tipurile de relaționare toxică, disfuncțională, gândurile, emoțiile, senzațiile corporale sunt negate și evitate, inconștient, în mod repetat. Negarea părintelui generează multă confuzie în psihicul copilului. Copilul își anihilează propriile percepții, fiindu-i grav afectată capacitatea de a avea încredere în sine.

Sinele de supraviețuire se străduiește din răsputeri, până la epuizare, să țină cât mai departe de zona conștientă amintirea traumei și a trăirilor specifice. Aceste trăiri sunt încapsulate și împinse din zona conștientă prin strategii de supraviețuire precum evitare, control, compensare.

Efectele traumei psihice relaționale

Efectele traumei repetate și continue cauzate de persoanele semnificative nouă ne schimbă creierul și personalitatea în mod profund.

trauma psihica (ruptura psihica datorata unei forme de agresiune

În lipsa unei schimbări semnificative în tipul de relaționare din mediul familial, pe termen lung, pe fondul modelării și adaptării după creierul și psihicul părinților, în psihicul copilului devenit adult se petrece o schimbare a relației dintre părțile splitate. Astfel, partea supraviețuitoare devine dominantă și poate face ca sinele sănătos să devină foarte mic, așa cum este reprezentat în imaginea alăturată.

În aceste condiții, capacitatea noastră de a vedea și înțelege realitatea așa cum este ea, ca supraviețuitori ai traumelor complexe (severe), se diminuează semnificativ. Nu mai suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar și ne este afectată calitatea vieții.

A funcționa din sinele de supraviețuire imediat după trauma psihică este un mod vital de a ne menține în viață, însă a rămâne în acest sine pe perioade lungi de timp devine dăunător pentru noi și pentru cei cu care relaționăm.

Relația dintre părțile splitate ale sinelui este complexă și se schimbă în funcție de circumstanțele în care suntem.

Când ne simțim în siguranță, putem fi în sinele sănătos. Din sinele sănătos suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar, să-i vedem pe ceilalți clar, să gândim clar, să luăm decizii bune, să gândim logic și rațional, să înțelegem realitatea așa cum este și să trăim bine în viața noastră. Diagrama din stânga indică relația.

Exemple de relaționare toxică, disfuncțională

Un exemplu de relaționare toxică, disfuncțională este atunci când, deși copilul a suferit o agresiune emoțională cauzată de un alt copil sau de către un adult, părintele îi spune că nu trebuie să plângă ori că nu trebuie să sufere, ori că e prea sensibil. În acest exemplu, părintele e incapabil să recunoască agresiunea și să se conecteze cu experiența dureroasă a copilului. Mai mult, părintele este incapabil să își protejeze copilul de agresiune și, prin comportamentul său lipsit de empatie, adaugă agresiune asupra copilului. Părintele se enervează de „smiorcăiala” copilului și îl amenință că o să se supere dacă o ține tot așa. În felul acesta, sentimentele și percepțiile copilului sunt ignorate și negate mai degrabă decât acceptate și validate.

În cazul copiilor deveniți adulți care caută sprijin psihoterapeutic, părinții aduc agresivitate în relație inclusiv prin desconsiderarea acestei nevoi de bază, de a solicita ajutor. Ei își critică fiul sau fiica ca fiind „atât de imaturi, de blegi și de incapabili de a se descurca singuri la vârsta lor”.

Despre retraumatizare

Ca adulți, retraumatizarea poate fi destul de subtilă și se poate întâmpla destul de frecvent. Ceea ce putem observa la noi înșine este că:

  • ne simțim răniți foarte ușor,
  • ne simțim adesea copleșiți de emoții intense,
  • neajutorați,
  • nu găsim soluții de ieșire,
  • ne simțim ca și cum trebuie să ne apărăm în relații,
  • ne retragem din relații,
  • avem sentimente puternice de vină, rușine,
  • tindem să ne controlăm pe noi înșine, mediul și pe ceilalți oameni,
  • avem o tendință compulsivă în a-i salva pe alții,
  • dezvoltăm diferite strategii disociative,
  • și pot apărea gânduri suicidare, anxietate, depresie, boli ori diferite tulburări.

Psihoterapie trauma psihica relațională

Ca supraviețuitori după traumă / trauma psihica complexă (severă), este foarte greu să ne ajutăm singuri. Tindem să căutăm soluții ce provin din sinele nostru de supraviețuire. Soluțiile pe care le găsim au de-a face cu aceleași strategii de agresiune învățate în relația primară, prin care ne menținem ruptura psihică și ne autosabotăm.

dupa terapie trauma psihica

A trăi sănătos după experiența de trauma psihica trebuie să implice un proces de psihoterapie. De regulă, un proces de psihoterapie e nevoie să se bazeze pe:

  • o înțelegere modernă a modului în care trauma afectează creierul și sistemul nervos. Cercetările neuroștiințifice au validat ideea că traumele timpurii influențează dezvoltarea sistemului nervos și capacitatea de reglare emoțională
  • conectarea cu sine și cu ceilalți.

Eu folosesc modele moderne de tratare a traumei, respectiv:

Clientul e sprijinit să conștientizeze strategiile de supraviețuire, procesul de ruptură psihică, să recunoască și să consolideze partea sănătoasă a sinelui. Treptat, în procesul de vindecare, sinele arată din ce în ce mai mult ca în imaginea alăturată.

Procesul de psihoterapie trauma psihica relațională este foarte mult un proces de a ne conecta cu adevărul nostru, de a consolida în psihic acest adevăr ce nu a fost multă vreme susținut, ghidat, recunoscut, ci mai degrabă negat, invalidat, nerecunoscut, distorsionat.