Arhive etichetă: strategii-de-supravietuire

Perfecționismul epuizant, anxietatea constantă, deconectarea de propriul corp sunt mecanisme vitale de adaptare. În această secțiune, explorăm modul în care experiențele adverse din perioada de dezvoltare ne-au forțat să ne creăma astfel de „scuturi”.

Aceste articole te invită să privești dincolo de simptom. Pentru a trăi și a avea mai multă vitalitate ajută să recunoști propriile strategii. Și cum aceste strategii te incurcă sau te susțin în prezent.  Trecerea de la supraviețuire la o viață trăită cu vitalitate începe prin compasiune față de aceste strategii.

Echilibru emoțional în perimenopauză și menopauză

Te simți mai iritabilă, mai anxioasă, mai obosită sau mai puțin motivată decât te știai?

Perimenopauza și menopauza sunt etape cu cele mai profunde reconfigurări prin care poate trece o femeie — pe plan hormonal, dar și emoțional și identitar. Există o explicație clară, neurobiologică. Hormonii sexuali nu influențează doar corpul. Ei influențează și starea psihică.

Iată cum.

1. Estrogenul — claritatea minții și bucuria de a trăi

Estrogenul susține, la nivel cerebral, sinteza de dopamină și serotonină — cei doi „mesageri” ai motivației, ai concentrării și ai bucuriei. Când nivelul lui scade, resimțim:

  • ceață mentală și dificultăți de concentrare;
  • un nivel de energie mult mai scăzut decât înainte;
  • pierderea motivației și plăcerii pentru lucruri care înainte ne interesau;
  • o senzație de epuizare profundă („nu mai am chef să mă ridic din pat”).

Dacă există deja un teren depresiv netratat, scăderea estrogenului poate acționa ca un amplificator al acestuia.

Ce te ajută să ai un echilibru emoțional în perimenopauză și menopauză?

Poate mai mult decât altădată, avem nevoie de odihnă adaptată nevoilor actuale, de mișcare, dietă sănătoasă, de evaluări medicale pentru echilibrare hormonală.

Ce apare în tine când te gândești la astfel de lucruri? Cum privești ritmul pe care îl ai acum? Ce gândești despre tine?

Fără să vrem, adesea, ne putem surprinde judecându-ne, comparându-ne cu alții, devalorizându-ne sau criticându-ne. Aceste dinamici interne produc presiune, un stres mai mare, ură de sine și înrăutățirea stării generale.

Aducerea atenției către lumea internă, cum gândim despre noi și cum ne raportăm la noi, susține echilibrul emoțional. De asemenea, poate fi necesar să ne uităm împreună și la cauzele mai profunde ale stărilor depresive, acolo unde ele există.

2. Progesteronul — calmantul natural

Progesteronul acționează asupra receptorilor GABA din creier, având un efect asemănător unui calmant natural. El este cel care ne ajută să nu ne agităm din orice, să punem gândurile „pe pauză” și să ținem la distanță amintirile sau emoțiile mai dureroase.

Când scade, este de așteptat să apară:

  • iritabilitate — te enervezi mai ușor din lucruri mărunte;
  • anxietate, frici și incapacitate de a face față unor situații mai stresante;
  • un „scut emoțional” mai slab, care lasă la suprafață vulnerabilitate crescută, răni sau traume mai vechi;
  • ruminații — gânduri care se repetă obsesiv, fără să găsești o rezolvare.

Din experiența mea, fluctuațiile hormonale din această perioadă reactivează adesea dinamici emoționale mai vechi — un istoric de respingere, abandon sau relații parentale dificile.

Cum sprijinim reechilibrarea:

  • Pe plan biologic: un consult de specialitate pentru evaluarea și, eventual, reechilibrarea nivelului de progesteron.
  • Pe plan psihic: psihoterapia te ajută să procesezi conținuturile emoționale care ies acum la suprafață, să gestionezi starea de vulnerabilitate și să-ți construiești mecanisme sănătoase de autoreglare.

3. Testosteronul — sursa forței interioare

Deși prezent în cantități mai mici la femei, testosteronul are un rol esențial în sentimentul de putere personală, fermitate și reziliență în fața vieții.

Dacă scăderea estrogenului și progesteronului creează deja o vulnerabilitate generală (prin oboseală, anxietate, lipsă de claritate), scăderea testosteronului adâncește această stare într-un mod specific:

  • poate apărea senzația pregnantă că „nu mai faci față” lumii și cerințelor de zi cu zi;
  • devine mai greu să pui limite clare și să te simți în siguranță în propria viață.

Contează desigur dacă ai fost o persoană sportivă sau mai degrabă sedentară. Și cum te-ai raportat la a avea forță fizică.

Multe dintre noi am fost învățate, încă din copilărie, să respingem ideea de „forță” sau „putere”. De asemenea, nu de puține ori forța a fost manifestată în jurul nostru cu agresivitate și violență, lipsind blândețea din mediul familial.

Sau poate că dificultățile prin care am trecut ne-au determinat să ne respingem vulnerabilitatea naturală. Ori a fost respinsă de către cei din jur. Acum că vulnerabilitatea este prezentă și amplificată prin scăderea hormonilor, care este relația ta cu vulnerabilitatea?

În ce fel îi lași pe ceilalți să te susțină?

Cum reconstruim forța interioară:

  • Pe plan biologic: reechilibrare hormonală la recomandarea medicului, antrenamente de forță, care stimulează natural secreția de testosteron și susțin sănătatea osoasă.
  • Pe plan psihic: un proces în care redefinim, împreună, relația ta cu vulnerabilitatea – acea sensibilitate naturală, dar și cu puterea — o forță blândă, fermă și protectoare, nu una agresivă.

Nu trebuie să treci singură prin această tranziție

Perimenopauza și menopauza nu înseamnă pierderea identității tale, ci o perioadă de reașezare. Cred că fiecare femeie are propriul ei traseu și are nevoie de ajustări specifice. Cu sprijinul potrivit — biologic și psihoterapeutic — este posibilă regăsirea stării de echilibru emoțional în perimenopauză și menopauză.

Dacă te confrunți cu dificultăți, cu anxietate, stări depresive, iritabilitate sau un sentiment de vulnerabilitate în această perioadă, te invit să îmi scrii. Împreună putem găsi calea ta, personală, spre echilibru emoțional în perimenopauză și menopauză.

Programează ședință

Fiecare drum spre claritate începe cu un prim pas. Află mai multe despre mine sau despre cum lucrăm în ședințele de psihoterapie pentru tranziții de viață.

Imagine: pictura este făcută de mine și reprezintă un măr copt, cules de mult, dar încă frumos, cu pete ce vorbesc despre trecerea timpului și despre transformare.

Care e sensul? Despre a căuta o direcție în viață după criză

Există momente în care tot ce am construit se dărâmă. Pierzi ceva. Poate un job care te definea sau o relație semnificativă. Treci prin schimbări biologice grele, fie o boală, fie tranziția la menopauză. Sau traversezi experiențe spirituale care te copleșesc. Toate acestea sunt momente în care suntem, la modul cel mai real, la pământ.

În astfel de situații, o întrebare ne apare în minte: care e sensul? De ce trec prin așa ceva?

Sau dacă nu auzim întrebări în mintea noastră, poate ne surprindem justificând ce s-a întâmplat. Ce ni s-a întâmplat. Sau încercând să iertăm pe cineva ori să ne forțăm să acceptăm.

Direcția se construiește

Direcția propriei vieți se construiește treptat. Acolo unde ne ducem intenția, cresc atenția și eforturile noastre.

Din experiența mea, întâi se conturează direcția.

Imediat după o criză, psihicul nostru caută cu disperare o soluție. În acele perioade, sensul poate arăta ca o strategie de supraviețuire: o dorință de a salva pe cineva, o fantezie despre a avea o misiune, o nevoie de a demonstra ceva. Acel „sens” în acel moment are rolul lui salvator — este schela provizorie care ne ține în viață și ne dă puterea să mergem mai departe.

Nu de puține ori m-am rugat să găsesc sensul și direcția. Încotro să o iau. Poate că am așteptat să am revelații. Și cred că de cele mai multe ori avem nevoie să ne putem baza pe ceva sau pe cineva atunci când suntem jos. Iar uneori un punct de sprijin poate fi credința într-o forță superioară. Mai ales atunci când altceva nu este sau nu poate fi primit în interiorul nostru.

La un moment dat am încetat să mă mai rog. Direcția se construia în interiorul meu. Îmi era mai ușor, pentru că aveam eu însămi mai multe repere interioare. Iar direcția să nu mai fie o revelație, ci despre ce îmi doresc pentru mine.

Pericolul iluziilor de vindecare

Trăim într-o lume care ne vinde iluzii. Când suntem la pământ și disperați, suntem vulnerabili în fața promisiunilor de vindecare rapidă: încercăm orice.

Adevărul clinic este altul: psihicul nu poate fi păcălit sau grăbit.

Sensul sau direcția se așează în ritmul lor. Să forțăm asta nu este vindecare. Poate fi invalidare și re-traumatizare. Un proces natural și sănătos nu îți promite că îți face ceva, ci îți oferă cadrul de siguranță în care să te întâlnești pe tine, fără să te mai dezintegrezi.

Care e sensul?

A căuta o direcție după o criză nu înseamnă să justifici răul care ți s-a întâmplat, ci să te întrebi: „Având în vedere unde mă aflu astăzi, cum pot face ce este mai bine pentru mine?”

În realitate, sensul este o direcție pe care o construim zi de zi, chiar din locul în care ne aflăm.

Între momentul de criză și până la găsirea sensului, este nevoie de un timp mai lung. Sensul apare cu mult mai târziu, după depășirea crizei. Sensul se conturează uitându-ne înapoi, ca la o sumă a mai multor momente în care am căutat, am înțeles ceva, am simțit intens, am ales o direcție.

Când te întrebi care e sensul după o pierdere sau o experiență grea, pot spune că sensul se va dezvălui. De fiecare dată. Dar mai întâi apar alte trăiri, alte preocupări: psihicul încearcă să facă față cum poate mai bine la o situație care îl copleșește.

După multă furtună interioară sensul se poate dezvălui.

Sensul este despre cine devii tu după acea experiență. Ce capacitate din tine ai dezvoltat. Sau ce parte din tine ai integrat. Acesta e sensul care vine de după experiența de integrare a crizei și a ceea ce a presupus ea.

Identitatea noastră este suma tuturor experiențelor noastre, a rolurilor pe care le-am avut, a bătăliilor pe care le-am dus. Cu fiecare experiență, identitatea noastră se lărgește. Și aici este un sens de creștere.

Cum te pot însoți

Ca psihoterapeută, știu că nu îți pot oferi un răspuns de-a gata la întrebarea „care e sensul?”. Pentru că nu știu răspunsul pentru tine.

Ceea ce știu este să te însoțesc să traversezi tranzițiile grele din viața ta. Să rămân alături când îți e greu, cu propriile tale bătălii, emoții sau conflicte interioare.

Știu că nu e despre sensul meu, ci al tău.

*


Ilustrația este creată de mine din pete de cafea, cărora le-am dat apoi un sens într-o formă recognoscibilă.

Recuperarea identității din capcana mediului „normal”

Recuperarea identității începe în momentul în care înțelegem că „normalul” în care am trăit nu a fost întotdeauna un teren fertil pentru creștere, ci, mai degrabă, o barieră invizibilă care ne-a forțat să ne deconectăm de cine suntem cu adevărat.

De multe ori, cele mai aspre judecăți pe care le purtăm împotriva propriei persoane nu sunt bazate pe realitate, ci pe o eroare de percepție a contextului.

În contextul traumatizării, un mod de supraviețuire este să luăm mediul în care trăim ca pe o constantă universală, un „normal” de neatins, iar dacă noi nu ne ridicăm la înălțimea unor așteptări (adesea absurde), concluzia este rapidă și dureroasă:

„Eu sunt de vină. Eu nu sunt suficient de bun/ă. Eu sunt defect/ă.”

Pași pentru recuperarea identității

1. Iluzia Normalității: „obișnuit” nu înseamnă „sănătos”

Trauma de dezvoltare se hrănește din lipsa de perspectivă.

Un exemplu:

Dacă într-o cameră de cămin din anii ’90, cinci studente stau înghesuite, fără acces la informație și cu profesori care nu au opinii despre ce se întâmplă politic, acea stare de privare devine „aerul” pe care ele îl respiră.

Atunci când societatea sau presa le întreabă: „Care e opinia voastră politică?”, cel mai probabil că ele nu văd zidurile invizibile ale dezinformării, trauma transgenerațională a tăcerii din comunism sau propria traumă de dezvoltare. Ele văd doar „ignoranța” lor.

Mecanismul este simplu și crud: Dacă exteriorul este prezentat în mod repetat „perfect” sau „standardul”, așa este internalizat de către copil în perioada sa de dezvoltare! Pe cale de consecință, orice disfuncție a mediului exterior este atribuită sinelui și rămâne un mecanism pe termen lung, iar frustrarea legitimă față de condițiile de viață este reprimată și transformată în autoinvinuire.

2. Identitate construită pe autoanulare

Când ne anulăm reacțiile naturale (furia, confuzia, neputința) pentru a ne adapta unui mediu limitativ, identitatea noastră se rupe, se deformează.

  • Identitatea reală: Am nevoie de resurse, sprijin și informație pentru a mă dezvolta firesc.
  • Identitate asumată (identificare): Sunt o persoană „leneșă”, „ignorantă” sau „incapabilă”, care trebuie să depună mai mult efort. (De fapt, un efort dublu pentru a compensa ceea ce îmi lipsește de fapt din exterior!)

O astfel de identificare ne împinge către perfecționism. Încercăm să „facem mai bine”, să „fim mai mult”, atacându-ne constant pentru a ne forța să ne potrivim într-o matriță care, în realitate, este strâmbă.

3. De la Autocritică la Furie Eliberatoare

Recuperarea identității începe în momentul în care reușim să privim „fotografia întreagă”.

Vindecarea nu vine din a ne convinge că suntem „deștepți” în ciuda faptului că nu aveam o opinie politică în 1991.

Vindecarea vine din trăirea furiei sănătoase! Din conștientizarea că: „Nu aveam cum să am o opinie! Nu aveam acces la informație, nu aveam mentori, veneam dintr-un sistem care dezimforma continuu și care m-a învățat că a vorbi e periculos.”

Această furie nu este distructivă, ci este o forță care ne recuperează demnitatea. Ea mută responsabilitatea de pe umerii individului înapoi la contextul care l-a privat de resurse.

4. Invitație la o „Auditare a Contextului”

Dacă te regăsești în acest ciclu al autodevalorizării, încearcă să faci un exercițiu de observator obiectiv asupra propriei istorii:

  1. Identifică momentul: „Atunci m-am simțit insuficient/ă.”
  2. Lărgește cadrul: Ce resurse (emoționale, materiale, informaționale) aveam? Ce resurse îmi lipseau de fapt?
  3. Observă mediul: Era mediul unul care susține dialogul, clarificarea, creșterea sau mai degrabă un mediu închis, necomunicativ, oprimant sau excesiv de laudativ cu sine ? Nu de puține ori sistemele (familii, instituții sau regimuri politice) pretind că sunt perfecte în timp ce îi fac pe indivizi să se simtă inadecvați.
  4. Redefinește identitatea: Nu ești „cel care a eșuat”, ci „cel care a supraviețuit unui mediu restrictiv”.

Psihoterapie pentru recuperarea identității. Susținere în loc de Anulare

Identitatea noastră nu este o insulă izolată. Ea este un ecosistem. În realitate ne face rău să ne atacăm pentru că nu am rodit într-un sol arid,! Ceea ce ne face bine (și pentru că este în acord cu realitatea), este să ne oferim compasiune pentru efortul de a fi supraviețuit acelei secete!

Recuperarea identității și sentimentul că ești „suficient/ă” nu vin doar din înțelegerea cognitivă. Aceasta este doar primul pas. E necesar să poți să recunoști propriul adevăr în contextul în care ai trăit.

Trauma este stocată în corp, în reacții automate de devalorizare și în dificultatea de a accesa furia protectivă. De aceea procesul de recuperare nu este simplu. Dar nu trebuie să fi singur!

Putem lucra împreună într-un proces terapeutic. În cadrul cabinetului, facem loc adevărului care există deja în corpul tău și furiei tale. Furia este o parte din tine pe care o putem recupera ca funcție protectivă, esențială pentru sănătatea psihică.

Servicii oferite:

Imagine: ilustrația care însoțește articolul îmi aparține și reprezintă o metaforă vizuală a procesului de creștere și supraviețuire într-un mediu restrictiv, care nu oferă resursele necesare.