O perspectivă asupra sexualității

„Când numim sexualitatea „hetero”, „homo”, „gay”, „lesbian”, „trans”, etc. de fapt nu spunem nimic despre calitatea sexualității, despre cum manifestăm sexualitatea (singuri  sau într-o relație, cu un partener).

De asemenea, numind sexualitatea ca fiind „normală”, „naturală” sau „colorată” este adesea mai mult o încercare de a o justifica pentru opinia publică decât de a o privi mai profund.

Ceea ce contează sunt următoarele întrebări:

  • dacă practicăm sexualitatea din identitatea noastră sănătoasă, sau
  • dacă sexualitatea noastră este traumatizată, sau
  • dacă îi traumatizăm pe alții cu sexualitatea noastră, și
  • dacă trauma noastră sexuală ne obligă să dezvoltăm strategii  de supraviețuire și atitudini de Victimă sau Agresor.

Sexualitatea sănătoasă este posibilă cu condiția să avem un „Eu” disponibil sănătos, să acționăm din proprie voință, să păstrăm un contact bun cu percepțiile și emoțiile noastre, să avem gânduri realiste, să avem un bun simț al corpului nostru și să facem ceea ce ne aduce bucurie atât nouă cât și partenerului nostru.

Fiind traumatizați sexual, foarte des datorită biografiei traumatice, înseamnă a fi copleșiți de emoții precum anxietate, dezgust, durere, rușine sau vină și atingerea unei stări în corp de  prăbușire sau înghețare (Victimă).

Într-o trauma sexuală, corpul nostru este transformat de către o altă persoană (Agresor) într-un obiect, suntem răniți din punct de vedere fizic și psihologic și nu putem să-l oprim pe celălalt și să ne apăram.

Strategii de supraviețuire urmare unei traume sexuale din perspectiva Victimei:

  • amorțire emoțională,
  • încercare de părăsire a corpul psihic,
  • identificarea cu percepțiile și nevoile Agresorului,
  • senzație de dezgust, rușine și vină,
  • învinuirea de sine și sentimentul de a fi fără valoare ,
  • negarea experiențelor traumatice care s-au întâmplat cu sine,
  • suprimarea amintirilor traumatice.

Atitudini de supraviețuire din perspectiva Agresorului:

„Este datoria ta și dreptul meu să am parte de sex”.
„Este o plăcere pentru tine și nu îți face rău.”
„Îl iubesc pe acest copil și copilul mă iubește.”
„Tu te-ai oferit și m-ai sedus.”
„Chiar dacă spui „nu”, în adâncul tău chiar vrei să faci sex.”
„Ți-am plătit cu bani pentru asta.”

Sexualitatea ca strategie de supraviețuire a traumelor:

  • implică adesea alcool și droguri,
  • este înțeleasă ca o compensare pentru singurătate,
  • se bazează pe iluzii de iubire („Agresorul este singura persoană care mă iubește și care are grijă de mine”),
  • credințe în mituri despre sexualitate (de exemplu, „virginitate”),
  • oferă doar o scurtă perioadă de timp,
  • actul sexual trebuie repetat obsesiv,
  • persoana nu are grijă dacă organismul este rănit sau infectat cu viruși, bacterii sau ciuperci,
  • persoanei nu îi pasă dacă actul sexual duce la o sarcină nedorită.

Deoarece psihotrauma este atât de răspândită în toate societățile, trauma sexualității este de asemenea comună.

O consecință a traumei sexuale este aceea de a o repeta din nou și din nou fără a fi conștienți. Ne putem simți bine, chiar și cu retraumatizarea sexuală, deoarece nu știm ce înseamnă a trăi o sexualitate sănătoasă.

Dacă suntem interesați de sexualitatea noastră putem explora psihicul nostru și putem afla cum să ne trăim conștient sexualitatea, într-un mod sănătos.”

*

Un articol scris de profesorul Franz Ruppert  (04.04.2018), preluat de pe site-ul  http://www.vivianbroughton.com/?p=3138/

Franz Ruppert și-a început studiul despre traume la sfârșitul anilor 1980, dezvoltându-și teoria prin propriile sale cercetări și explorări în lucru cu clienții săi , dar și în explorarea terapeutică personală.  Teoria lui Ruppert a evoluat într-o teorie clară și elegantă a identității umane și a traumei psihice care, în timp ce are rădăcini în multe teorii mai vechi, este în sine coerentă și completă.

Despre trauma psihică și consecințele ei, în metafore

Ca zombii,
părți din ea, rupte, fără identitate, letargice,
mărșăluiau înfometate de viață
prin cimitire sterpe,
mâncate de foc.
Rătăcite în timp,
intrau unele în altele, oarbe,
unele împotriva altora,
necunoscându-se,
neștiind de unde vin
ori încotro merg,
speriindu-i nopțile
fără să știe cum să le oprească.

Diminețile, strângea în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învețe cum să-și simtă viu
corpul obosit,
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân,
arta de a renaşte?

Daniela Dumitru – “Ca zombii”

Frica în relația părinte – copil

Observ cum educarea copiilor se face încă, în mare măsură, dintr-un punct de frică.

Părintelui îi este frică în relație cu copilul său.

Chiar dacă părintele își recunoaște această frică sau nu, pentru copil, frica părintelui  în educarea sa lasă o ampretă dramatică.

Când părintelui îi e frică, el nu este disponibil pentru nevoile copilului său, indiferent de vârsta acestuia.

Când părintelui îi este frică nu se poate conecta sănătos cu copilul și cu nevoile acestuia, nu poate să ofere suportul de care are nevoie copilul pentru a se descoperi și a se simți pe sine. Când părintele este într-un punct de frică el nu își poate ajuta copilul să se regleze emoțional sau să își dezvolte autonomia și nu poate stabilii repere ferme, sănătoase și blânde. Frica paralizează încrederea părintelui și permite creșterea îndoielii de sine a copilului, a rușinării acestuia.

Când părintelui îi este frică, el nu este prezent  în relația cu copilul său, nu poate oferi contact și îngrijire sănătoasă. În consecință copilul este lipsit de un adult care să îl ghideze, să îi pună limite cu blândețe, care să îl susțină în procesul său de creștere, care să îi dea siguranță. Pentru a supraviețui, copilul este forțat să se susțină singur ori să devină părinte pentru părintele său !

Părinții își educă încă copiii cu: „ești băiat , nu trebuie să plângi” și copiilor le este frică de emoții ori nu se pot conecta cu ele. Părinții preferă să nege copilului reacțiile emoționale: „nu, nu te doare”, „nu, nu ai nimic”, ca o metodă de educare a curajului și a modelării puterii interioare a copilului, fiind respinse neputința, vulnerabilitatea, durerea, frica. Părinții încă își educă copiii nesusținându-i sănătos atunci când aceștia sunt furioși, nesesizând cum ei înșiși contribuie la crearea și creșterea în intensitate a furiei copiilor lor.

Când frica părintelui duce la numeroase interdicții puse copilului, părintele nu oferă repere sănătoase copilului pentru a-l ajuta să înțeleagă care sunt nevoile lui și cum poate să le împlinească.

Frica părintelui nu crează câmp pentru creșterea încrederii în sine a copilului, pentru susținerea inițiativelor sau deciziilor sale, pentru explorare și interacțiune sănătoasă cu ceilalți, ci de cele mai multe ori creează câmp pentru pedepse și exprimarea unei autorități dure, stricte, rigide.

Pe termen lung, efectul este traumatizant pentru copil. Lipsa „ascultării” de către persoana de îngrijire, lipsa înțelegerii copilului și nepermiterii exprimării voinței acestuia, lipsa suportului și a încrederii părintelui, lipsa unei oglindiri adecvate a copilului, duc la frustarea extremă, la ruperea psihicului copilului, la internalizarea acestui model de educație prin frică, la înstrăinarea de cine este el, de nevoile lui, de voința lui, de contactul sănătos cu sine și cu ceilalți, la dezvoltarea diferitelor tulburări de anxietate, de atenție, de voință ori de comportament.

Când educăm din frică nu suntem într-un loc de iubire și de conectare cu copilul nostru și, vrem, nu vrem, perpetuăm abuzul, neglijarea în care noi înșine am fost crescuți.

Este reponsabilitatea noastră de părinți să ne informăm, să ne privim, să ne cercetăm.

Ne educăm copiii dintr-un punct de iubire sau suntem într-o iluzie a iubirii, așa cum noi înșine am crescut ?

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Lipsa conectării emoționale în relații

Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, însă ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă:

„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place când vine ziua lui de naștere sau îl așteptăm pe Moș Crăciun ori e ziua Copilului. I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să îi chem prietenii și el să nu afle, i-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească cumva din vina mea. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe mici detalii care iau timp și dacă vrei să te ocupi singură de toate astea chiar că îți dau mari bătăi de cap. Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia.

Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.

După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau linistită, să îmi văd puiul liniștit, să îmi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva. Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat.

Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.

Ce se întâmplă?”

Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului. Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria și orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să își controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce e considerat inadecvat, ceea ce nu corespunde cu așteptarea, cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să își arate aprecierea?

Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte ?

Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze astfel încât să manifeste comportamentul așteptat? Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat? Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata? Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții? Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție ?

Pentru copil sunt întrebări fără răspuns atunci când părintele are setate anumite așteptări, dar este în dificultate de a valoriza emoțiile, indiferent care sunt acestea, de a se putea conecta emoțional cu copilul său și cu sine, de a recunoaște emoțiile copilului său și de a putea să le tolereze.

Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să gasim sens și să răspundem adecvat când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. În lipsa conectării emoționale, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.

Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase și pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a ne aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria.

Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.

Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce trebuie să simți, ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți.

Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme semnificative de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut și care ne definesc. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, când evităm repetat atunci este un mecanism de supraviețuire prin care ținem departe ceea ce e prea mult de dus. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, evităm să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, și pierdem astfel mesaje semnificative pe care toate acestea ni le transmit. Pierdem conectarea cu noi înșine.

E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă. E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele. Acest mod de a ne raporta la emoții îl transmitem copiilor noștri, iar ei nu au cum să își gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați emoționali cu sine.

Însă mai mult decît transmiterea unei culturi, aici este despre faptul că un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, el poate fi expus la traumatizare psihică.

A ne deschide brațele pentru sentimente este mai ușor de spus decât de făcut într-o cultură în care fericirea este considerată o virtute, succesul presupune să nu ții cont de ceilalți, iar recunoașterea propriilor traume și apelarea la ajutor specializat nu are încă în conștiința noastră importanța spălatului pe dinți.

Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri, de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin, de a le primi, de a le analiza.

Avem această capacitate de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile !

Daniela Dumitru, psihoterapeut
la Cabinet individual de psihologie, București
Tel : 0722536745
E-mail: psihodadum@yahoo.com