Tag Archives: strategii de supraviețuire

Răni de atașament timpuriu – cum ne afectează în prezent

În viața de zi cu zi, dificultățile din relații sau momentele în care ne simțim blocați își pot avea rădăcina în răni de atașament formate în copilărie.

Ceea ce ne tulbură în prezent este adesea legat de ceea ce nu a fost văzut, simțit sau exprimat în trecut. Iar aceste răni nevindecate pot crea convingeri de supraviețuire pe care ajungem să le trăim ca adevăruri absolute.

Adaptări timpurii care devin reguli de viață

Din copilărie, ne adaptăm mediului în care trăim. O facem instinctiv, ca să fim în siguranță, ca să rămânem în relație. Dar atunci când mediul este disfuncțional sau toxic, această adaptare vine cu un preț: renunțăm la părți din noi, învățăm să ne ascundem emoțiile, să tăcem, să ne anulăm nevoile. Mai târziu, nici nu mai știm că am făcut aceste compromisuri. Credem că „așa sunt eu”, „așa e viața”, „nu se poate altfel”. Dar… este chiar așa?

Încă de mici, ne formăm o hartă interioară a realității. Nu una rațională, ci una afectivă, viscerală: Ce am voie să simt? Când e sigur să mă exprim? Ce primesc dacă sunt eu însămi? Ce risc dacă spun ce nu-mi convine?

În relațiile cu părinții noștri – mai ales dacă sunt imaturi emoțional, intruzivi sau instabili – învățăm rapid ce ne este permis și ce nu. Adaptarea devine o strategie de supraviețuire.

Aceste adaptări au sens în contextul în care au apărut – au fost soluții de supraviețuire. Dar toate acestea sunt moduri diferite de deconectare, rupturi psihice, cu scopul de a păstra relația de atașament cu părinții și a supraviețui. Este ceea ce numim de fapt trauma de dezvoltare.

Din nefericire, odată cu trecerea timpului, aceste adaptări devin reguli de viață rigide, dar și invizibile. Continuăm să le urmăm fără să le mai punem sub semnul întrebării. Ceea ce cândva era un mod de a ne proteja, devine mai târziu o închisoare invizibilă.

Convingeri de supraviețuire: „adevăruri” care ne limitează

  • „Dacă sunt vulnerabil, voi fi respins.” – deși vulnerabilitatea e parte din a fi umani.
  • „Nu am voie să simt.”, „Nu am voie să mă supăr, să fiu furios/furioasă.” – deși tocmai am fost răniți.
  • „Trebuie să fiu puternic și să mă descurc singur.”, „Sunt prea mult pentru ceilalți.” – deși suntem ființe sociale și avem nevoie să fim sprijiniți.
  • „Nevoile mele nu contează.”, „Dacă cer voi fi respins.” – deși nevoile noastre contează în a ne simți conectați și sănătoși.
  • „Nu am voie să murdăresc, trebuie să fac perfect.” – deși emoțiile sunt inevitabile și firești.
  • „Nu merit iubire decât dacă…” – pentru că nu am primit iubire necondiționată.

Aceste convingeri adânci par a fi adevăruri de necontestat. Nu doar că le gândim, ci le simțim în corp – cu intensitate, cu teamă sau cu rușine. Le trăim ca pe niște certitudini.

Dar ele nu sunt reale în prezent. Sunt ecouri ale trecutului, apărute într-un context de vulnerabilitate. Sunt concluzii ale unui copil care s-a adaptat cât a putut la o realitate dificilă. Însă, în lipsa conștientizării, aceste concluzii devin reguli inconștiente care ne conduc viața.

Răni de atașament și dilema de bază

Un concept important în înțelegerea acestor conflicte interioare este „dilema de bază” – o tensiune profundă între două nevoi umane fundamentale:

  • nevoia de autonomie, separare sau individualizare – de a fi eu
  • nevoia de atașament sigur și angajament social – de a fi cu ceilalți.

Ideal este să putem echilibra aceste două nevoi. Într-o relație, să ne simțim în siguranță să fim cine suntem, să exprimăm ce simțim, să punem limite.

Persoana care a trăit răni de atașament poate căuta autenticitatea, dar, în același timp, să se confrunte cu teama de a nu fi abandonată sau respinsă. „Nu iau decizii pentru mine de teamă că pierd iubirea celor dragi și rămân singur(ă).”

Lipsa cuvintelor și dificultatea de a ieși din tipare

Mulți oameni care vin în terapie spun: „Nu știu ce simt.” sau „Nu știu de ce mă simt așa, nu pot explica.”

Aceste situații sunt efecte directe ale rănilor de atașament timpurii. Când nevoile și emoțiile copilului nu au fost oglindite, conținute, acceptate, ele nu au avut șansa să fie puse în cuvinte. Astfel, devine greu să recunoaștem ce trăim și să facem alegeri conștiente.

Distanța reflexivă și nevoia de sprijin uman

A ne da seama că ceea ce trăim nu este un adevăr absolut, ci o amprentă a trecutului, e o muncă profundă. E nevoie de:

  • distanță reflexivă pentru a putea observa tiparele
  • răbdare pentru a înțelege de unde vin
  • compasiune pentru a nu ne judeca pentru ele
  • o relație umană reală, sigură, care să susțină acest proces de diferențiere și reconstrucție interioară.

Psihoterapia individuala oferă tocmai acest spațiu. Unul în care răni de atașament pot fi recunoscute, simțite, puse în cuvinte și, treptat, îngrijite.

Concluzie

Vindecarea rănilor de atașament nu înseamnă să uităm ce a fost sau să „reparăm” tot. Înseamnă, mai degrabă, să începem să trăim în prezent, nu doar prin trecutul nostru. Să recunoaștem convingerile vechi, să ne dăm voie să simțim, să ne exprimăm și să ne simțim în siguranță.

Procesul de vindecare nu este liniar. Nu înseamnă că rănile dispar, ci că învățăm să le recunoaștem, să le înțelegem și să ne raportăm diferit la ele.

Invitație către tine Dacă simți că repeți tipare dureroase, că reacționezi în moduri pe care nu le înțelegi sau că îți este greu să fii prezent în relațiile importante din viața ta, poate e momentul să explorezi ce spun aceste dificultăți. Poate e timpul să te apropii cu blândețe de răni de atașament care încă dor – și să le oferi un spațiu sigur de transformare.

Dacă simți că ai nevoie de ghidaj în acest proces, te invit să ne întâlnim în cabinet sau online.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: Daniela Dumitru

Am ales această imagine pentru că este un simbol al adaptării ca strategie de supraviețuire. E un fragment de viață interioară deformată: viața unei fetițe care nu a fost dorită pentru cine este ea. Tatăl și mama își doreau băiat, iar ea s-a străduit să se adapteze încercând să fie cineva care nu este.

Trauma simbiotica (trauma de dezvoltare)

Trauma simbiotica face parte, alaturi de trauma de identitate, din categoria traumelor timpurii.

Totodata sunt traume ce se produc in relatie cu persoanele de atasament. Copilul isi iubeste mama si are nevoie sa primeasca dragostea ei.

Evenimente cu potential traumatic:
  • lipsa conexiunii si capacitatii parintelui de a relationa cu copilul
  • lipsa acordarii parintelui la starea emotionala a copilului
  • controlul excesiv exercitat de parinte asupra copilului
  • dificultatea parintelui de a isi vedea copilul ca o fiinta separata de sine, cu propria identitate si vointa, cu limite proprii
  • lipsa de protectie din partea parintilor

Ce este trauma simbiotica?

Trauma simbiotica este o experienta de splitare psihica a copilului care, in ciuda numeroaselor incercari, nu reuseste sa stabileasca o relatie sanatoasa cu parintii lui. El nu primeste reactiile de iubire, intelegere si atentie din partea parintilor, de care are nevoie pentru a se simti in siguranta.

Aceasta experienta ii provoaca sentimente profunde de neputinta, teama, vulnerabilitate fara protectie care duce la o deteriorare de lunga durata a vitalitatii, identitatii si capacitatilor sale de autoreglare.

Cauze trauma simbiotica

Motivul principal al traumatizarii simbiotice este ca mama, ea insasi traumatizata, nu este capabila sa ii ofere copilului un atasament sigur, sustinator. Ea nu se poate deschide emotional catre copil pentru ca psihicul ei este prins in efortul sustinut de a tine cat mai departe toate trairile dureroase, frica, neputinta care ar putea sa o copleseasca.

Exemple

Mamele pot fi traumatizate din diverse motive:

  • accidente,
  • pierderea unui parinte, poate foarte devreme, sau a ambilor
  • pierderea unui copil sau a mai multor sarcini/copii,
  • au fost supuse la violenta, neglijare, abuz sexual,
  • au fost ele insele in rol de agresor,
  • sunt captive intr-o trauma simbiotica.

Tipare de raspuns

In relatia cu mama

Fara procesarea propriilor traume, mamele tind sa raspunda nevoilor de atasament ale copiilor fie din strategiile lor de supravietuire, fie din partile traumatizate, in functie de traumele lor :

  • sunt exagerat de speriate sa nu pateasca copilul ceva rau,
  • isi trateaza copilul ca pe o mama substitut/confident,
  • sunt absente din punct de vedere emotional, iar sentimentele si gandurile lor sunt blocate in trecut,
  • sunt oarbe fata de primejdiile care il pandesc pe copil si nu il protejeaza, de exemplu, de abuzul sexual,
  • il controleaza peste masura pe copil si nu il sprijina sa isi dezvolte autonomia,
  • minimizeaza manifestarile emotionale ale copilului,
  • ridica fata de copil o fatada a normalitatii si il impiedica sa se increada in sentimentele lui.

Despre splitarea psihicului (parte traumatizata, parte supravietuitoare, parte sanatoasa) ca urmare a unei experiente traumatizate, gasiti informatii aici.

In relatia cu tata

Cand copilul, in nevoia lui de contact, se adreseaza tatalui, se poate intampla sa ajunga si fata de acesta intr-o situatie de trauma simbiotica. Si tatal poate fi traumatizat pentru ca e frecvent ca oamenii traumatizati sa se atraga si sa formeze un cuplu. De aceea este probabil ca nici atasamentul fata de tata sa nu reprezinte o alternativa buna pentru copii.

Este derutant pentru copil cand parintii traiesc, dar sunt absenti emotional. Parintii lucreaza multe ore, au probleme de sanatate fizica, mentala, se ocupa de alti oameni ori, exclusiv, de propria persoana. Parintii nu au disponibilitate si resping nevoia de afectiune a copilului.

Dinamica psihica in trauma simbiotica

Dinamica psihica in trauma simbiotica, dupa profesor Franz Ruppert:

  • Durerea de a nu fi dorit de catre mama este o durere profunda si insuportabila. In neputinta si neajutorarea lui, copilul se rupe de trairile de frica, furie, durere, disperare ca mama nu il iubeste.
  • Copilul dezvolta strategii de supravietuire. Nu ii place ca are atatea nevoi. Isi dispretuieste dependenta si considera ca frica si durerea lui sunt o slabiciune. Incearca sa fie mare si tare sau perfect. Vina pentru faptul ca nu este acceptat si iubit nu o cauta in mama lui, ci chiar in sinea sa.  Nu a fost destul de cuminte, a gresit cu ceva, nu o iubeste indeajuns pe mama, etc. Deseori se lasa cuprins de furie pentru a nu simti durerea de a fi abandonat.
  • Copilul isi idealizeaza parintii. Pentru el, ei sunt minunati indiferent cat de urat se poarta cu el. Copilul isi fantasmeaza deseori o mama ideala in locul mamei sale reale. Isi apara aceasta fantasma pe care si-a creat-o. E furios pe sine pentru ca relatia cu mama lui reala e atat de dificila.
  • Se identifica cu atitudinile de tip victima/agresor si cu strategiile de supravietuire ale mamei si tatalui.
  • Isi percepe parintii ca fiind slabi si plini de nevoi si adopta din acest motiv rolul salvatorului.
  • Din nevoia fundamentala de a cauta contactul afectiv cu mama si cu tatal, copilul intra in mod inconstient in contact cu sentimentele traumatice clivate ale parintilor sai. Iubirea este confundata cu trairile lor traumatice.

Substitute pentru iubire

Pentru un copil este vital sa stabileasca o relatie de atasament cu parintii sai. El emite semnale in acest sens, dar adesea le trezeste parintilor lui traumatizati reactii care il deruteaza sau il ranesc. De aceea el crede ca iubirea lui nu e destul de buna pentru parintii lui. In timp, ajunge sa fie lipsit de sens si primejdios sa dea semnale despre nevoile lui.

Pe termen lung, copilul nu poate suporta aceasta situatie si se rupe psihic. Este mult prea dureroasa lipsa de contact bun, hranitor. Ca o consecinta, in locul propriei identitati, copilul dezvolta o identitate complicata simbiotic. El este ca mama lui traumatizata, traieste in sentimentele ei traumatice si ii copiaza strategiile de supravietuire. Sau este ca tatal lui traumatizat. Pe masura ce cresc, copiii preiau din ce in ce mai mult responsabilitatea pentru traumele parintilor, ajungand in situatia de incest emotional.

Ceea ce face copilul, si mai tarziu, ceea ce face ca adult, este sa isi creeze iluzia ca este iubit. Astfel, iubirea este inlocuita cu aprobarea, aprecierea, sexul (daca sunt dorita de multi barbati inseamna ca sunt iubita), tendinta de a-i multumi pe ceilalti. Focusul este pe exterior – sunt eu acceptabila in ochii tai? Strategia de supravietuire in trauma de iubire este dezvoltarea iluziei ca sunt iubita, ca ma simt iubita. Cand sunt in iluzia de iubire cred ca sunt iubita dupa cate cadouri primesc, dupa cat de performanta sunt, dupa cate aprecieri primesc.

Cum te desprinzi dintr-o trauma simbiotica? Psihoterapie trauma de iubire

Complicatii

Splitarile si complicatiile simbiotice rezultate dintr-o trauma simbiotica nu pot fi depasite atata timp cat copilul este sau se simte inca dependent de parintii lui traumatizati. De aceea este sanatos ca parintii sa:

  • isi elaboreze traumele printr-un proces de psihoterapie trauma
  • sa-i lase copilului spatiul necesar pentru trairea propriilor sentimente.

Multi adulti care au crescut cu parinti traumatizati au dificultati in a intelege cauza dificultatilor cu care se confrunta. Strategiile lor de supravietuire sunt atat de puternice incat neaga durerea, abandonul, lipsa iubirii, frica de contact. E ca si cum in psihicul lor se afla un dusman care neaga, minimizeaza, refuza sa accepte ca mama /tata i-au facut rau.

Oamenii fixati intr-o trauma a iubirii continua sa caute mereu o mama ideala. Prieteniile si parteneriatele ulterioare ajung sub o mare presiune a asteptarilor. Cine nu a fost iubit de parinti nu poate primi de la altii. Chiar si intr-un parteneriat care dureaza de multi ani, nu reusesc sa se desprinda de sentimentul de a fi singuri. Pentru ei, universul iubirii consta cu precadere in relatii de codependenta, iluzii si suferinta.

Psihoterapie trauma de iubire

Ca adult, e nevoie sa recunosti ca proprii parinti sunt traumatizati si, din acest motiv, incapabili sa-ti acorde iubirea pe care ti-o doresti. Procesul de psihoterapie trauma de iubire este lung si dureros. Ai nevoie de suportul unui psihoterapeut cu care sa iti validezi experienta. Sa te conectezi cu lipsa a ceva bun pentru tine in relatia cu mama sau tata. Te ajuta sa iti recunosti strategiile care te tin deconectat de tine si vulnerabil la retraumatizare si chiar boala.

*

Daca vrei sa incepi un proces de psihoterapie individuala este nevoie sa faci o programare. Datele mele de contact si informatii despre tarife gasesti pe pagina Contact.

Daca nu poti ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii. Apasa butonul de mai jos si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

Bibliografie:

Ruppert, F, (2019). Trauma, anxietate si iubire. Constelarea intentiei: calea catre o autonomie sanatoasa. Bucuresti: Editura Trei.

Sursa foto: https://hellogiggles.com/lifestyle/health-fitness/what-is-ocd/

Trauma psihica relationala (complexa)

Definiție trauma psihica (după Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, președinte I.S.T.T.)

„Trauma psihica e o experiență interioară, subiectivă, de ruptură psihică, emoțională, în urma unei situații de viață care copleșește posibilitățile psihicului de autoreglare, provocând sentimente profunde de neputință, teamă, vulnerabilitate fără protecție care duc la o deteriorare de lungă durată a vitalității, identității și capacităților de autoreglare.”

Definiție trauma psihica relațională complexă

Trauma psihica relațională apare ca urmare a relației cu persoanele de îngrijire semnificative (mama, tata, bunici) care agresează psihicul copilului. Trauma psihică complexă se referă la faptul că trauma este repetată în timp, devenind din acest motiv severă. Se mai folosește termenul de traumă de dezvoltare.

Reprezentare psihic după traumă, după Profesor Franz Ruppert

Așa cum indică desenul alăturat, schematic, psihicul se rupe în trei părți: partea originală sănătoasă, partea rănită (traumatizată) și un nou „sine”, sinele de supraviețuire.

Când provenim din familii disfuncționale/toxice este cel mai probabil că, până la vârsta adultă, am suferit deja repetate traume psihice. Devenim supraviețuitori ai traumelor complexe (severe) în relațiile cu cei de care am depins în totalitate pentru a supraviețui (părinții), ei înșiși fiind traumatizați și disociați.

Multe dintre experiențele traumatice se petrec în copilărie, în relație cu mediul în care trăim. Psihicul copilului este mult mai vulnerabil la agresiune decât pot percepe marea majoritate dintre noi și copleșirea psihicului copilului (trauma psihică) se poate produce ușor.

Cauzele traumatizării psihice (factori externi)

Câțiva factori externi care generează repetate experiențe de ruptură psihică internă (trauma psihica) în perioada copilăriei și care ne marchează ca adulți:

  • copilul nu este dorit,
  • consumul excesiv de alcool, substanțe, medicamente de către un părinte sau de către ambii părinți,
  • absența unui părinte / pierderea unui părinte,
  • comportamentele compulsive, rigide, agresive fizic, emoțional ori inadecvate sexual ale părinților,
  • certuri și tensiuni repetate între părinți, perioade în care părinții nu își vorbesc, divorț.

Ceea ce agresează semnificativ psihicul copilului în tipul de relaționare nesănătoasă este incapacitatea persoanelor de îngrijire de a recunoaște și de a conține propriile gânduri, emoții ori senzații corporale.

În tipurile de relaționare toxică, disfuncțională, gândurile, emoțiile, senzațiile corporale sunt negate și evitate, inconștient, în mod repetat. Negarea părintelui generează multă confuzie în psihicul copilului. Copilul își anihilează propriile percepții, fiindu-i grav afectată capacitatea de a avea încredere în sine.

Sinele de supraviețuire se străduiește din răsputeri, până la epuizare, să țină cât mai departe de zona conștientă amintirea traumei și a trăirilor specifice. Aceste trăiri sunt încapsulate și împinse din zona conștientă prin strategii de supraviețuire precum evitare, control, compensare.

Efectele traumei psihice relaționale

Efectele traumei repetate și continue cauzate de persoanele semnificative nouă ne schimbă creierul și personalitatea în mod profund.

trauma psihica (ruptura psihica datorata unei forme de agresiune

În lipsa unei schimbări semnificative în tipul de relaționare din mediul familial, pe termen lung, pe fondul modelării și adaptării după creierul și psihicul părinților, în psihicul copilului devenit adult se petrece o schimbare a relației dintre părțile splitate. Astfel, partea supraviețuitoare devine dominantă și poate face ca sinele sănătos să devină foarte mic, așa cum este reprezentat în imaginea alăturată.

În aceste condiții, capacitatea noastră de a vedea și înțelege realitatea așa cum este ea, ca supraviețuitori ai traumelor complexe (severe), se diminuează semnificativ. Nu mai suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar și ne este afectată calitatea vieții.

A funcționa din sinele de supraviețuire imediat după trauma psihică este un mod vital de a ne menține în viață, însă a rămâne în acest sine pe perioade lungi de timp devine dăunător pentru noi și pentru cei cu care relaționăm.

Relația dintre părțile splitate ale sinelui este complexă și se schimbă în funcție de circumstanțele în care suntem.

Când ne simțim în siguranță, putem fi în sinele sănătos. Din sinele sănătos suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar, să-i vedem pe ceilalți clar, să gândim clar, să luăm decizii bune, să gândim logic și rațional, să înțelegem realitatea așa cum este și să trăim bine în viața noastră. Diagrama din stânga indică relația.

Exemple de relaționare toxică, disfuncțională

Un exemplu de relaționare toxică, disfuncțională este atunci când, deși copilul a suferit o agresiune emoțională cauzată de un alt copil sau de către un adult, părintele îi spune că nu trebuie să plângă ori că nu trebuie să sufere, ori că e prea sensibil. În acest exemplu, părintele e incapabil să recunoască agresiunea și să se conecteze cu experiența dureroasă a copilului. Mai mult, părintele este incapabil să își protejeze copilul de agresiune și, prin comportamentul său lipsit de empatie, adaugă agresiune asupra copilului. Părintele se enervează de „smiorcăiala” copilului și îl amenință că o să se supere dacă o ține tot așa. În felul acesta, sentimentele și percepțiile copilului sunt ignorate și negate mai degrabă decât acceptate și validate.

În cazul copiilor deveniți adulți care caută sprijin psihoterapeutic, părinții aduc agresivitate în relație inclusiv prin desconsiderarea acestei nevoi de bază, de a solicita ajutor. Ei își critică fiul sau fiica ca fiind „atât de imaturi, de blegi și de incapabili de a se descurca singuri la vârsta lor”.

Despre retraumatizare

Ca adulți, retraumatizarea poate fi destul de subtilă și se poate întâmpla destul de frecvent. Ceea ce putem observa la noi înșine este că:

  • ne simțim răniți foarte ușor,
  • ne simțim adesea copleșiți de emoții intense,
  • neajutorați,
  • nu găsim soluții de ieșire,
  • ne simțim ca și cum trebuie să ne apărăm în relații,
  • ne retragem din relații,
  • avem sentimente puternice de vină, rușine,
  • tindem să ne controlăm pe noi înșine, mediul și pe ceilalți oameni,
  • avem o tendință compulsivă în a-i salva pe alții,
  • dezvoltăm diferite strategii disociative,
  • și pot apărea gânduri suicidare, anxietate, depresie, boli ori diferite tulburări.

Psihoterapie trauma psihica relațională

Ca supraviețuitori după traumă / trauma psihica complexă (severă), este foarte greu să ne ajutăm singuri. Tindem să căutăm soluții ce provin din sinele nostru de supraviețuire. Soluțiile pe care le găsim au de-a face cu aceleași strategii de agresiune învățate în relația primară, prin care ne menținem ruptura psihică și ne autosabotăm.

dupa terapie trauma psihica

A trăi sănătos după experiența de trauma psihica trebuie să implice un proces de psihoterapie. De regulă, un proces de psihoterapie e nevoie să se bazeze pe:

  • o înțelegere modernă a modului în care trauma afectează creierul și sistemul nervos. Cercetările neuroștiințifice au validat ideea că traumele timpurii influențează dezvoltarea sistemului nervos și capacitatea de reglare emoțională
  • conectarea cu sine și cu ceilalți.

Eu folosesc modele moderne de tratare a traumei, respectiv:

Clientul e sprijinit să conștientizeze strategiile de supraviețuire, procesul de ruptură psihică, să recunoască și să consolideze partea sănătoasă a sinelui. Treptat, în procesul de vindecare, sinele arată din ce în ce mai mult ca în imaginea alăturată.

Procesul de psihoterapie trauma psihica relațională este foarte mult un proces de a ne conecta cu adevărul nostru, de a consolida în psihic acest adevăr ce nu a fost multă vreme susținut, ghidat, recunoscut, ci mai degrabă negat, invalidat, nerecunoscut, distorsionat.