Tag Archives: identitate

Menopauza și identitatea feminină. Impactul psihologic al menopauzei

Menopauza nu începe brusc. Se strecoară încet. Energia nu mai e aceeași, dispoziția fluctuează, corpul te surprinde.

Poți să ai 55 sau 45 de ani sau mai puțin și totuși să te trezești că nu mai știi cine ești.

Nu pentru că ai uitat. Ci pentru că tot ce știai despre tine nu mai funcționează la fel.

Eu însămi am încercat să gestionez simptomele menopauzei și să îmi susțin sănătatea generală. Am modificat dieta, am introdus suplimente, fac sport. Toate ajută, atenuează efectele, susțin corpul și echilibrul hormonal. Din păcate, nu doar așa se opresc problemele generate de menopauză. Pentru că menopauza poate crește riscul de osteoporoză, cel cardiovascular, sindrom genito-urinar și atrofie vaginală.

Dar, mai mult, există o dimensiune subtilă, adesea ignorată, despre care vreau să scriu aici: impactul menopauzei asupra stării psihice și identității feminine.

Cine sunt eu acum la menopauza?

Menopauza nu e doar un proces biologic. Când o privim din perspectivă psihologică descoperim că femeia poate fi copleșită de stres, anxietate, depresie, confuzie identitară.

Modificările de dispoziție, anxietatea și confuzia identitară apar pe măsură ce depășim faza de curiozitate din perimenopauză. „E o stare temporară și îmi revine ciclul?” sau „Oare se instalează menopauza?” Le resimțim intens atunci când ne confruntăm cu impactul real al menopauzei asupra organismului.

Simptomele specifice menopauzei – dezechilibre hormonale, bufeuri, insomnii, uscăciune vaginală, scăderea libidoului, balonare, crampe musculare, dureri articulare, oboseală, amețeli, schimbări de dispoziție – generează toate aceste stări la nivel psihic.

În același timp, toate aceste stări generează un nou stres, panică, deprimare, deconectare.

De exemplu, dacă intrăm cu o sănătate bună în perimenopauză, ne vom simți sănătatea amenințată. Pentru că simțim că pierdem controlul asupra propriului corp și chiar coerența eului nostru.

Starea de rău resimțită pe perioade lungi, agravarea simptomelor menopauzei, ne deprimă.

Deși e o schimbare fiziologică naturală, menopauza se simte ca o deteriorare a vitalității și vine cu o zdruncinare a înțelegerii de sine. Ne putem simți deconectate de sine, cu un gol interior. Ca și cum am fi străine de noi înșine.

Nu ești defectă, ești în schimbare

Menopauza, mai mult decât simptomele, este și o confruntare cu propria feminitate. Cu cine ne-am identificat toată viața. Ne pune în situația de a ne redefini feminitatea pentru a ne trăi următorii ani cu sens. Fiecare întrebare pe care ne-o punem sau fiecare stare pe care o resimțim cere un răspuns personal.

De mici, știm ce înseamnă „feminitatea”: tinerețe, frumusețe, fertilitate. Roluri de mamă, parteneră, profesionistă. Creștem cu aceste repere. Ne străduim să le ducem la capăt.

Dar menopauza le zdruncină. Corpul nu mai arată la fel. Fertilitatea se încheie. Copiii cresc. Energia scade. Ritmul se schimbă.

Și atunci ce mai știm despre noi înșine?

Ce facem cu corpurile noastre care ne par străine? Ce facem cu sufletul nostru?

Adevărul e că nu suntem pregătite pentru menopauză. Suntem „pregătite” să credem că menopauza nu va însemna mare lucru. „Să așteptăm să treacă.” Sunt multe femei care ignoră, suferă în tăcere sau se prefac că totul e normal.

Din păcate, în ciuda unei pregătiri de specialitate temeinice, mulți medici nu sprijină femeia aflată la menopauză. Ei tratează simptomele separat, nu ca simptome ale tulburării menopauzei. Această lipsă de adresare corectă, asociată cu lipsa empatiei și a compasiunii, accentuează izolarea, rușinarea și nesiguranța femeii.

Privită prin prisma procesului biologic, menopauza poate părea sinonimă cu bătrânețea, cu disconfortul, degradarea. Doar că femeia continuă să muncească, să aibă o viață de familie, de cuplu, relații sociale. Vârsta standard de pensionare a femeii a crescut în ultimii 25 de ani cu 8 ani. La bărbați, cu doar 3 ani. Societatea ne forțează să fim vitale și productive mult timp după ce corpul începe această transformare.

De ce să nu treci singură prin menopauza?

Când vreme îndelungată am definit identitatea prin tinerețe, vitalitate, senzualitate, la menopauză putem resimți un conflict interior puternic. Realitatea e că ne uităm în oglindă și nu ne mai recunoaștem. Poate că nici nu știm să ne privim cu drag corpul așa cum arată în prezent. Poate că oboseala ne face să evităm să ieșim din casă și să socializăm. Corpul se schimbă, imaginea de sine se schimbă. Poate fi foarte dificil de gestionat acest conflict intern. Și cu atât mai dificil să împărtășim ce trăim.

Menopauza poate fi singuratică. Rușinea și izolarea o fac și mai grea. Trăim într-o lume care vorbește și face prea puțin în legătură cu menopauza. Sau atribuie femeii vina: „Nu te-ai îngrijit destul!” ori „Nu te iubești destul!”.

De aceea poți să te rușinezi și să crezi că „ceva nu e în regulă cu tine”.

Menopauza poate fi traumatizantă. Dar nu așa trebuie să fie!

În măsura în care reușim să accesăm capacitățile de auto-reglare și sprijinul comunităților de profesioniști (medici, psihoterapeuți), al femeilor care traversează această perioadă, putem face acest proces unul mai puțin stresant pe care să îl putem regla.

Apelând la supraveghere medicală, la psihoterapie, putem crea conexiuni vindecătoare cu sine, cu corpurile noastre. Conversațiile sincere și blânde cu alte femei, cu partenerul – ne aduc normalizare și confort.

Cum poate sprijini partenerul

Dacă ești partener, te invit să încerci să asculți fără să dai soluții imediat, ca un martor la această transformare.

  • ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea,ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea, gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;
  • ai răbdare și empatie: fiecare femeie traversează menopauza în felul și în ritmul ei. gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;

Menopauza – nu un sfârșit, ci o nouă etapă

Din perspectiva psihoterapiei, vreau să atrag atenția:

Da, menopauza poate fi traumatică!

Ca să ne putem bucura și la această etapă, este nevoie să ne uităm cu seriozitate spre acest proces. Să nu îl lăsăm la voia întâmplării. Să adresăm dezechilibrul hormonal dacă starea sănătății noastre este afectată.

Psihologic, menopauza este o etapă care cere și reconfigurarea identității femeii. Înseamnă să facem spațiu pentru a plânge tinerețea și a ne conecta cu emoțiile firești, cu pierderea și ireversibilitatea timpului. Să facem spațiu pentru empatia și compasiunea pentru suferința pe care menopauza ne-o provoacă. Această conținere emoțională ne permite să găsim resurse interne, înțelepciune, deschidere către ceea ce vine, cu prezență și acceptare.

Poate pentru multe femei, menopauza nu declanșează neapărat confuzia identitară – ci doar o face vizibilă sau o accentuează. Adesea confuzia identitara e deja acolo, doar că e acoperită de roluri, obligații, dinamici de cuplu, maternitate, performanță.

Menopauza nu este sfârșitul tinereții, ci începutul unei noi înțelegeri de sine: Ce ar presupune feminitatea ta de acum înainte? Cum te poți susține pentru a te bucura de o stare de bine?

Dacă rezonezi cu aceste gânduri și simți că ai nevoie de sprijin, te invit să explorăm împreună în spațiul sigur al psihoterapiei. Un loc în care să te apropii de tine și să îți găsești propriul răspuns:

  • prin reconectare cu corpul – de a-l asculta și de a fi mai blândă cu el;
  • prin reevaluarea a cine ești, a rolurilor din prezent;
  • prin creșterea conexiunii interne între diferitele părți ale psihicului;
  • prin a căuta resurse noi – creativitate, spiritualitate, înțelepciune, conexiune..

Adresată corect, menopauza poate fi un prilej de redescoperire și reconfigurare psihică blândă și sănătoasă. Feminitatea nu mai este despre tinerețe, ci mai bogată. Ne schimbăm, iar frumusețea e să ne primim cu răbdare și afecțiune odată cu schimbarea.

Contacteaza psihoterapeut

Alte resurse utile:

  • Un site plin de resurse despre dietă, sport și suplimente alimentare: thepauselife.com by Dr. Mary Claire Haver. Cartea sa Noua menopauză poate fi găsită tradusă în limba română;
  • Grupuri de suport Facebook: Substituția hormonală. Menopauza și perimenopauza, Menopauza – Un nou început;
  • Ateliere de Feldenkrais (susținute în București de Valentina de Piante). Sunt ateliere în care mișcările sunt blânde și conștiente. Aceste mișcări te ajută să fii mai energică și mai prezentă, fără să faci efort intens, mai ales dacă te simți obosită sau greoaie.

*

Ilustratie:

Am creat eu însămi imaginea pentru a surprinde confuzia identitară a unei femei aflate în pragul menopauzei. Cu o expresie ce oglindește deconectarea de sine, femeia pare străină de sine și de lumea din jur. Fundalul verde, estompat, din spatele ei sugerează o etapă ce pare trecută, a unei vitalități de care se simte ruptă.

Trauma de identitate. Psihoterapie trauma

Ce este trauma de identitate? In acest articol poti gasi repere despre :

  • identitate
  • trauma de identitate
  • identificare
  • situatii care duc la trauma timpurie de identitate
  • consecinte ale traumei de identitate
  • cum poti trata trauma de identitate (psihoterapie trauma identitate).

Identitate

Tindem să credem că viața noastră începe la nașterea noastră. Totuși, există încă nouă luni de viață înainte, viața intrauterină.

Viața noastră începe de fapt la concepție. Aceasta este ziua pe care ar trebui să o sărbătorim cu adevărat. De obicei nu știm prea multe despre această zi.

În terapia dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, terapia psihotraumei orientată pe identitate, înțelegem că petrecem în corpul mamei noastre un moment crucial de formare a identității personale sau, dimpotrivă, de distrugere a identității noastre. Este momentul în care se formează prima și cea mai importantă relație, cu gazda noastră, mama. În această perioadă, prin sarcină, naștere și foarte devreme după naștere, ea este lumea noastră, sursa hrănirii noastre, casa în care ne dezvoltăm și creștem, singura casă pe care o cunoaștem.

Este un timp important al vieții noastre și ceea ce se întâmplă în acest timp ne influențează capacitatea de a deveni adulți încrezători și sănătoși.

Dacă mama se cunoaște psihic, are acces predominant la psihicul ei „sănătos”, adică nu a suferit în mod sever ca urmare a expunerii la situații traumatizante, ea este capabilă să perceapă copilul său nenăscut ca pe un individ unic, cu propriile sale dorințe și nevoi, separate de ale ei. Acesta este terenul pentru un început sănătos pentru copil, pe care își poate dezvolta propria identitate și autonomie.

Trauma de identitate (trauma timpurie)

În realitate însă, astfel de situații sunt rare. Mai frecvente sunt situațiile în care psihicul unei mame este splitat ca urmare a traumelor sale timpurii. Rezultatul este că percepția ei despre realitate nu este clară și motivele pentru care vrea copilul nu sunt simple. Ea nu vede copilul ca pe un individ separat, unic, cu propria sa identitate. Îl vede ca pe o extensie a propriei sale persoane. Tendința este de a face copilul un obiect pentru propriile satisfacții și utilizări. Doar când mama este în partea sănătoasă a psihicului, își vede copilul ca pe un subiect cu propria viață.

Poate că are un copil pentru că este de așteptat ca ea să devină mamă. Poate copilul nenăscut „înlocuiește” un copil pierdut. Poate că mama are un copil pentru a-și salva căsnicia. Poate că mama așteaptă de la copilul ei iubirea pe care nu a primit-o de la mama sa. Poate ea vede inconștient copilul ca o sursă a împlinirii și a satisfacției ei.

Există multe motive pentru care femeile au sau doresc copii, dar adesea din motive inconștiente, confuze. O mamă traumatizată își dorește copil pentru a-și îndeplini propriile nevoi și dorințe frustrate și nesatisfăcute.

Dacă copilul nu este văzut ca o ființă unică cu nevoi și dorințe, el este forțat la splitare. Aceasta este trauma de identitate, o traumă extrem de timpurie. Copilul este neputincios și dependent de mama. În pântece, el nu poate fi separat de ea. Dacă ea moare, el moare. El nu poate face nimic pentru sine. Neputința este starea primară a traumatizării, iar în pântece copilul este neajutorat și dependent în întregime de această relație pentru viața și supraviețuirea sa.

Identificarea – strategie de supraviețuire

Dacă mama nu acceptă sau nu respectă dorințele copilului, el este forțat să renunțe la ele, să se rupă de identitatea sa sănătoasă, să renunțe la fragilele și nou-dezvoltate semințe de autonomie. Singura lui opțiune este să se identifice cu nevoile și dorințele mamei, să se identifice cu ea.

Toate acestea au loc înainte ca el să-și dezvolte neo-cortexul, acea parte a creierului care se dezvoltă în anii următori ca abilitate de a raționa și de a înțelege. În perioada intrauterină, singurele componente ale creierului activ sunt creierul reptilian și creierul limbic, non-verbal. Aceasta înseamnă că el nu are acces la experiență și informația se pierde în mintea inconștientă.

Copilul crește în mod constant identificat cu dorințele și nevoile mamei sale. Apoi se identifică cu ale tatălui său. Pe măsură ce crește, se identifică cu ale profesorilor săi, cu ale prietenilor și așa mai departe. Pe termen lung, el nu mai știe ce vrea cu adevărat pentru că dorințele i-au fost refuzate, diminuate, ignorate și dovedite a fi lipsite de importanță. Copilul se obișnuiește să nu fie întrebat niciodată. Tot ceea ce știe este că ar trebui să pună nevoile celorlalți înaintea lui, să aibă grijă de ceilalți, în detrimentul îngrijirii de sine. Să sufere în timp ce îi asistă pe alții. A face altfel este considerat a fi egoist și nevrednic.

Copil nedorit și respins emoțional de către mamă

Respingerea emoțională a copilului de către mamă creează o dinamică internă de respingere. Copilul ajuns adult se respinge pe sine.

Motive de respingere

Există multe motive pentru care o mamă ar putea să nu-și dorească copilul:

  • mama nu vrea să rămână gravidă și să aibă un copil;
  • sarcina a fost o greșeală;
  • concepția a fost violentă sau prin viol;
  • concepția era coercitivă, neplăcută, plictisitoare, neemoțională;
  • concepția a fost văzută ca o datorie;
  • mama îl urăște pe tatăl copilului;
  • sarcina este neplăcută și mamei îi este rău, este adesea bolnavă;
  • mama este ambivalentă în a vrea sau nu un copil;
  • mama este speriată de sarcină și de naștere;
  • mamei i s-au spus multe lucruri înfricoșătoare despre a avea copii;
  • datorită traumelor proprii din copilărie, mama este încă un copil din punct de vedere psihologic și își vede copilul ca pe un rival la satisfacerea nevoilor ei;
  • mama îl percepe pe copil ca pe o provocare, o pierdere a resurselor și oportunităților ei;
  • mama poate suferi de propria traumă de identitate, de a nu fi dorită, poate chiar urâtă de mama ei;
  • ea poate să-și vadă copilul în mod inconștient ca pe cineva mai slab decât ea, așa că se poate răzbuna pentru propria victimizare;
  • dacă mama a fost abuzată când era copil, ea ar putea vedea copilul ei nenăscut ca potențial abuzator.

Consecințe

O mamă poate să își urască copilul nenăscut, poate dori ca el să moară sau poate considera sarcina ca o greșeală, poate să-și petreacă timpul gândindu-se la abandonarea copilului sau încercând să facă un avort. Desigur, dacă avortul are succes, asta este, dar de multe ori încercările de avort nu au succes și acest lucru are implicații masive pentru relația viitoare dintre mamă și copil, chiar dacă copilul nu poate avea o amintire conștientă a rupturii sale psihice (trauma timpurie). Problema nerostită stă în spațiul dintre mamă și copil, împreună cu orice sentimente, cum ar fi vina sau resentimentul pe care mama îl poate avea față de copil.

Toate aceste atitudini conștiente și inconștiente ale mamei față de copilul ei influențează relația dintre mamă și copilul pe care ea îl poartă în pântecele ei. Cei doi nu pot avea o relație. Copilul din uter este într-o mare măsură o parte fizică și emoțională a mamei, mama „hrănește” copilul fizic și emoțional. Copilul nu poate respinge ceea ce îl hrănește sau orice parte a mamei. Chiar dacă mama respinge emoțional copilul, copilul nu poate respinge mama. Viața și existența lui depind de ea. Are nevoie de ea pentru a supraviețui. Un copil nedorit își iubește mama și se confruntă cu lipsa iubirii mamei sale.

Rezultatul este că mama nu dorește copilul, iar experiența mai mult sau mai puțin conștientă a copilului de a nu fi dorit domină subtil și definește relația lor și relațiile ulterioare ale copilului. Cu alte cuvinte, mama devine un agresor periculos pentru copilul ei. Copilul își poate trăi viața ca victimă, ca singura formă de relație pe care o cunoaște.

Dinamica Agresor-Victimă

Mama și copilul dezvoltă mai degrabă o relație Agresor-Victimă decât o relație sănătoasă, în care mama se simte victima copilului ei nedorit, iar prin respingerea și sentimentele ei confuze față de copil, ea devine agresorul copilului. Copilul neajutorat este o victimă, în întregime dependent de mama agresoare.

Când mama nu vrea copilul, nu vrea ca el să existe, atunci singura lui opțiune este alinierea cu dorința mamei lui ca el să nu existe; dorința lui de a trăi este anulată, moderată și definită de dorința mamei că el nu ar trebui să trăiască. Trauma timpurie nerecunoscută și nevindecată îl va menține pe copil respins în repetate gânduri și tendințe suicidare.

Auto-respingere, auto-agresare

Identificarea copilului cu dorința mamei sale ca strategie de supraviețuire înseamnă că el se identifică cu ura și respingerea mamei față de el. Copilul internalizează mama agresoare și devine un agresor pentru el însuși, ignorându-și nevoile și dorințele și subjugându-și voința în acord cu cea a mamei, internalizată.

În același timp, copilul se simte permanent neajutorat și vulnerabil și poate folosi această neajutorare și vulnerabilitate ca strategie de supraviețuire pentru a-și gestiona viața. Rezultatul este o non-viață, o viață de subminare și eșec persistent, iar toate relațiile sunt susceptibile de a repeta dinamica victimă-agresor din copilărie.

Conflictul intern dintre aspirațiile Sinelui Sănătos, care este întotdeauna potențial disponibil după o traumă psihică, și strategiile Sinelui Supraviețuitor, care în acest caz este sinele agresor internalizat, domină viața persoanei. Nu poate exista viață de sine autentică; nu poate exista decât o repetiție nesfârșită a dinamicii relaționale premature.

Din această traumă originară se pot dezvolta, printre altele, bolile autoimune sau poate fi prezentă permanent ideea suicidară.

Identificare vs. relație

Identificarea este strategia primară de supraviețuire în trauma de identitate. Copilul respins este forțat să se identifice cu nevoile și dorințele mamei și crește cunoscându-se numai prin identificarea cu nevoile și dorințele altora, prin reflectarea modului în care alții îl percep.

Este important să ne dăm seama că aceasta nu este o relație. Identificarea este complet diferită de a fi în relație reală cu o altă persoană. Relația reală presupune un sine puternic sănătos, iar un sine puternic sănătos este cel care deține propria „voință” și propria identitate.

Soluția (Psihoterapie trauma de identitate)

Un pas definitoriu în procesul de psihoterapie trauma de identitate și vindecarea unei astfel de relații devastatoare cu propriul sine este să cunoști, să vezi, să recunoști, să fii capabil să spui: „Da, sunt un agresor pentru mine și, da, în relația cu mama am fost în pericol.”

Noi avem nevoie să ne luăm în serios trauma de identitate. Este dificil pentru că este o traumă timpurie, pentru care nici nu avem amintiri conștiente. Aveam nevoie de mama noastră și a ne permite să o vedem ca agresor, să știm că am fost în pericol în vreun fel în relație cu ea, este într-adevăr dureros. Pentru a face o astfel de călătorie de vindecare, e de luat în serios faptul că este o problemă profund dureroasă, care poate stimula sentimente de vinovăție, de neloialitate și de trădare a mamei, dar, desigur, trădarea a fost a ei.

Procesul de psihoterapie trauma de identitate necesită timp. Pentru a ajunge la trauma timpurie în procesul de psihoterapie trauma de identitate sunt necesari mulți pași, multe „intenții”, multe explorări, dar fiecare pas, fiecare intenție alimentează următorul pas și următoarea intenție. Fiecare pas ne eliberează de această traumă timpurie omniprezentă. Fiecare pas mărește gradul de conștientizare, fiecare pas întărește sinele nostru sănătos și ne permite să ne confruntăm cu realitatea acestei traume, să aflăm cine suntem cu adevărat și să găsim un nou fel de relație cu noi înșine, cinstit și real, eliberat de nevoia de a ne identifica cu alții pentru a ne cunoaște pe noi înșine.

In procesul de psihoterapie trauma identitate folosesc modele teoretice si practice specifice psihoterapiei traumei.

Traducere si adaptare dupa „Trauma of identity and the unwanted child”, un eseu de  Vivian Broughton. Sursa: http://www.vivianbroughton.com/?p=2789

Citeste despre trauma simbiotica (de iubire) aici.

Ilustratie: Daniela Dumitru