Arhive etichetă: pierdere

Menopauza și identitatea feminină. Impactul psihologic al menopauzei

Menopauza nu începe brusc. Se strecoară încet. Energia nu mai e aceeași, dispoziția fluctuează, corpul te surprinde.

Poți să ai 55 sau 45 de ani sau mai puțin și totuși să te trezești că nu mai știi cine ești.

Nu pentru că ai uitat. Ci pentru că tot ce știai despre tine nu mai funcționează la fel.

Eu însămi am încercat să gestionez simptomele menopauzei și să îmi susțin sănătatea generală. Am modificat dieta, am introdus suplimente, fac sport. Toate ajută, atenuează efectele, susțin corpul și echilibrul hormonal. Din păcate, nu doar așa se opresc problemele generate de menopauză. Pentru că menopauza poate crește riscul de osteoporoză, cel cardiovascular, sindrom genito-urinar și atrofie vaginală.

Dar, mai mult, există o dimensiune subtilă, adesea ignorată, despre care vreau să scriu aici: impactul menopauzei asupra stării psihice și identității feminine.

Cine sunt eu acum la menopauza?

Menopauza nu e doar un proces biologic. Când o privim din perspectivă psihologică descoperim că femeia poate fi copleșită de stres, anxietate, depresie, confuzie identitară.

Modificările de dispoziție, anxietatea și confuzia identitară apar pe măsură ce depășim faza de curiozitate din perimenopauză. „E o stare temporară și îmi revine ciclul?” sau „Oare se instalează menopauza?” Le resimțim intens atunci când ne confruntăm cu impactul real al menopauzei asupra organismului.

Simptomele specifice menopauzei – dezechilibre hormonale, bufeuri, insomnii, uscăciune vaginală, scăderea libidoului, balonare, crampe musculare, dureri articulare, oboseală, amețeli, schimbări de dispoziție – generează toate aceste stări la nivel psihic.

În același timp, toate aceste stări generează un nou stres, panică, deprimare, deconectare.

De exemplu, dacă intrăm cu o sănătate bună în perimenopauză, ne vom simți sănătatea amenințată. Pentru că simțim că pierdem controlul asupra propriului corp și chiar coerența eului nostru.

Starea de rău resimțită pe perioade lungi, agravarea simptomelor menopauzei, ne deprimă.

Deși e o schimbare fiziologică naturală, menopauza se simte ca o deteriorare a vitalității și vine cu o zdruncinare a înțelegerii de sine. Ne putem simți deconectate de sine, cu un gol interior. Ca și cum am fi străine de noi înșine.

Nu ești defectă, ești în schimbare

Menopauza, mai mult decât simptomele, este și o confruntare cu propria feminitate. Cu cine ne-am identificat toată viața. Ne pune în situația de a ne redefini feminitatea pentru a ne trăi următorii ani cu sens. Fiecare întrebare pe care ne-o punem sau fiecare stare pe care o resimțim cere un răspuns personal.

De mici, știm ce înseamnă „feminitatea”: tinerețe, frumusețe, fertilitate. Roluri de mamă, parteneră, profesionistă. Creștem cu aceste repere. Ne străduim să le ducem la capăt.

Dar menopauza le zdruncină. Corpul nu mai arată la fel. Fertilitatea se încheie. Copiii cresc. Energia scade. Ritmul se schimbă.

Și atunci ce mai știm despre noi înșine?

Ce facem cu corpurile noastre care ne par străine? Ce facem cu sufletul nostru?

Adevărul e că nu suntem pregătite pentru menopauză. Suntem „pregătite” să credem că menopauza nu va însemna mare lucru. „Să așteptăm să treacă.” Sunt multe femei care ignoră, suferă în tăcere sau se prefac că totul e normal.

Din păcate, în ciuda unei pregătiri de specialitate temeinice, mulți medici nu sprijină femeia aflată la menopauză. Ei tratează simptomele separat, nu ca simptome ale tulburării menopauzei. Această lipsă de adresare corectă, asociată cu lipsa empatiei și a compasiunii, accentuează izolarea, rușinarea și nesiguranța femeii.

Privită prin prisma procesului biologic, menopauza poate părea sinonimă cu bătrânețea, cu disconfortul, degradarea. Doar că femeia continuă să muncească, să aibă o viață de familie, de cuplu, relații sociale. Vârsta standard de pensionare a femeii a crescut în ultimii 25 de ani cu 8 ani. La bărbați, cu doar 3 ani. Societatea ne forțează să fim vitale și productive mult timp după ce corpul începe această transformare.

De ce să nu treci singură prin menopauza?

Când vreme îndelungată am definit identitatea prin tinerețe, vitalitate, senzualitate, la menopauză putem resimți un conflict interior puternic. Realitatea e că ne uităm în oglindă și nu ne mai recunoaștem. Poate că nici nu știm să ne privim cu drag corpul așa cum arată în prezent. Poate că oboseala ne face să evităm să ieșim din casă și să socializăm. Corpul se schimbă, imaginea de sine se schimbă. Poate fi foarte dificil de gestionat acest conflict intern. Și cu atât mai dificil să împărtășim ce trăim.

Menopauza poate fi singuratică. Rușinea și izolarea o fac și mai grea. Trăim într-o lume care vorbește și face prea puțin în legătură cu menopauza. Sau atribuie femeii vina: „Nu te-ai îngrijit destul!” ori „Nu te iubești destul!”.

De aceea poți să te rușinezi și să crezi că „ceva nu e în regulă cu tine”.

Menopauza poate fi traumatizantă. Dar nu așa trebuie să fie!

În măsura în care reușim să accesăm capacitățile de auto-reglare și sprijinul comunităților de profesioniști (medici, psihoterapeuți), al femeilor care traversează această perioadă, putem face acest proces unul mai puțin stresant pe care să îl putem regla.

Apelând la supraveghere medicală, la psihoterapie, putem crea conexiuni vindecătoare cu sine, cu corpurile noastre. Conversațiile sincere și blânde cu alte femei, cu partenerul – ne aduc normalizare și confort.

Cum poate sprijini partenerul

Dacă ești partener, te invit să încerci să asculți fără să dai soluții imediat, ca un martor la această transformare.

  • ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea,ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea, gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;
  • ai răbdare și empatie: fiecare femeie traversează menopauza în felul și în ritmul ei. gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;

Menopauza – nu un sfârșit, ci o nouă etapă

Din perspectiva psihoterapiei, vreau să atrag atenția:

Da, menopauza poate crea stres sever sau poate fi traumatică atunci cand stresul este copleșitor!

Ca să ne putem bucura și la această etapă, este nevoie să ne uităm cu seriozitate spre acest proces. Să nu îl lăsăm la voia întâmplării. Să adresăm dezechilibrul hormonal dacă starea sănătății noastre este afectată.

Psihologic, menopauza este o etapă care cere și reconfigurarea identității femeii. Înseamnă să facem spațiu pentru a plânge tinerețea și a face un doliu după ceva pierdut. Să ne conectăm cu emoțiile firești, cu pierderea și ireversibilitatea timpului. Să facem spațiu pentru empatia și compasiunea pentru suferința pe care menopauza ne-o provoacă. Această conținere emoțională ne permite să găsim resurse interne, înțelepciune, deschidere către ceea ce vine, cu prezență și acceptare.

Poate pentru multe femei, menopauza nu declanșează neapărat confuzia identitară – ci doar o face vizibilă sau o accentuează. Adesea confuzia identitara e deja acolo, doar că e acoperită de roluri, obligații, dinamici de cuplu, maternitate, performanță.

Menopauza nu este sfârșitul tinereții, ci începutul unei noi înțelegeri de sine: Ce ar presupune feminitatea ta de acum înainte? Cum te poți susține pentru a te bucura de o stare de bine?

Dacă rezonezi cu aceste gânduri și simți că ai nevoie de sprijin, te invit să explorăm împreună în spațiul sigur al psihoterapiei. Un loc în care să te apropii de tine și să îți găsești propriul răspuns:

  • prin reconectare cu corpul – de a-l asculta și de a fi mai blândă cu el;
  • prin reevaluarea a cine ești, a rolurilor din prezent;
  • prin creșterea conexiunii interne între diferitele părți ale psihicului;
  • prin a căuta resurse noi – creativitate, spiritualitate, înțelepciune, conexiune..

Adresată corect, menopauza poate fi un prilej de redescoperire și reconfigurare psihică blândă și sănătoasă. Feminitatea nu mai este despre tinerețe, ci mai bogată. Ne schimbăm, iar frumusețea e să ne primim cu răbdare și afecțiune odată cu schimbarea.

Contacteaza psihoterapeut

Alte resurse utile:

  • Un site plin de resurse despre dietă, sport și suplimente alimentare: thepauselife.com by Dr. Mary Claire Haver. Cartea sa Noua menopauză poate fi găsită tradusă în limba română;
  • Grupuri de suport Facebook: Substituția hormonală. Menopauza și perimenopauza, Menopauza – Un nou început;
  • Ateliere de Feldenkrais (susținute în București de Valentina de Piante). Sunt ateliere în care mișcările sunt blânde și conștiente. Aceste mișcări te ajută să fii mai energică și mai prezentă, fără să faci efort intens, mai ales dacă te simți obosită sau greoaie.

*

Ilustratie: „Cuibul”, de Daniela Dumitru

Atac de panica: cauze, simptome si tratament

Un articol despre atacurile de panica: ce este un atac de panica, ce se intampla, cauze aparitie si tratament atacuri de panica.

Ce este un atac de panica

Un atac de panica este o perioada, delimitata in timp, in care persoana simte frica sau disconfort intens insotite de simptome somatice numeroase. Simptomele nu par a fi legate de vreo problema ori o situatie concreta. Atacul de panica:

  • loveste brusc
  • atinge rapid punctul de intensitate maxima
  • apare un sentiment de moarte iminenta sau catastrofa
  • apare o nevoie urgenta de distantare de experienta

Ce se intampla intr-un atac de panica

Un atac de panica este o prabusire brusca a tot ce ne sustine, a tot ce ni se pare obisnuit. Pare ca pamantul pe care stam ne fuge dintr-o data de sub picioare. Dupa primul atac de panica incepem sa ne pierdem increderea in noi si in ceea ce e in jurul nostru. Ne vin in minte ganduri precum: Pot sa mai am incredere in corpul meu? In oamenii din jurul meu? In masina mea?

Se instaleaza teama de a nu face alte atacuri de panica si cautam sa ne indepartam de situatiile in care au avut loc atacurile anterioare.

Viata pare intoarsa pe dos si stilul de viata se modifica brusc. Daca inainte de atac ne consideram independenti, dintr-o data ne este foarte greu sa ramanem sau sa dormim singuri ori sa mergem in locurile in care am trait primul atac. Aparitia tulburarii de panica aduce o pierdere brusca a independentei pe care o percepem ca pe o regresie. Nu mai putem face lucruri pe care le faceam natural.

Cauze aparitie

Perioada de varf pentru aparitia unui atac de panica este intre adolescenta tarzie si varsta de 35 ani. Aceasta este perioada din ciclul de viata in timpul careia ne despartim in mod normal de familiile de origine. Trecerea la un mediu diferit de spatiul casei ne expune la solitudine si vulnerabilitate. Atacurile de panica apar cand autonomia noastra creste disproportionat in raport cu sprijinul primit. Avem dificultati in a primi sprijin de la ceilalti sau a crea noi relatii. De asemenea atacurile de panica sunt un simptom al unei evolutii prea rapide si ne luptam pentru o autonomie mai mare.

In procesul de psihoterapie ies la iveala experiente traumatice din perioada copilariei, doliu neprocesat dupa o figura de atasament, incheierea unei relatii. Facem legaturi cu faptul ca in familia de origine nu era posibil niciodata sa ne exprimam durerea sau furia. Unul dintre parinti sau chiar amandoi se panicau atat de tare incat grija era tot timpul indreptata catre adulti. Nu era cineva disponibil sa ne linisteasca. Pentru a ne adapta la un astfel de mediu, am fost fortati sa ne reprimam nevoile psihice de relatie.

De asemenea suntem fortati sa ne dezvoltam un model de autosuficienta si ne straduim sa fim copilul perfect. Apar adesea credinte care tind puternic spre autosuficienta: Trebuie sa ma descurc singur., Nu trebuie sa ma bazez pe nimeni., Trebuie sa fiu bine.

Rupti de nevoile pe care le reprimam constant, ne construim sentimentul de securitate prin a controla in exces mediul. Experienta de a avea atacuri de panica ne pune in contact cu fragilitatea noastra si cu nevoia de a fi aproape de ceilalti, in timp ce controlul si autosuficienta mai degraba ne fac rau.

Tratament – psihoterapie atac de panica

In primele etape ale unui tratament pentru atacuri de panica eu acord o atentie speciala respiratiei si relaxarii musculare. Meditatia Mindfulness si mentalizarea ne ajuta in acest sens. Ajut clientul sa perceapa atacurile de panica ca pe o stare de rau si nu ca un eveniment de care sa ii fie frica. De asemenea sprijin clientul in:

  • acceptarea vulnerabilitatii sale
  • identificarea si acceptarea nevoilor relationale
  • diminuarea presiunii de a fi autosuficient
  • diminuarea presiunii de a fi perfect
  • contactul cu emotiile si senzatiile corpului
  • contactul sanatos cu ceilalti si a sta in compania celorlalti
  • exprimarea nevoilor si trairilor in compania celorlalti fara teama

Sintetic, un tratament eficient presupune sa am in vedere niste teme distincte si sa sprijin clientul pentru a trece :

  1. de la simptomul fizic la frica: de la atacul de panica perceput ca un risc de moarte la perceperea fricii de atacul in sine;
  2. de la frica la sentimentul de singuratate – sprijin constientizarea sentimentului de singuratate si continerea trairii de durere;
  3. de la singuratate la apartinere: sprijin construirea de relatii sanatoase;
  4. de la apartinere la separare: sprijin clientul sa functioneze separat fara a se simti singur.

Aceste teme nu apar in mod necesar intr-o ordine rigida, ci mai degraba ca teme recurente si intretesute unele cu altele.

Contacteaza psihoterapeut

Bibliografie:

Francesetti, G., Gecele, M., Roubal, J. (2014). Aplicatii clinice ale psihoterapiei Gestalt. Perspectiva terapiei Gestalt asupra atacurilor de panica, de Gianni Francesetti. Bucuresti: Editura Gestalt Books.

Sursa foto: Panic attack, painting by Tatjana Armus

Pierdere și doliu. Psihoterapie doliu

Un articol despre pierdere și doliu, simptome durere pierdere, etape diferite de durere în doliu, terapie doliu.

Durere pierdere și doliu

Durerea este un răspuns natural atunci când ne confruntăm cu procesul de pierdere și doliu, indiferent ce pierdem.

Putem pierde relații, persoane dragi, animale.

Sau putem primi un diagnostic de boală terminală. În acest caz avem nevoie să ne pregătim. Să ne împăcăm cu cineva, să ne luăm la revedere sau poate că dorim să facem ce ne-am dorit mult și am amânat. Poate vrem să lăsăm un testament.

Dar mai este un tip de doliu, mai greu de recunoscut. E un doliu pe care îl simțim pe măsură ce recunoaștem lipsa a ceva ce era vital: prezența părinților noștrii când eram mici, joaca cu ei, blândețea lor, îmbrățișarea bună. Este doliul din acele experiențe după care tânjeam să se întâmple și nu s-au întâmplat atunci când am trăit experiența traumei de dezvoltare. Este doliul după ”cine aș fi putut fi, dacă…”

Pierderea face parte din condiția noastră umană. Este o experiență personală ce ne afectează diferit. Cât de mult suferim, depinde de personalitatea și stilul individual de adaptare, de experiența de viață, de credințele noastre, de natura pierderii, însă ceea ce trăim este unic pentru fiecare.

Simptome durere pierdere și doliu

În doliu ne putem confrunta cu stări emoționale precum șocul și neîncrederea, tristețea, vina, furia, frica sau putem să resimțim pierderea la nivelul somatic. Smith M. & Segal, J. (2013) descriu aceste simptome ce însoțesc procesul de doliu, astfel:

Șocul și neîncrederea

Imediat după o pierdere, poate fi greu să acceptăm ceea ce s-a întâmplat. Putem crede că pierderea nu s-a întâmplat în realitate și să negăm adevărul. Dacă cineva drag a murit, s-ar putea să avem așteptarea că el sau ea să reapară.

Tristețe, Deprimare

Tristețea profundă este probabil simptomul cel mai cunoscut de durere. Este posibil să avem sentimente de goliciune, disperare, dor sau singurătate profundă. Putem plânge, să ne simțim instabili emoțional, să ne simțim singuri și izolați.

Vina

Am putea regreta sau am putea să ne simțim vinovați pentru ceea ce am făcut sau nu am făcut, am spus sau nu am spus. Ne putem simți vinovați de anumite sentimente. De exemplu, să avem senzație de ușurare atunci când persoana a murit după o boală îndelungată, dificilă. Ne putem simți vinovați că nu am făcut ceva pentru a preveni moartea, chiar dacă nu era nimic mai mult de făcut.

Furia

Putem simți mânie și resentimente, față de persoana pierdută sau să îndreptăm furia către noi înșine sau față de Dumnezeu.

Frică, Anxietate, Panică

O pierdere semnificativă poate declanșa o serie de griji și temeri. Ne putem simți anxioși, neajutorați sau nesiguri, temători în a ne confrunta cu viața, cu responsabilitățile pe care le avem.

Simptomele fizice

Durerea nu este un proces strict emoțional. Ea poate implica probleme fizice, inclusiv oboseală, greață, imunitate scăzută, simptome cardiace, creștere în greutate, insomnie, dureri de cap sau dureri de stomac.

Speranța

Mă refer la acele momente de normalitate când ne întoarcem la viață simțim speranță. Sunt tot mai multe momente când nu ne mai gândim la cei dragi pierduți și revenim la rutină. Vindecarea durerii nu poate fi forțată și nu există un calendar „normal” de doliu. Procesul de doliu are nevoie de timp, căci vindecarea se produce treptat. Unii din noi începem să ne simțim mai bine în săptămâni sau luni, iar alții în ani. Indiferent însă de experiența personală a pierderii, este necesar să permitem procesului să se desfășoare natural.

Etape diferite de durere

O persoană ce se confruntă cu pierdere și doliu trece prin diferite etape de durere (teoria lui Kubler-Ross). Acestea nu apar în mod necesar, în ordinea prezentată, și pot varia în severitate. Ele sunt etape de protejare de realitatea prea dureroasă în doliu. Aceste etape sunt: Negarea, Furia, Negocierea, Depresia, Acceptarea, Ușurarea

Negarea

Răspunsul inițial la pierdere și doliu este de negare a situației. Nu se poate, nu este real, ne spunem, și refuzăm realitatea prezentului. În prima fază, negarea este modul organismului de a se proteja de șocul dureros și ne ajută să facem față. După un timp, sănătos este să fim în contact cu realitatea și să o procesăm. Se întâmplă uneori ca experiența pierderii să fie traumatizantă pentru noi. Traumatizarea presupune pierderea vitalității și a capacității de autoreglare a organismului. Riscul este să ne menținem blocați în etapa de negare pentru mai mult timp.

Furia

După ce începem să realizăm pierderea noastră, experimentăm nevoia de a ne elibera de cantitatea copleșitoare de emoții pe care le simțim. Emoția intensă este însă deviată ca furie care se impune să se elibereze și ne putem regăsi furioși pe cineva sau pe ceva – obiecte, funcționari, membri ai familiei. E de ajutor să putem identifica această etapă din procesul de doliu și să nu căutăm vinovați și pretexte pentru a ne vărsa furia copleșitoare pe alții. Ceilalți nu sunt vinovați de trăirile noastre.

Negocierea

În suferință, ne simțim vulnerabili și neajutorați și, ca reacție de a ne proteja de o realitate prea dureroasă, am putea să încercăm să recâștigăm controlul asupra situației, prin negociere. Am putea să facem o înțelegere cu Dumnezeu să promitem ce am fi dispuși să facem ca totul să revină la starea inițială. Dacă aș fi făcut mai mult, poate că ea/el ar fi încă aici… Ar fi fost frumos să merg mai des la ea/el, la spital…

Depresia

Există diferite tipuri de depresie asociate cu durerea. Primul tip de depresie este o reacție legată de pierdere. Ne concentrăm mai mult pe cât de mult ne lipsește acea persoană. Ne facem griji că în durerea noastră ne-am petrecut mai puțin timp cu celelalte persoane care depind de noi, simțim tristețe și regret. Ne ajută clarificarea cu cei din jur. Al doilea tip de depresie este mai subtil. Este vorba despre pregătirea noastră tăcută de a ne separa cu adevărat, de a ne lua rămas bun.

Acceptarea

Această etapă nu este o fază de fericire, dar, în schimb, este un moment în care depresia trece și, pur și simplu, suntem. Acceptăm realitatea situației, ne confruntăm cu durerea, cu reacțiile personale, ceea ce permite vindecarea durerii pierderii. Renunțăm să controlăm lucrurile sau persoanele. Suntem capabili să ne mișcăm mai departe, să ne adaptăm la ceea ce ne oferă prezentul.

Ușurarea

Ne putem simți ușurați la un moment dat când realizăm că s-a dus un greu, fie greul pentru că persoana pe care am pierdut-o suferea și trebuia să avem grijă de ea, fie greul pentru că suntem în poziția de a avea grijă de un prieten care la rândul lui a pierdut pe cineva drag.

Din păcate, nu toți cei care suferă, ajung să accepte. Este posibil să rămânem blocați în oricare din etapele anterioare și să petrecem restul vieții negând, ori fiind furioși sau deprimați.

Studiile arată acum că oamenii pot fi afectați de pierderea partenerului de viață timp de doi sau trei ani și asta nu este patologic. Ceea ce ar putea fi o pierdere complicată este atunci când:

  • oamenii se retrag, se izolează, evită să iasă și să facă ceva chiar și după doi sau trei ani și nu reușesc să restabilească nicio relație socială,
  • oamenii nu se pot conecta cu corpul lor și cu emoțiile firești rezultate din pierdere. Mai degrabă rămân fixați într-o ruminare constantă, pe perioade lungi de timp, despre cauzele pierderii sau consecințele pierderii sau despre rolul lor în pierdere, și nu pot renunța la această ruminare.

Terapie doliu

Să fim triști, speriați, să plângem, sunt reacții normale la pierdere. Atunci când plângem nu înseamnă că suntem slabi sau că ne plângem de milă, ci avem un răspuns normal la tristețea pe care o trăim. Acest răspuns permite vindecarea durerii. Nu există o modalitate corectă sau greșită de a plânge și a suferi, dar există modalități sănătoase de a face față durerii, pentru ca, în timp, să ne vindecăm și să mergem mai departe, vindecați.

Smith M. & Segal, J. (2013) ne propun mai mulți factori de sprijin în doliu.

Sprijinul altor persoane

Pot fi persoane dintre membrii familiei, prieteni, psihologi-psihoterapeuți sau pot fi grupuri de sprijin organizate de psihoterapeuți. Chiar dacă nu este confortabil să vorbim despre cele mai intime sentimente ale noastre, pentru a ne vindeca, în procesul de terapie doliu suntem sprijiniți să le exprimăm mai degrabă decât să le mascăm și să ne confruntăm cu ele. Împărtășirea pierderii face povara durerii mai ușor de dus. Apelând la grupurile de sprijin și de terapie doliu ne putem găsi timpul de a ne plânge durerea. În terapie găsim empatie și suport, ne putem înțelege emoțiile intense pe care le trăim, putem conștientiza pierderea în întreaga ei dimensiune, și putem integra toate acestea în viața noastră.

Grija pentru sănătatea fizică

Când ne simțim bine fizic, ne simțim mai bine, de asemenea, și din punct de vedere psihic. De aceea e important să dormim suficient, să mâncăm sănătos și să apelăm la exerciții fizice de relaxare. Utilizarea alcoolului sau a drogurilor ne dăunează mai degrabă decât să ne vindece.

Credința

Credința noastră și activitățile spirituale pe care le considerăm relevante pentru noi, cum ar fi rugăciunea, meditația sau faptul de a merge la biserică, ne pot oferi consolare și pot fi un alt mod de terapie doliu important în procesul pe care îl traversăm.

Jurnalul

Ne putem exprima sentimentele într-un mod creativ scriind despre pierderea noastră într-un jurnal. Putem scrie o scrisoare spunând lucrurile pe care nu le-am spus, putem face un album foto celebrând pierderea, viața persoanei pe care am pierdut-o sau ne putem implica într-o cauză sau o organizație care a fost importantă pentru el sau ea. Aniversările, sărbătorile pot trezi amintiri și sentimente puternice. Dacă alegem să petrecem un eveniment de vacanță sau data aniversară a celui decedat cu alte rude, putem vorbi cu ei din timp cu privire la așteptările lor, negociind împreună asupra modului în care vom petrece timpul pentru a onora persoana pierdută.

Bună dispoziție

Durerile noastre sunt doar ale noastre și nimeni nu poate să ne spună când este timpul să mergem mai departe sau să trecem peste asta. E în regulă să fim supărați, să țipăm la ceruri, să plângem sau să nu. Este, de asemenea, bine să râdem, pentru a găsi momente de bucurie și să mergem mai departe când suntem pregătiți. Să ne permitem să simțim tot ceea ce simțim, fără jenă sau judecată.

Cu trecerea timpului este normal ca emoțiile noastre precum șocul, neîncrederea, vina, tristețea, furia, frica, să devină mai puțin intense și astfel să acceptăm pierderea. Când suprimăm sentimentele de tristețe, furie, frică, vină, ținem durerea ca o rană deschisă.

Psihoterapie pierdere și doliu

Pentru unele persoane poate fi greu să meargă mai departe atunci când trec printr-o experiență de pierdere și doliu. Pot rămâne blocate de teama de a resimți durerea. Teama ne determină să evităm sau să ne ignorăm sentimentele. Totuși o durere nerezolvată duce la prelungirea doliului, anxietate, depresie, abuz de substanțe sau la diferite probleme de sănătate. De aceea în astfel de cazuri putem vorbi de doliu complicat.

Intervențiile psihoterapeutice informate pe traumă (NARM, Metoda Intenției) pot sprijini persoanele care se confruntă cu astfel de situații.

Ai întrebări despre cum funcționează aceste metode în cazul tău sau dorești să faci o programare?

Contactează-mă pe WhatsApp

*

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru