Arhive etichetă: granite-psihice

Granițele psihice reprezintă limita invizibilă care ne definește identitatea, nevoile și spațiul de siguranță în raport cu ceilalți. Practic, stabilirea unor limite sănătoase este esențială pentru integritatea noastră. În aceste articole, explorăm cum funcționează granițele în diverse contexte de viață. Dar și cum ne putem recupera vocea personală atunci când acestea sunt sau au fost încălcate.

De la dinamica relațiilor profesionale și asertivitate, până la impactul profund al traumelor de atașament sau al abuzului sexual și traumatizare sexuală.

Relația cu un părinte narcisic la vârsta adultă

Ești un adult funcțional, cu propria ta viață, propriile decizii, poate proprii copii. Și totuși, la un telefon de la mama sau tatăl tău ori la un prânz de duminică, redevii — pentru câteva ore sau câteva zile — o versiune mai mică, mai confuză și mai epuizată a ta.

Relația cu un părinte narcisic la vârsta adultă nu ține cont de vârsta ta reală. Tiparul relațional s-a format cu zeci de ani în urmă și continuă să se activeze automat, indiferent câți ani ai acum. Când ești adult în toată firea, rănile nu mai vin de la notele de la școală, ci din modurile rafinate în care acesta îți invadează granițele în prezent.

Cum poți să recunoști relația cu un părinte narcisic la vârsta adultă

1. Regresia bruscă de vârstă

Chiar și la gândul că vei avea o discuție cu părintele, simți cum adultul din tine dispare. Vocea îți devine mai subțire, te simți un copil neputincios, blocat, te strângi, alegi cuvintele cu grijă. Este un reflex vechi de supraviețuire, nu o slăbiciune de caracter.

2. Vinovăția care nu are o cauză reală

Ieși dintr-o discuție și simți o încărcătură emoțională grea. Deși pare că e interesat de tine, nu simți că te vede, că te aude ori că îi pasă real. Vrei să pui limite, dar simți vina de a-l răni. Vinovăția pe care o simți nu este răspunsul la o greșeală reală, ci la un tipar relațional în care ai învățat că existența ta, prin ea însăși, e o problemă. Că tu ești de vină.

3. Nevoia compulsivă de a te explica și justifica

Observi că, în minte, continui conversația mult după ce s-a terminat ? Construiești argumente, cauți dovezi că nu ești „exagerat/ă” sau „prea sensibil/ă”? Dacă simți nevoia disperată de a-ți dovedi versiunea realității în fața altcuiva sau chiar și atunci când nu mai e nimeni de față să te asculte, e un indiciu că ai fost antrenat sistematic să te îndoiești de propria percepție. Să crezi că tu te porți inadecvat.

4. Epuizarea disproporționată față de interacțiune

O discuție scurtă te lasă golit/ă de energie pentru restul zilei, deși în aparență „nu s-a întâmplat nimic grav”. Această epuizare este despre efortul tău de a susține o relație în care ești mereu în alertă. Sistemul tău nervos este copleșit.

5. Amorțeala sau „ieșirea din tine” în timpul conversației

Unii oameni nu simt furie sau vinovăție, ci un fel de gol, o detașare sau absență — ca și cum ar privi discuția din afara propriului corp. Este un mecanism de protecție care se activează automat. O parte din psihic însă știe că prezența completă, vulnerabilă, nu este sigură în acea relație.

6. Îndoiala constantă: „oare eu sunt problema?”

Poate observi că e un aspect care revine mereu, indiferent de câte dovezi ai adunat care susțin contrariul. „Nu sunt suficient/ă”, sindromul impostorului, perfecționismul. Această îndoială de sine nu apare de nicăieri. Ea este rezultatul direct al unei dinamici în care părintele a contestat sistematic realitatea ta.

De ce apar aceste reacții interne?

Aceste trăiri nu sunt întâmplătoare. Ele sunt răspunsul firesc în dinamica cu părintele narcisic. Acesta are niște moduri de relaționare pe care le manifestă, adesea fără să fie conștient de mecanismul din spate:

Rolul de victimă

În cabinet descoperim că mulți adulți au de-a face cu narcisismul sub forma victimizării. Părintele își exercită controlul prin boală, lamentare, poziția de victimă. E o mască care îl scutește pe părinte de responsabilitate și te pune pe tine în poziția de a-l consola sau de a te simți vinovat pentru granițele tale.

Infantilizarea

„Mă simt din nou ca un copil neputincios de fiecare dată când vorbim.”

Îți atribuie trăsături puerile, îți vorbește de sus, te menține într-o stare de neputință și de dependență . Prin infantilizare își menține poziția de autoritate. Dacă ești mereu „copilul”, el rămâne mereu părintele care „știe mai bine”. De fapt este incapabil să negocieze de la adult la adult.

Minimizarea suferinței tale reale

„Niciodată nu pot să am o problemă reală, pentru că a lui/a ei e mereu mai mare.”

Când încerci să aduci în discuție răni din copilărie sau probleme din prezent (o boală, un divorț, un burnout) răspunsul este mereu minimizarea și mutarea atenției înapoi la el. Părintele narcisic nu poate procesa suferința ta și nu poate să-și dărîme imaginea de părinte perfect.

Respingerea vulnerabilității tale

„Trebuie să îmi pun nevoile pe pauză și să am grijă să îi ofer ce are nevoie.”

Dacă îi împărtășești un detaliu personal, o teamă, un eșec, nu vei primi suport sau alinare, ci minimizare, râs sau folosirea acelei informații pentru a fi critic sau ironic la adresa ta. Încrederea, vulnerabilitatea ta nu sunt văzute ca valori, ci ca slăbiciuni de care se poate folosi pentru a deține controlul.

Empatia selectivă

”Cu ceilalți se poartă foarte bine, este amabil/ă, generos/generoasă, ca mai apoi să îi bârfească, să îi critice și să mi se plângă mie cât rău îî fac ei.

Părintele narcisic poate fi extrem de amabil, politicos și empatic cu străinii, ginerii, nora, nepoții, în timp ce ție îți „varsă” frustrarea ei, victimizându-se. Mai mult, pe tine te provoacă, stârnindu-ți furia, te critică, te umilește. Te poate face să te întrebi dacă nu cumva tu ești problema, pentru că restul lumii pare să-l vadă altfel.

Se hrănește cu furia și reacțiile tale

Părintele narcisic caută activ să te scoată din minți. O reacție emoțională intensă din partea ta îi confirmă că el este important. Furia ta nu este o reacție „puerilă”, ci rezultatul unei provocări calculate. Provocându-te, el îți aruncă propria mizerie. Când tu te enervezi și țipi, are loc transferul: tu devii persoana „scăpată de sub control, rea și dezechilibrată”, iar el poate adopta instantaneu poziția de victimă calmă.

Drumul către a avea granițe sănătoase

Recunoașterea trăirilor interne ce vin concret din dinamica cu părintele sunt primii pași către schimbare. E bine să știi ca structurile de personalitate rigide rareori se schimbă la maturitate, iar energia ta investită în a spera o schimbare din partea părintelui rămâne, de cele mai multe ori, energie irosită.

Ce poți schimba tu:

  • Să treci de la a tânji să fii în sfârșit înțeles și să te poți conecta cu părintele, la acceptarea realistă a limitărilor lui.
  • Să îți crești capacitatea de a seta granițe ferme.
  • Să îți crești capacitatea de a te proteja în interacțiunile inevitabile cu acesta, fără vinovăția care ți-a fost indusă sistematic.

Cum te poate ajuta psihoterapia

Dacă te-ai regăsit în oricare dintre aceste trăiri, nu înseamnă că ești „prea sensibil” sau că exagerezi. Înseamnă că ai crescut într-o dinamică relațională care te-a rănit, te-a expus lăsându-te neprotejat/ă, neiubit/ă, iar această dinamică este prezentă și acum. În psihotraumatologie numim aceste răni traume psihice, Am scris pe blog despre ele, respectiv trauma de identitate și trauma de iubire.

Dacă simți că ai nevoie de sprijin pentru a procesa relația ta cu un părinte narcisic acum la vârsta adultă, te aștept la o ședință de psihoterapie.

Programează ședință

Imagine: Pictură realizată de Daniela Dumitru

Atasament sexualizat: legătura afectivă fuzionează cu sexualitatea

Atasament sexualizat. Ce este și cum apare

Atunci când un copil crește într-un mediu lipsit de afecțiune, siguranță și căldură emoțională, el caută disperat o formă de apropiere — oricare ar fi ea.

Dacă, pe acest fond de deprivare, unul dintre părinți (sau o altă figură de atașament) aduce o formă de stimulare sexuală, psihicul copilului este pus într-o situație imposibilă.

Pentru un copil, o formă de stimulare nepotrivită poate fi confundată cu iubirea. Așa se formează ceea ce numim atasament sexualizat.

Floyd Godfrey, PhD, definește atașamentele sexualizate ca o fuziune complexă între impulsurile sexuale și cele emoționale, creând un model care duce adesea la confuzie și suferință.

Atașamentul sexualizat e o adaptare a copilului care, în lipsa afecțiunii emoționale sigure, ajunge să echivaleze stimularea sexuală cu iubirea și grija.

Pentru copil, acea stimulare vine de la persoana de care depinde pentru supraviețuirea sa emoțională.

Pentru copil, adultul este și sursă de supraviețuire, și sursă de traumă

El nu are maturitatea de a distinge între iubire, atenție și sexualitate. Corpul lui se simte plăcut.  În mintea lui se creează o asociere profundă între afecțiune și sexualitate. O legătură care, mai târziu, va influența modul în care se raportează la relații.

Pe scurt, copilul asociază apropierea cu sexualitatea. Starea de bine în relația cu figura de atașament este legată de sexualitate. El înternalizează că, pentru a primi apropiere, trebuie să ofere sexualitate — nu neapărat conștient, ci ca o strategie veche, formată pentru a supraviețui emoțional.

Când corpul învață că sexul înseamnă legătură

Un copil care trăiește o deprivare emoțională profundă caută instinctiv contact, privire, atingere. Dacă acel contact vine din partea unui adult care îl atinge cu erotism — chiar și fără a atinge zone erogene — copilul trăiește o confuzie intensă.

Corpul lui se activează, iar psihicul asociază acea stare intensă cu iubirea și apropierea. În absența unei protecții și a unei relații sigure, stimularea sexuală devine pentru copil singurul mod de a se simți „văzut” și „iubit”.

Astfel, sexualitatea nu se dezvoltă firesc, ci se amestecă cu nevoia de atașament.

Cum se manifestă un atasament sexualizat la adult

Adulții care au trăit o astfel de confuzie pot ajunge, fără să își dea seama, să sexualizeze inconștient relațiile apropiate.

Când simt conexiune, acceptare sau afecțiune, se poate activa reflexul vechi: „Pentru a fi iubit, trebuie să ofer sex.”

Practic apare o activare automată a energiei erotice în momenul în care apare o posibilitate de apropiere umană.

Nu e vorba despre o dorință sexuală reală sau de o atracție autentică. Ci e despre un reflex al sistemului nervos, o strategie inconștientă de atașament— în care corpul a învățat că erotismul aduce atenție și contact.

Uneori, acești adulți pot fi seducători pentru a fi plăcuți. Sau pot oferi sexualitate fără a se putea bucura cu adevărat de ea. Oferă pentru a nu fi abandonați.

Sau pot interpreta gesturile prietenoase ca semne erotice.

Granițele psihice sunt confuze, deoarece nevoia de proximitate și siguranță este căutată eronat prin intermediul sexualizării relației.

De exemplu, într-o prietenie sau într-o relație în care cineva oferă grijă și atenție, persoana poate simți — fără să vrea — o atracție sexuală sau nevoia de a seduce, chiar dacă nu își dorește un partener romantic.

Paradoxal, în relațiile profunde, unde există posibilitatea unei legături autentice, persoana poate fugi de intimitate.

Sexualitatea se poate activa acolo unde există distanță și control, dar se blochează acolo unde apare apropierea și vulnerabilitatea. În ambele cazuri, relația cu corpul și cu intimitatea rămâne plină de rușine și ambivalență.

Diferența între sexualizarea atașamentului și comportamentul sexual efectiv

Un atasament sexualizat nu înseamnă neapărat comportament sexual.

Este, adesea, un tipar psihologic inconștient:

Sexualitatea devine modul prin care persoana caută afecțiune, aprobare sau conexiune, nu expresia unei dorințe sexuale reale.

Poate fi vorba doar despre gesturi, atitudini sau sentimente sexualizate care apar automat în relațiile cu ceilalți — chiar dacă nu există contact sexual.

Corpul care spune povestea

Oamenii își poartă în corp amintirile experiențelor lor timpurii, chiar dacă nu au amintiri clare. Uneori, corpul „vorbește” prin simptome: dureri cronice, tensiuni, blocaje sau boli.

Ca și cum trupul ar purta amintirea unei dureri vechi, dar și a unei nevoi neîmplinite de iubire.

De exemplu, într-o ședință cu Metoda Intenției, o femeie descria cum, corpul ei „voia să se facă mic, ca un câine plouat și bătut”. În același timp, simțea o activare sexuală venită din reflexul vechi al apropierii cu o figură de atașament. Acea senzație paradoxală arată cât de adânc se pot încurca în corp durerea, neputința, singurătatea și erotismul

Cum afectează relațiile un atasament sexualizat

Persoanele cu atasament sexualizat se confruntă adesea cu confuzie între intimitatea emoțională și cea sexuală. Această confuzie generează anxietate, suferință, dificultăți în construirea relațiilor sănătoase sau o nevoie constantă de validare prin sexualitate.

Un astfel de tipar afectează alegerea partenerilor sau dinamica puterii în relații:

​Alegerea partenerilor indisponibili:

Persoana poate fi atrasă inconștient de parteneri emoțional indisponibili sau distanți, deoarece aceștia recreează distanța din copilărie, unde sexualizarea era singura modalitate de a obține „apropiere” (o apropiere falsă, condiționată).

​Dinamica de putere/control:

Uneori, persoanele cu atasament sexualizat pot folosi, inconștient, sexualitatea ca instrument de control sau manipulare într-o relație. Ei cred că aceasta este singura monedă de schimb valoroasă pentru a obține afecțiune și siguranță.

Vindecarea atașamentului sexualizat

În terapie, corpul și emoțiile pot fi ascultate cu blândețe. Partea care a învățat că sexul înseamnă legatura afectivă are nevoie să descopere, treptat, că iubirea adevărată este sigură, caldă și nu cere nimic în schimb.

Când durerea poate fi simțită și ținută cu empatie, rușinea începe să se dizolve.

Atașamentul devine mai limpede, iar atingerea poate redeveni expresia unei legături vii — nu o repetițe a trecutului.

Terapia bazată pe atașament și abordările informate despre traume pot fi de mare ajutor. Ele oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora tiparele sale relaționale, poate înțelege originile comportamentelor sexualizate și poate învăța modalități mai sănătoase de a-și împlini nevoile emoționale. Eu m-am specializat în NARM (NeuroAffective Relational Model) si Metoda Intenției.

Procesul de vindecare nu înseamnă să negăm sexualitatea, ci să o eliberăm de încurcătura din trecut.

Într-un proces de psihoterapie, persoana poate descoperi cum apropierea emoțională și afecțiunea nu trebuie „câștigate” prin sexualitate — că pot exista separat, în siguranță, și se pot întâlni natural, fără teamă.

În timp, sexualitatea își poate recăpăta sensul firesc: o expresie a plăcerii, a vitalității și a iubirii — nu un mijloc de a fi acceptat, dorit sau de a împlini orice altă nevoie relațională.

Dacă simți că ai nevoie de ajutor, îmi poți scrie direct.

Contactează-mă pe WhatsApp

Ilustrație de Daniela Dumitru

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie – când, cum și de ce

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie ridică uneori întrebări firești: Este potrivit ca terapeutul să împărtășească ceva personal? Ajută sau mai degrabă încurcă? Scriu acest articol din postura mea de psihoterapeut de traumă, nu ca teoretician, ci ca om care se întâlnește zi de zi cu oameni. Vreau să vorbesc despre cum aleg uneori să mă arăt, ce sens are acest gest și ce poate aduce pentru procesul clientului.

Autodezvăluirea în psihoterapie nu este o confesiune personală, ci o intervenție clinică conștientă. Ea servește ca o punte de umanitate care validează experiența clientului și transformă relația terapeutică într-un spațiu viu, de siguranță și co-reglare

Relația terapeutică nu e o relație obișnuită, dar este una specială și profund umană. Unii clienți mă întreabă intenționat cum sunt eu, cum mă simt. Pentru alții poate fi dificil să știe despre viața psihoterapeutului. Unii se pot întreba: „Oare e normal ca psihoterapeutul să-mi spună și mie ceva despre el?” Sau dimpotrivă: „Oare de ce nu-mi spune nimic?”

Vreau să vorbesc despre acest gest de autodezvăluire – ce înseamnă pentru mine, cum îl aleg, de ce cred că poate fi uneori vindecător.

Cum se manifestă autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie?

Sunt momente, puține, în terapie în care spun câte ceva despre mine. Nu mult. Nu oricum. Dar suficient cât să creez o punte.

Ce este autodezvăluirea psihoterapeutului?

Autodezvăluirea înseamnă că psihoterapeutul alege, uneori, să împărtășească un detaliu personal sau o trăire proprie. Nu e vorba despre a povesti despre viața personală, ci despre intervenții punctuale, care vin dintr-un loc conștient, în sprijinul procesului terapeutic. Procesul de psihoterapie al clientului nu e un loc în care psihoterapeutul își descarcă sufletul.

Uneori, un detaliu aparent minor – o frază, o emoție recunoscută, o analogie trăită – creează o apropiere umană reală. Între tăcere și prezență se poate naște contactul uman.

Pentru mine, autodezvăluirea în psihoterapie este uneori un act de prezență. Un mod prin care rămân în relație, nu în spatele unei măști profesionale.

De exemplu: Dacă un client ar spune în terapie că „privea lumea mai în siguranță de sus când era copil”, eu pot să spun: „Și mie îmi place perspectiva de sus. Și eu simt asta”, fără să fac din asta o temă. Fără să cer validare înapoi. Doar ca să fiu acolo, lângă client. E un gest de întâlnire, o fărâmă de umanitate, spusă cu grijă și atenție la client.

Alteori, dezvăluirea presupune să mă arăt cu emoțiile pe care le simt în acea întâlnire. Poate ceva dureros sau trist. Emoții care se nasc în timp ce un client îmi împărtășește ceva despre sine.

Dezvăluirea personală a psihoterapeutului – între autenticitate și grijă

Autenticitate Autodezvăluirea, în cazul meu, nu este o strategie. Nu apare după o regulă sau un plan. Poate veni dintr-o rezonanță autentică cu ce trăiește celălalt, dintr-o emoție comună, dintr-un gest de a fi acolo cu clientul.

Pentru mine, ca psihoterapeut, momentele în care am simțit să împărtășesc câte ceva au fost momente vii. Nu ca să mut atenția asupra mea, ci ca să o întorc, altfel – cu o nuanță nouă, mai umană, poate mai caldă.

Autodezvăluirea vine spontan, organic – ca atunci când am vorbit despre cum e să privești lumea de sus, iar eu simt că e viu, sincer, firesc să spun: „Și mie îmi place asta.” Atât. Dar în acel „atât” poate apărea contactul real.

Atenție la client Poate că nu orice moment e potrivit. Poate că nu orice client are nevoie de acest gest. Uneori apropierea aceasta umană poate fi prea mult pentru un client. Uneori poate speria. Alteori poate încălzi. Știu că acest tip de dezvăluire cere o atenție fină. E o întrebare mereu vie: spun asta pentru mine sau pentru celălalt? În ce fel ajută? În ce fel încurcă?

Astfel de experiențe pot deveni un spațiu de reflecție și pentru procesul clientului. De exemplu atunci când autenticitatea, vulnerabilitatea, prezența caldă a psihoterapeutului îl fac pe client să nu se simtă în siguranță sau confortabil.

Autodezvăluirea – o punte, nu un centru

Când spun ceva personal o fac ca celălalt să se regăsească – sau să își afirme mai clar propria poveste. E un cadru în care relația devine vie, nu unidirecțională.

Nu eu sunt în centrul terapiei. Dar sunt acolo. Iar uneori e nevoie să se simtă asta. O autodezvăluire bine așezată, conținută, nu creează confuzie, ci claritate. Da, și psihoterapeutul e om. Nu abstract sau perfect, ci viu.

De multe ori, clienții spun că astfel de momente i-au făcut să se simtă mai înțeleși. Mai puțin singuri. Că „nu ei sunt problema” sau „nu sunt nebuni”. A auzi că și terapeutul a simțit frică, furie sau rușine, sau că și el are aspecte de Umbră – poate fi liniștitor.

În același timp, autodezvăluirea poate crea un spațiu mai egal, mai puțin ierarhic. Ea arată că psihoterapia nu este o evaluare, ci o căutare împreună.

Autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie – un act de responsabilitate

Autodezvăluirea nu e o confesiune. Nu e o descărcare. E important ca ceea ce spun să fie în slujba relației, nu în slujba propriei mele nevoi de a vorbi. Ca psihoterapeut, mă întreb: „Spun acest lucru pentru mine sau pentru client? Ajută procesul clientului meu sau îl încarc?”

E o linie fină. De aceea, autodezvăluirea cere conștiență, reflecție și respect pentru spațiul clientului.

Nu am întotdeauna certitudinea că o autodezvăluire e perfectă. Dar o asum. O observ. Uneori o discut în supervizare. Pentru că e o decizie relațională și profesională de a menține un cadru etic și, totuși, uman și cald.

Când recunosc o greșeală sau întreb clientul despre un gest făcut în cabinet, e tot o formă de autodezvăluire. Și e parte din ceea ce creează un spațiu sigur, viu și uman în terapie.

Autodezvăluirea trebuie să fie întotdeauna un act conștient, pus în serviciul clientului, respectând acele granițe psihice care asigură că spațiul terapeutic rămâne unul de siguranță, nu unul de confuzie a rolurilor.

Autodezvăluirea în terapie e o tehnică, dar pentru mine se manifestă ca un gest uman, atent și conștient. Nu o folosesc des, dar nici nu o exclud. Poate fi o formă de întâlnire autentică – așa cum sper că e și acest articol. Un pod între lumi. Un pod pe care, uneori, apare vindecarea.

Când autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie poate fi prea mult

Există și momente în care felul meu cald de a fi sau apropierea pot să devină copleșitoare pentru un client. Pentru unii oameni, apropierea autentică poate fi resimțită ca un pericol. Ceea ce eu ofer ca o punte, ca un gest de umanitate, poate fi perceput ca un risc.

Atunci, clientul poate să fugă, să se închidă sau să respingă relația. Știu că nu e despre mine ca persoană, ci despre felul în care apropierea și intimitatea emoțională se activează în structura relațională a fiecăruia.

Pentru mine, acesta este un semnal important: apropierea mea nu e întotdeauna ceea ce are nevoie celălalt. Uneori, e nevoie să ajustez intensitatea contactului, să ofer mai mult spațiu și să respect ritmul clientului de a putea primi o prezență caldă.

Această conștiență mă ajută să rămân atent. Autodezvăluirea – la fel ca și empatia exprimată – nu este un panaceu, ci un instrument delicat. Și de aceea cred că procesul de terapie este mereu o întâlnire unică, vie, care cere adaptare și respect pentru vulnerabilitatea fiecăruia.

Mai există și un alt aspect: trăim într-o cultură a eficienței, unde mulți oameni caută soluții rapide și schimbări imediate. Nu pare să fie timp și interes pentru explorare, conectare și apropiere.

Dar tocmai aici apare tensiunea. Procesul de recuperare după traumă nu este o rețetă rapidă. Ci este un drum care cere timp, prezență și disponibilitatea de a sta cu propriile emoții. A învăța să ne apropiem de propriile emoții, chiar și cu pași mici, înseamnă să ne oferim nouă înșine șansa de a trăi relații mai vii și mai autentice. Este șansa de a aduce schimbări profunde și stabile în viețile noastre.

Contacteaza psihoterapeut

Dacă vrei să afli mai multe despre psihoterapiile în care m-am format și modul în care lucrez, te invit să vizitezi pagina „Despre mine”. Dacă îți dorești să lucrăm împreună, îmi poți scrie pentru a face o programare. Dacă îți este mai facil putem lucra online.

Sursa imagine

Imaginea este o pictură realizată de mine după o fotografie ce aparține lui Mihnea Turcu. Am ales această pictură pentru că ilustrează perspectiva de sus, de care amintesc în articol. Este ceea ce m-a atras la fotografia lui Mihnea. De asemenea, e o pictură în care am pus emoții. Pentru mine, ea transmite o atmosferă calmă și primitoare. E acea senzație de a vedea locul de siguranță al altcuiva – în ton cu tema autodezvăluirii conținute în psihoterapie.

Pentru mine, autodezvăluirea psihoterapeutului în terapie rămâne un gest rar, atent și responsabil. Cred că, dincolo de tehnici și metode, psihoterapia este mereu o întâlnire între două ființe umane. Si, uneori, în acest spațiu de întâlnire, se produce vindecarea.