Ce este trauma de identitate? In acest articol poti gasi repere despre :

• identitate
• trauma de identitate
• identificare
• situatii care duc la trauma timpurie de identitate
• consecinte ale traumei de identitate
• cum poti trata trauma de identitate (psihoterapie trauma identitate).

Identitate

Tindem să credem că viața noastră începe la nașterea noastră. Totuși, există încă nouă luni de viață înainte, viața intrauterină.

Viața noastră începe de fapt la concepție. Aceasta este ziua pe care ar trebui să o sărbătorim cu adevărat. De obicei nu știm prea multe despre această zi.

În terapia dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, terapia psihotraumei orientată pe identitate, înțelegem că petrecem în corpul mamei noastre un moment crucial de formare a identității personale sau, dimpotrivă, de distrugere a identității noastre. Este momentul în care se formează prima și cea mai importantă relație, cu gazda noastră, mama. În această perioadă, prin sarcină, naștere și foarte devreme după naștere, ea este lumea noastră, sursa hrănirii noastre, casa în care ne dezvoltăm și creștem, singura casă pe care o cunoaștem.

Este un timp important al vieții noastre și ceea ce se întâmplă în acest timp ne influențează capacitatea de a deveni adulți încrezători și sănătoși.

Dacă mama are acces predominant la psihicul ei „sănătos”, adică nu a suferit în mod sever ca urmare a expunerii la situații traumatizante, ea este capabilă să perceapă copilul său nenăscut ca pe un individ unic, cu propriile sale dorințe și nevoi, separate de ale ei. Acesta este terenul pentru un început sănătos pentru copil, pe care își poate dezvolta propria identitate și autonomie.

Trauma de identitate (trauma timpurie)

În realitate însă, astfel de situații sunt rare. Mai frecvente sunt situațiile în care psihicul unei mame este splitat ca urmare a traumelor proprii. Rezultatul este că percepția ei despre realitate nu este clară și motivele pentru care vrea copilul nu sunt simple.

Este posibil astfel ca ea să nu vadă copilul ca pe un individ separat, unic, cu propria sa identitate. Ci să îl vadă ca pe o extensie a propriei sale persoane. Tendința este de a face copilul un obiect pentru propriile satisfacții și utilizări. Doar când mama este în partea sănătoasă a psihicului, își vede copilul ca pe un subiect cu propria viață.

Există multe motive pentru care femeile au sau doresc copii, dar adesea pot fi din motive inconștiente, confuze. Dar o mamă traumatizată își dorește copil pentru a-și îndeplini propriile nevoi și dorințe frustrate și nesatisfăcute.

Poate că vrea un copil pentru că este de așteptat ca ea să devină mamă. Poate copilul nenăscut „înlocuiește” un copil pierdut. Poate că mama vrea un copil pentru a-și salva căsnicia. Poate că mama așteaptă de la copilul ei iubirea pe care nu a primit-o de la mama sa. Poate ea vede inconștient copilul ca o sursă a împlinirii și a satisfacției ei.

Dacă copilul nu este văzut ca o ființă unică cu nevoi și dorințe, el este forțat la splitare. Aceasta este trauma de identitate, o traumă extrem de timpurie. Copilul este neputincios și dependent de mama. În pântece, el nu poate fi separat de ea. Dacă ea moare, el moare. El nu poate face nimic pentru sine. Neputința este starea primară a traumatizării, iar în pântece copilul este neajutorat și dependent în întregime de această relație pentru viața și supraviețuirea sa.

Identificarea – strategie de supraviețuire

Dacă mama nu acceptă sau nu respectă dorințele copilului, el este forțat să renunțe la ele, să se rupă de identitatea sa sănătoasă, să renunțe la fragilele și nou-dezvoltate semințe de autonomie. Singura lui opțiune este să se identifice cu nevoile și dorințele mamei, să se identifice cu ea.

Toate acestea au loc înainte ca el să-și dezvolte neo-cortexul, acea parte a creierului care se dezvoltă în anii următori ca abilitate de a raționa și de a înțelege. În perioada intrauterină, singurele componente ale creierului activ sunt creierul reptilian și creierul limbic, non-verbal. Aceasta înseamnă că el nu are acces la experiență conștientă și informația se pierde în mintea inconștientă.

Copilul crește în mod constant identificat cu dorințele și nevoile mamei sale. Apoi se identifică cu ale tatălui său. Pe măsură ce crește, se identifică cu ale profesorilor săi, cu ale prietenilor și așa mai departe. Pe termen lung, el nu mai știe ce vrea cu adevărat pentru că dorințele i-au fost refuzate, diminuate, ignorate și dovedite a fi lipsite de importanță. Copilul se obișnuiește să nu fie întrebat niciodată. Tot ceea ce știe este că ar trebui să pună nevoile celorlalți înaintea lui, să aibă grijă de ceilalți, în detrimentul îngrijirii de sine. Să sufere în timp ce îi asistă pe alții. A face altfel este considerat a fi egoist și nevrednic.

Copil nedorit și respins emoțional de către mamă

Respingerea emoțională a copilului de către mamă creează o dinamică internă de respingere. Copilul ajuns adult se respinge pe sine. Nu are încredere în sine, imaginea de sine ajunge să fie afectată sever. Cum mă ”vede” mama, ajung să mă văd și eu.

Cine sunt? Cat valorez? Sunt răspunsuri care depind de modul în care m-am simțit iubit/ă și primit/ă de timpuriu, ăncepând cu relația primară.

Motive de respingere

Există multe motive pentru care o mamă ar putea să nu-și dorească copilul:

• mama nu vrea să rămână gravidă și să aibă un copil;
• sarcina a fost o greșeală;
• concepția a fost violentă sau prin viol;
• concepția era coercitivă, neplăcută, plictisitoare, neemoțională;
• concepția a fost văzută ca o datorie;
• mama îl urăște pe tatăl copilului;
• sarcina este neplăcută și mamei îi este rău, este adesea bolnavă;
• mama este ambivalentă în a vrea sau nu un copil;
• mama este speriată de sarcină și de naștere;
• mamei i s-au spus multe lucruri înfricoșătoare despre a avea copii;
• datorită traumelor proprii din copilărie, mama este încă un copil din punct de vedere psihologic și își vede copilul ca pe un rival la satisfacerea nevoilor ei;
• mama îl percepe pe copil ca pe o provocare, o pierdere a resurselor și oportunităților ei;
• mama poate suferi de propria traumă de identitate, de a nu fi dorită, poate chiar urâtă de mama ei;
• ea poate să-și vadă copilul în mod inconștient ca pe cineva mai slab decât ea, așa că se poate răzbuna pentru propria victimizare;
• dacă mama a fost abuzată când era copil, ea ar putea vedea copilul ei nenăscut ca potențial abuzator.

Consecințe

O mamă poate să își urască copilul nenăscut, poate dori ca el să moară sau poate considera sarcina ca o greșeală, poate să-și petreacă timpul gândindu-se la abandonarea copilului sau încercând să facă un avort. Desigur, dacă avortul are succes, asta este, dar de multe ori încercările de avort nu au succes și acest lucru are implicații masive pentru relația viitoare dintre mamă și copil, chiar dacă copilul nu poate avea o amintire conștientă a rupturii sale psihice (trauma timpurie). Problema nerostită stă în spațiul dintre mamă și copil, împreună cu orice sentimente, cum ar fi vina sau resentimentul pe care mama îl poate avea față de copil.

Toate aceste atitudini conștiente și inconștiente ale mamei față de copilul ei influențează relația dintre mamă și copilul pe care ea îl poartă în pântecele ei. Cei doi nu pot avea o relație. Copilul din uter este într-o mare măsură o parte fizică și emoțională a mamei, mama „hrănește” copilul fizic și emoțional. Copilul nu poate respinge ceea ce îl hrănește sau orice parte a mamei. Chiar dacă mama respinge emoțional copilul, copilul nu poate respinge mama. Viața și existența lui depind de ea. Are nevoie de ea pentru a supraviețui. Un copil nedorit își iubește mama și se confruntă cu lipsa iubirii mamei sale.

Rezultatul este că mama nu dorește copilul, iar experiența mai mult sau mai puțin conștientă a copilului de a nu fi dorit domină subtil și definește relația lor și relațiile ulterioare ale copilului. Cu alte cuvinte, mama devine un agresor periculos pentru copilul ei. Copilul își poate trăi viața ca victimă, ca singura formă de relație pe care o cunoaște.

Dinamica Agresor-Victimă

Mama și copilul dezvoltă mai degrabă o relație Agresor-Victimă decât o relație sănătoasă, în care mama se simte victima copilului ei nedorit, iar prin respingerea și sentimentele ei confuze față de copil, ea devine agresorul copilului. Copilul neajutorat este o victimă, în întregime dependent de mama agresoare.

Când mama nu vrea copilul, nu vrea ca el să existe, atunci singura lui opțiune este alinierea cu dorința mamei lui ca el să nu existe; dorința lui de a trăi este anulată, moderată și definită de dorința mamei că el nu ar trebui să trăiască. Trauma timpurie nerecunoscută și nevindecată îl va menține pe copil respins în repetate gânduri și tendințe suicidare.

Auto-respingere, auto-agresare

Identificarea copilului cu dorința mamei sale ca strategie de supraviețuire înseamnă că el se identifică cu ura și respingerea mamei față de el. Copilul internalizează mama agresoare și devine un agresor pentru el însuși, ignorându-și nevoile și dorințele și subjugându-și voința în acord cu cea a mamei, internalizată.

În același timp, copilul se simte permanent neajutorat și vulnerabil și poate folosi această neajutorare și vulnerabilitate ca strategie de supraviețuire pentru a-și gestiona viața. Rezultatul este o non-viață, o viață de subminare și eșec persistent, iar toate relațiile sunt susceptibile de a repeta dinamica victimă-agresor din copilărie.

Conflictul intern dintre aspirațiile Sinelui Sănătos, care este întotdeauna potențial disponibil după o traumă psihică, și strategiile Sinelui Supraviețuitor, care în acest caz este sinele agresor internalizat, domină viața persoanei. Nu poate exista viață de sine autentică; nu poate exista decât o repetiție nesfârșită a dinamicii relaționale premature.

Din această traumă originară se pot dezvolta, printre altele, bolile autoimune sau poate fi prezentă permanent ideea suicidară.

Identificare vs. relație

Identificarea este strategia primară de supraviețuire în trauma de identitate. Copilul respins este forțat să se identifice cu nevoile și dorințele mamei și crește cunoscându-se numai prin identificarea cu nevoile și dorințele altora, prin reflectarea modului în care alții îl percep.

Este important să ne dăm seama că aceasta nu este o relație. Identificarea este complet diferită de a fi în relație reală cu o altă persoană. Relația reală presupune un sine puternic sănătos, iar un sine puternic sănătos este cel care deține propria „voință” și propria identitate.

Psihoterapie trauma de identitate

Un pas definitoriu în procesul de psihoterapie traumă de identitate și vindecarea unei astfel de relații devastatoare cu propriul sine este să cunoști, să vezi, să recunoști, să fii capabil să spui: „Da, sunt un agresor pentru mine și, da, în relația cu mama am fost în pericol.”

Noi avem nevoie să ne luăm în serios trauma de identitate. Este dificil pentru că este o traumă timpurie, pentru care nici nu avem amintiri conștiente. Aveam nevoie de mama noastră și a ne permite să o vedem ca agresor, să știm că am fost în pericol în vreun fel în relație cu ea, este într-adevăr dureros. Pentru a face o astfel de călătorie de vindecare, e de luat în serios faptul că este o problemă profund dureroasă, care poate stimula sentimente de vinovăție, de neloialitate și de trădare a mamei, dar, desigur, trădarea a fost a ei.

Procesul de psihoterapie recuperare identitate necesită timp. Pentru a ajunge la trauma timpurie în procesul de psihoterapie trauma de identitate sunt necesari mulți pași, multe „intenții”, multe explorări, dar fiecare pas, fiecare intenție alimentează următorul pas și următoarea intenție. Fiecare pas ne eliberează de această traumă timpurie omniprezentă. Fiecare pas mărește gradul de conștientizare, fiecare pas întărește sinele nostru sănătos și ne permite să ne confruntăm cu realitatea acestei traume, să aflăm cine suntem cu adevărat și să găsim un nou fel de relație cu noi înșine, cinstit și real, eliberat de nevoia de a ne identifica cu alții pentru a ne cunoaște pe noi înșine.

În procesul de psihoterapie trauma identitate folosesc modele teoretice si practice specifice psihoterapiei traumei, Metoda Intenției și NARM.

Ai întrebări sau dorești să faci o programare?

*

Traducere si adaptare dupa „Trauma of identity and the unwanted child”, un eseu de  Vivian Broughton. Sursa: http://www.vivianbroughton.com/?p=2789

Citește despre trauma simbioticș (de iubire) aici.

Ilustrație: Daniela Dumitru