Tag Archives: corp-si-trauma

Recuperarea identității din capcana mediului „normal”

Recuperarea identității începe în momentul în care înțelegem că „normalul” în care am trăit nu a fost întotdeauna un teren fertil pentru creștere, ci, mai degrabă, o barieră invizibilă care ne-a forțat să ne deconectăm de cine suntem cu adevărat.

De multe ori, cele mai aspre judecăți pe care le purtăm împotriva propriei persoane nu sunt bazate pe realitate, ci pe o eroare de percepție a contextului.

În contextul traumatizării, un mod de supraviețuire este să luăm mediul în care trăim ca pe o constantă universală, un „normal” de neatins, iar dacă noi nu ne ridicăm la înălțimea unor așteptări (adesea absurde), concluzia este rapidă și dureroasă:

„Eu sunt de vină. Eu nu sunt suficient de bun/ă. Eu sunt defect/ă.”

Pași pentru recuperarea identității

1. Iluzia Normalității: „obișnuit” nu înseamnă „sănătos”

Trauma de dezvoltare se hrănește din lipsa de perspectivă.

Un exemplu:

Dacă într-o cameră de cămin din anii ’90, cinci studente stau înghesuite, fără acces la informație și cu profesori care nu au opinii despre ce se întâmplă politic, acea stare de privare devine „aerul” pe care ele îl respiră.

Atunci când societatea sau presa le întreabă: „Care e opinia voastră politică?”, cel mai probabil că ele nu văd zidurile invizibile ale dezinformării, trauma transgenerațională a tăcerii din comunism sau propria traumă de dezvoltare. Ele văd doar „ignoranța” lor.

Mecanismul este simplu și crud: Dacă exteriorul este prezentat în mod repetat „perfect” sau „standardul”, așa este internalizat de către copil în perioada sa de dezvoltare! Pe cale de consecință, orice disfuncție a mediului exterior este atribuită sinelui și rămâne un mecanism pe termen lung, iar frustrarea legitimă față de condițiile de viață este reprimată și transformată în autoinvinuire.

2. Identitate construită pe autoanulare

Când ne anulăm reacțiile naturale (furia, confuzia, neputința) pentru a ne adapta unui mediu limitativ, identitatea noastră se rupe, se deformează.

  • Identitatea reală: Am nevoie de resurse, sprijin și informație pentru a mă dezvolta firesc.
  • Identitate asumată (identificare): Sunt o persoană „leneșă”, „ignorantă” sau „incapabilă”, care trebuie să depună mai mult efort. (De fapt, un efort dublu pentru a compensa ceea ce îmi lipsește de fapt din exterior!)

O astfel de identificare ne împinge către perfecționism. Încercăm să „facem mai bine”, să „fim mai mult”, atacându-ne constant pentru a ne forța să ne potrivim într-o matriță care, în realitate, este strâmbă.

3. De la Autocritică la Furie Eliberatoare

Recuperarea identității începe în momentul în care reușim să privim „fotografia întreagă”.

Vindecarea nu vine din a ne convinge că suntem „deștepți” în ciuda faptului că nu aveam o opinie politică în 1991.

Vindecarea vine din trăirea furiei sănătoase! Din conștientizarea că: „Nu aveam cum să am o opinie! Nu aveam acces la informație, nu aveam mentori, veneam dintr-un sistem care dezimforma continuu și care m-a învățat că a vorbi e periculos.”

Această furie nu este distructivă, ci este o forță care ne recuperează demnitatea. Ea mută responsabilitatea de pe umerii individului înapoi la contextul care l-a privat de resurse.

4. Invitație la o „Auditare a Contextului”

Dacă te regăsești în acest ciclu al autodevalorizării, încearcă să faci un exercițiu de observator obiectiv asupra propriei istorii:

  1. Identifică momentul: „Atunci m-am simțit insuficient/ă.”
  2. Lărgește cadrul: Ce resurse (emoționale, materiale, informaționale) aveam? Ce resurse îmi lipseau de fapt?
  3. Observă mediul: Era mediul unul care susține dialogul, clarificarea, creșterea sau mai degrabă un mediu închis, necomunicativ, oprimant sau excesiv de laudativ cu sine ? Nu de puține ori sistemele (familii, instituții sau regimuri politice) pretind că sunt perfecte în timp ce îi fac pe indivizi să se simtă inadecvați.
  4. Redefinește identitatea: Nu ești „cel care a eșuat”, ci „cel care a supraviețuit unui mediu restrictiv”.

Psihoterapie pentru recuperarea identității. Susținere în loc de Anulare

Identitatea noastră nu este o insulă izolată. Ea este un ecosistem. În realitate ne face rău să ne atacăm pentru că nu am rodit într-un sol arid,! Ceea ce ne face bine (și pentru că este în acord cu realitatea), este să ne oferim compasiune pentru efortul de a fi supraviețuit acelei secete!

Recuperarea identității și sentimentul că ești „suficient/ă” nu vin doar din înțelegerea cognitivă. Aceasta este doar primul pas. E necesar să poți să recunoști propriul adevăr în contextul în care ai trăit.

Trauma este stocată în corp, în reacții automate de devalorizare și în dificultatea de a accesa furia protectivă. De aceea procesul de recuperare nu este simplu. Dar nu trebuie să fi singur!

Putem lucra împreună într-un proces terapeutic. În cadrul cabinetului, facem loc adevărului care există deja în corpul tău și furiei tale. Furia este o parte din tine pe care o putem recupera ca funcție protectivă, esențială pentru sănătatea psihică.

Servicii oferite:

Imagine: ilustrația care însoțește articolul îmi aparține și reprezintă o metaforă vizuală a procesului de creștere și supraviețuire într-un mediu restrictiv, care nu oferă resursele necesare.

Anorexia și autocritica: De ce mă simt inadecvată în propriul corp?

Un articol despre anorexie ca dependenta; anorexia ca mecanism de supravietuire; experienta familiala timpurie; mitul partenerului perfect/partenerei perfecte.

Anorexia ca dependență

A sta nemancata poate fi asemenea unei dependente.

In mod tipic, anorexia incepe in adolescenta sau la inceputul maturitatii cu o dieta. Pe masura ce dieta progreseaza, persoana ignora mesajele corpului, care trece la producerea unei cantitati crescute de opioide. Apare o stare de euforie datorata opioidelor produse si persoana poate deveni dependenta de experienta infometarii in sine.

Tipic persoanelor cu anorexie este ca au o mare dificultate in a recunoaste si a contine senzatiile si starile emotionale. Cand nu stii cum sa gestionezi emotiile dificile, le eviti. Persoanele cu anorexie severa au o personalitate supracontrolata. Le este foarte dificil sa recunoasca sau sa exprime furia sau propriile dorinte.

Prin infometare, persoana descopera ca poate obtine o anumita alinare de la emotiile pe care nu stie sa le gestioneze. Eliminarea mancarii este un mod de a preveni cresterea propriilor emotii care ameninta sa iasa la suprafata. Opioidele dau un efect de amortire si de distantare de emotii.

Anorexia devine o solutie la dificultatile de autoreglare psihica.

Anorexia, mecanism de supravietuire

Lipsita de incredere emotionala, persoana tinde sa devina foarte ambitioasa si perfectionista intr-o incercare de a fi valorizata din exterior. Ar putea fi important sa fie perfecta sub orice aspect astfel incat sa nu supere pe cei de care depinde. Dar un comportament anorexic poate produce in fapt suferinta si conflicte intense persoanelor de atasament.

Focusul este asupra mancarii si greutatii si persoana se decupleaza de corp si de emotiile percepute ca fiind inconfortabile. Ruptura psihica a intervenit de foarte timpuriu si este mentinuta printr-o conditionare persistenta de suprimare a emotiilor. Cu cat focusul ramane pe mancare si greutate, persoana se disociaza tot mai mult de sine si isi restrange posibilitatile de autoreglare sanatoase.

Experiența familială timpurie

Experiența familială tipică este că, de foarte timpuriu, copilul se află sub presiunea de a îndeplini nevoile psihologice ale mamei. Părinții au nevoie de copil ca de o sursă de alinare pentru ei. Copilul devine o extensie a lor și nu un individ separat de aceștia. Ei nu creează deloc siguranță pentru copilul lor. Copilul suferă de timpuriu de trauma de identitate.

Copilul încearcă să aibă succes, să îi facă pe plac mamei, să nu o rănească sau să nu o dezamăgească. El se conformează dorințelor părinților pentru a-i menține fericiți și evită emoțiile negative care nu sunt tolerate în familie. Copilul simte că nu îi poate spune mamei problemele sale deoarece ea nu face față, nu îl poate conține. Uneori mama îi neagă copilului emoțiile, ea având dificultăți în a recunoaște stările acestuia, așa că i le atribuie pe ale ei. Copilul ajunge într-o trauma a iubirii.

Deși se poate afla mereu în prezența mamei, copilul nu are experiența de a fi îngrijit sau în siguranță cu ea.

În copilăria timpurie nu se construiește o experiență satisfăcătoare de dependență cu persoana de atașament (mama). Sentimentele bebelușului nu sunt identificate și nu li se răspunde potrivit. De fapt, lui nu i se permite să aibă propriile sentimente. El se confruntă în permanență cu propriile nevoi relationale, făra a avea cum să și le satisfacă singur. Un bebeluș este în totală dependență de persoana de atașament.

Consecințe

Faptul că sentimentele sunt ignorate, negate sau etichetate în mod greșit face dificil pentru un copil să își cunoască propriile sentimente sau să aibă încredere în ele. Implicit, copilul primește mesajul că își supără părinții dacă are nevoi și sentimente pe care părinții nu le vor. Mesajul ascuns este acela că sentimentele lui nu contează și nu sunt luate în serios.

Copilul manifestă emoțiile pe care celelalte persoane se așteaptă să le aibă. Emoțiile reale rămân mai degrabă senzații vagi, corporale. Copilul se înstrăinează de propriul corp. Pe măsură ce se apropie de maturitate, își dezvoltă o personalitate fuzională, dependentă de agresori. Are dificultăți în a se separa de părinți, deoarece aceștia au nevoie de el.

Mitul partenerului perfect/partenerei perfecte

Ca adult, tânjește după partenerul perfect care ar putea să îi ofere îngrijirea adecvată și să fie înțeles fără cuvinte. Tânjește să îi fie îndeplinite dorințele ca prin magie și să îi fie anticipate nevoile fără să spună nimic. În psihic continuă să existe o parte blocată la stadiul de bebeluș, ale cărui nevoi nu au fost împlinite. Această parte caută experiențe de fuziune cu un îngrijitor care îl primește și îl conține cu ce are el nevoie.

Ca adult este predispus la a rămâne foarte dependent de ceilalți, sperând ca celălalt să îl ajute să se simtă bine. Alte personalități, „mai evitante”, se tem să depindă de altcineva care ar putea să îi abandoneze și aleg să rămână într-o relație mai puțin armonioasă, chiar nesatisfăcătoare, solicitând puține lucruri pentru a evita abandonul.

Când în relația timpurie nu a existat o acceptare a tuturor emoțiilor, inclusiv a furiei și tristeții, atunci acestea sunt greu de tolerat și de experimentat în întregime. Când părinții nu reușesc să le conțină, atunci copiii nu își pot dezvolta această capacitate. Nu este posibil să te autoîngrijești și să îți conștientizezi propriile emoții dacă acest lucru nu a fost făcut mai întâi de către altcineva pentru tine.

Psihoterapie

Anorexia, încercarea de a fi drăguță sau puternică cu menținerea deconectării de corp și de emoții, este o direcție periculoasă. Emoțiile, chiar și cele negative, au un rol de semnalizare a ceea ce se întâmplă cu noi, cum ne influențează mediul extern și cum răspundem la el. Ele sunt o sursă de informații valoroase cărora este sănătos să le acordăm atenție.

.Dacă te preocupă starea ta și simți că ai nevoie de sprijin de specialitate îmi poți scrie .

Contactează-mă pe WhatsApp
Programeaza sedinta

Bibliografie:

Gerhardt, S. Importanta iubirii. Calea prin care afectiunea modeleaza creierul bebelusului. Editura Dao Psi.

Sursa foto: beatingeatingdisorders.com

Atac de panica: cauze, simptome si tratament

Un articol despre atacurile de panica: ce este un atac de panica, ce se intampla, cauze aparitie si tratament atacuri de panica.

Ce este un atac de panica

Un atac de panica este o perioada, delimitata in timp, in care persoana simte frica sau disconfort intens insotite de simptome somatice numeroase. Simptomele nu par a fi legate de vreo problema ori o situatie concreta. Atacul de panica:

  • loveste brusc
  • atinge rapid punctul de intensitate maxima
  • apare un sentiment de moarte iminenta sau catastrofa
  • apare o nevoie urgenta de distantare de experienta

Ce se intampla intr-un atac de panica

Un atac de panica este o prabusire brusca a tot ce ne sustine, a tot ce ni se pare obisnuit. Pare ca pamantul pe care stam ne fuge dintr-o data de sub picioare. Dupa primul atac de panica incepem sa ne pierdem increderea in noi si in ceea ce e in jurul nostru. Ne vin in minte ganduri precum: Pot sa mai am incredere in corpul meu? In oamenii din jurul meu? In masina mea?

Se instaleaza teama de a nu face alte atacuri de panica si cautam sa ne indepartam de situatiile in care au avut loc atacurile anterioare.

Viata pare intoarsa pe dos si stilul de viata se modifica brusc. Daca inainte de atac ne consideram independenti, dintr-o data ne este foarte greu sa ramanem sau sa dormim singuri ori sa mergem in locurile in care am trait primul atac. Aparitia tulburarii de panica aduce o pierdere brusca a independentei pe care o percepem ca pe o regresie. Nu mai putem face lucruri pe care le faceam natural.

Cauze aparitie

Perioada de varf pentru aparitia unui atac de panica este intre adolescenta tarzie si varsta de 35 ani. Aceasta este perioada din ciclul de viata in timpul careia ne despartim in mod normal de familiile de origine. Trecerea la un mediu diferit de spatiul casei ne expune la solitudine si vulnerabilitate. Atacurile de panica apar cand autonomia noastra creste disproportionat in raport cu sprijinul primit. Avem dificultati in a primi sprijin de la ceilalti sau a crea noi relatii. De asemenea atacurile de panica sunt un simptom al unei evolutii prea rapide si ne luptam pentru o autonomie mai mare.

In procesul de psihoterapie ies la iveala experiente traumatice din perioada copilariei, doliu neprocesat dupa o figura de atasament, incheierea unei relatii. Facem legaturi cu faptul ca in familia de origine nu era posibil niciodata sa ne exprimam durerea sau furia. Unul dintre parinti sau chiar amandoi se panicau atat de tare incat grija era tot timpul indreptata catre adulti. Nu era cineva disponibil sa ne linisteasca. Pentru a ne adapta la un astfel de mediu, am fost fortati sa ne reprimam nevoile psihice de relatie.

De asemenea suntem fortati sa ne dezvoltam un model de autosuficienta si ne straduim sa fim copilul perfect. Apar adesea credinte care tind puternic spre autosuficienta: Trebuie sa ma descurc singur., Nu trebuie sa ma bazez pe nimeni., Trebuie sa fiu bine.

Rupti de nevoile pe care le reprimam constant, ne construim sentimentul de securitate prin a controla in exces mediul. Experienta de a avea atacuri de panica ne pune in contact cu fragilitatea noastra si cu nevoia de a fi aproape de ceilalti, in timp ce controlul si autosuficienta mai degraba ne fac rau.

Tratament – psihoterapie atac de panica

In primele etape ale unui tratament pentru atacuri de panica eu acord o atentie speciala respiratiei si relaxarii musculare. Meditatia Mindfulness si mentalizarea ne ajuta in acest sens. Ajut clientul sa perceapa atacurile de panica ca pe o stare de rau si nu ca un eveniment de care sa ii fie frica. De asemenea sprijin clientul in:

  • acceptarea vulnerabilitatii sale
  • identificarea si acceptarea nevoilor relationale
  • diminuarea presiunii de a fi autosuficient
  • diminuarea presiunii de a fi perfect
  • contactul cu emotiile si senzatiile corpului
  • contactul sanatos cu ceilalti si a sta in compania celorlalti
  • exprimarea nevoilor si trairilor in compania celorlalti fara teama

Sintetic, un tratament eficient presupune sa am in vedere niste teme distincte si sa sprijin clientul pentru a trece :

  1. de la simptomul fizic la frica: de la atacul de panica perceput ca un risc de moarte la perceperea fricii de atacul in sine;
  2. de la frica la sentimentul de singuratate – sprijin constientizarea sentimentului de singuratate si continerea trairii de durere;
  3. de la singuratate la apartinere: sprijin construirea de relatii sanatoase;
  4. de la apartinere la separare: sprijin clientul sa functioneze separat fara a se simti singur.

Aceste teme nu apar in mod necesar intr-o ordine rigida, ci mai degraba ca teme recurente si intretesute unele cu altele.

Contacteaza psihoterapeut

Bibliografie:

Francesetti, G., Gecele, M., Roubal, J. (2014). Aplicatii clinice ale psihoterapiei Gestalt. Perspectiva terapiei Gestalt asupra atacurilor de panica, de Gianni Francesetti. Bucuresti: Editura Gestalt Books.

Sursa foto: Panic attack, painting by Tatjana Armus