Arhive etichetă: parentificare

De ce nu mă pot juca ca adult? Ce să fac?

Mulți adulți ajung să își spună „Nu mă pot juca ca adult.” Ei nu pot să se relaxeze fără un scop. Nu știu să facă ceva doar pentru plăcere. Nu se pot juca cu copiii lor. Orice activitate trebuie să fie utilă, productivă sau orientată spre performanță.

Dacă te regăsești în această experiență, este important să știi că dificultatea de a te juca nu este un defect. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. De multe ori, ea are rădăcini relaționale profunde.

Incapacitatea de a te juca la vârsta adultă este adesea o formă de hiper-responsabilizare, apărută ca mecanism de supraviețuire în urma unei traume de dezvoltare. Atunci când mediul timpuriu nu a oferit siguranță, sistemul nervos rămâne blocat în modul de alertă și privește relaxarea ca pe un risc.

Joaca presupune siguranță.

Un copil se joacă liber atunci când:

  • se simte protejat,
  • are un adult disponibil emoțional,
  • nu trebuie să fie responsabil pentru starea altora,
  • nu trăiește într-un mediu tensionat sau imprevizibil.

Când aceste condiții lipsesc, copilul nu se mai poate juca spontan. Se adaptează. Devine atent, responsabil, organizat.

În astfel de contexte, joaca nu dispare pentru că nu există dorință, ci pentru că nu este sigură.

La maturitate, această organizare interioară rămâne activă. Iar senzația „nu mă pot juca ca adult” reflectă adesea un sistem psihic care a învățat să supraviețuiască, nu să se relaxeze.

Ce se activează când încerc să mă joc ca adult

Când un adult încearcă să încetinească și să facă ceva doar pentru plăcere, cu sine sau cu copiii, pot apărea reacții precum:

  • neliniște inexplicabilă
  • vinovăție
  • senzația că pierde timpul
  • teama că „dacă mă opresc, pierd controlul”.

Pentru multe persoane, munca și funcționarea au devenit echivalentul siguranței. A fi productiv a însemnat a fi acceptat. În acest context, joaca pare inutilă sau chiar periculoasă.

Astfel, „nu mă pot juca ca adult” nu este o alegere conștientă, ci rezultatul unei adaptări vechi.

Spontaneitatea dispare atunci când criticul interior ne judecă fiecare gest. Redescoperirea jocului înseamnă și îmblânzirea acestei voci critice.

Când apare dorința de joacă la adult

Interesant este că dorința de joacă apare adesea abia când viața devine mai stabilă.

Când nu mai este nevoie de supraviețuire continuă, psihicul începe să caute bucurie, spontaneitate, creativitate.

Însă odată cu această dorință poate apărea și tristețea. Tristețea pentru copilul care nu a avut spațiu să se joace. Pentru perioada în care responsabilitatea a venit prea devreme.

De aceea, procesul prin care un adult învață să se joace nu este întotdeauna exuberant. Uneori este delicat, lent și poate conține și doliu.

Ce nu înseamnă să te joci ca adult

A te juca ca adult nu înseamnă:

  • să transformi joaca într-un nou proiect,
  • să performezi creativ,
  • să monetizezi hobby-uri,
  • să devii „mai interesant”.

Joaca autentică nu are scop utilitar. Ea există pentru experiență, nu pentru rezultat.

Pentru un psihic obișnuit să fie productiv permanent, acest lucru poate fi dificil de tolerat.

Când „nu mă pot juca ca adult” este un simptom

Blocajul de a te juca poate fi un indicator al unei istorii de:

În psihoterapie, procesul nu presupune „învățarea jocului” ca tehnică, ci reconstruirea unui spațiu intern de siguranță. Joaca apare natural atunci când sistemul nervos începe să se simtă în siguranță. Joaca nu poate fi forțată.

De la ”nu mă pot juca ca adult” la vitalitate

Uneori primul pas nu este să te joci, ci să observi că nu poți. Să vezi ce apare când încerci să stai fără scop. Să observi tensiunea, vocea critică, graba de a face ceva util.

Recunoașterea faptului „nu mă pot juca ca adult” poate fi începutul unei relații mai blânde cu propria istorie.

Dacă dificultatea de a te relaxa, de a simți bucurie sau de a face lucruri fără scop util îți este familiară, explorarea acestor teme într-un cadru psihoterapeutic poate aduce claritate și siguranță interioară. Într-un cadru sigur, fără presiune și fără evaluare, joaca poate reapărea natural.

Dacă te regăsești în această descriere și simți că relaxarea este o luptă, psihoterapia centrată pe traumă (NARM, IoPT Metoda Intenției) te poate ajuta. Procesul terapeutic vizează transformarea mediului interior dintr-unul critic într-unul securizant, permițând vocii tale personale să se exprime liber prin joc și creativitate.

Îmi poți scrie direct

Contactează-mă pe WhatsApp

Ilustrație de Daniela Dumitru

Neglijare emoțională: Copilul forțat să crească singur

Un articol despre neglijare emoțională: ce înseamnă, consecințele în viața adultă ale maternajului primit și cine poate fi o mamă bună.

Calitatea maternajului pe care îl primim de timpuriu ne modelează semnificativ dezvoltarea.

Sunt mulți factori care au impact asupra noastră, precum: legătura cu tatăl și alți adulți, mediul, dinamicile din familie, bolile, diferiți factori de stres. În ciuda acestor numeroși factori, impactul relației cu mama rămâne semnificativ.

O „mamă bună” are capacitatea de a forma legături afective. Lipsa mamei atente, grijulii, conectată cu sine, e un mare handicap, deoarece dobândim serioase deficiențe în structura psihică.

În cazul neglijării emoționale resimțim un gol, dificultate de conectare, singurătatea, dar nu putem recunoaște ce ni s-a întâmplat. Putem recunoaște ceea ce ne-a lipsit doar în măsura în care avem și experiențe diferite, de contact emoțional bun.

Psihoterapeuta Jasmin Lee Cori aduce informații relevante despre neglijarea emoțională într-un limbaj accesibil în cartea ei ”Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, Ed. Trei. Vă recomand să-i citiți cartea dacș simțiti că rezonați sau sunteți curioși să cunoașteti mai mult.

Ce înseamnă neglijare emoțională?

Când părintele nu satisface nevoile rezonabile ale copilului ce țin de dezvoltarea sa emoțională și de conturarea unui sentiment sănătos al sinelui, vorbim de neglijare emoțională. Neglijarea emoțională este lipsa acțiunii. Interacțiunile lipsesc sau sunt prea puține. Lipsește conexiunea, apropierea fizică și emoțională, lipsește oglindirea și conținerea emoțională. În această absență, sentimentul de sine — „cine sunt” — este foarte perturbat.

Când nu primim un maternaj suficient, nu avem amintiri în care mama să fi fost apropiată de noi. De exemplu, nu ne amintim să fi fost ținuți în brațe, priviți cu iubire sau receptați la nivel afectiv. Nu ne amintim ca mama să ne accepte emoțiile ori să ne arate că îi pasă de trăirile noastre. De fapt, e un sentiment adânc de singurătate pe care îl retrăim. Adesea ne simțim îndepărtați, subapreciați sau ni se spune să ne simțim altfel decât ne simțim.

Poate că ne amintim cum mama ne pregătea masa ori era mai atentă când eram bolnavi, dar atingerile erau mai degrabă dure, automate, fără afecțiune. Creștem cu convingerea că am fost iubiți, dar fără a ne simți iubiți, mai ales dacă mama a făcut eforturi în direcția unor activități precum ședințele la școală, petrecerile de ziua de naștere sau pregătirea meselor.

Din păcate, în multe familii nu există aproape deloc un contact emoțional. Nu există conversații reale, ci doar un nivel minim de comunicare funcțională. Lipsesc acele discuții despre schimbările ce se produc și cum e fiecare afectat. Lipsește sprijinul și ghidajul atunci când copilul nu își poate tolera emoțiile ori se îndoiește de sine. Părinții nu au acces la vitalitatea lor pentru a participa la joaca copilului sau pentru a se bucura de micile succese ale acestuia. În schimb, există presiunea menținerii iluziei „familiei fericite”.

Consecințele neglijării emoționale

Când suntem mici, nu avem perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Nu avem conceptele și noțiunile unui adult. Dezvoltăm convingerea greșită că, atunci când suntem răniți, ignorați sau abandonați, e din cauza a ceva ce am făcut. Creștem cu credința că nu merităm, suntem răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar ne ghidează în viață.

În lipsa unei mame calde, nu ne simțim prezenți în relații sau capabili de conexiuni relaționale. Ne simțim deconectați, pierduți și dezrădăcinați, fără a avea un sentiment de apartenență. Deseori nu putem face parte dintr-o comunitate și nu ne putem conecta profund cu altcineva.

O altă consecință devine vizibilă atunci când observăm modul în care ne oferim nouă înșine maternaj și când recunoaștem același tipar trăit în relație cu mama.

Conștientizăm că nu știm cum să ne încurajăm sau să ne sprijinim pe noi înșine, că nu știm să fim răbdători și grijulii, că nu știm cum să ne luăm în considerare nevoile și limitele.

Putem să recunoaștem un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.

Din păcate, foamea de iubire și. dependenta ne poate determina să rămânem în relații abuzive sau nesatisfăcătoare .

În lipsa unui punct de reper interior legat de ce înseamnă să fii iubit, acceptăm orice sau, dimpotrivă, credem că e mai ușor fără relații și fără iubire.

Din foame după afectivitate putem dezvolta fixații asupra mâncării. Astfel, ne confruntăm cu tulburari serioase de comportament alimentar, inclusiv mâncatul compulsiv.

Cine poate fi „mama bună”?

Termenul „mamă bună” poate face referință la orice adult care preia un rol grijuliu, încurajator, protectiv. Putem include aici, în afara mamei biologice, mama adoptivă, mama vitregă, o bunică, o mătușă sau orice persoană care ne-a crescut. Chiar și un tată potrivit poate prelua acest rol. Și alți oameni din afara familiei pot contribui la satisfacerea anumitor nevoi ale unui copil: profesori, terapeuți, medici, mame ale prietenilor, vecini.

Pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem că acel copil căruia i-au fost neglijate nevoile este în continuare în interiorul nostru, sarcina noastră e dublă: să ne vindecăm rănile și să descoperim cum să devenim „mame bune” pentru noi înșine.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: Neglijare emoțională, Daniela Dumitru

Anorexia și autocritica: De ce mă simt inadecvată în propriul corp?

Un articol despre anorexie ca dependenta; anorexia ca mecanism de supravietuire; experienta familiala timpurie; mitul partenerului perfect/partenerei perfecte.

Anorexia ca dependență

A sta nemancata poate fi asemenea unei dependente.

In mod tipic, anorexia incepe in adolescenta sau la inceputul maturitatii cu o dieta. Pe masura ce dieta progreseaza, persoana ignora mesajele corpului, care trece la producerea unei cantitati crescute de opioide. Apare o stare de euforie datorata opioidelor produse si persoana poate deveni dependenta de experienta infometarii in sine.

Tipic persoanelor cu anorexie este ca au o mare dificultate in a recunoaste si a contine senzatiile si starile emotionale. Cand nu stii cum sa gestionezi emotiile dificile, le eviti. Persoanele cu anorexie severa au o personalitate supracontrolata. Le este foarte dificil sa recunoasca sau sa exprime furia sau propriile dorinte.

Prin infometare, persoana descopera ca poate obtine o anumita alinare de la emotiile pe care nu stie sa le gestioneze. Eliminarea mancarii este un mod de a preveni cresterea propriilor emotii care ameninta sa iasa la suprafata. Opioidele dau un efect de amortire si de distantare de emotii.

Anorexia devine o solutie la dificultatile de autoreglare psihica.

Anorexia, mecanism de supravietuire

Lipsita de incredere emotionala, persoana tinde sa devina foarte ambitioasa si perfectionista intr-o incercare de a fi valorizata din exterior. Ar putea fi important sa fie perfecta sub orice aspect astfel incat sa nu supere pe cei de care depinde. Dar un comportament anorexic poate produce in fapt suferinta si conflicte intense persoanelor de atasament.

Focusul este asupra mancarii si greutatii si persoana se decupleaza de corp si de emotiile percepute ca fiind inconfortabile. Ruptura psihica a intervenit de foarte timpuriu si este mentinuta printr-o conditionare persistenta de suprimare a emotiilor. Cu cat focusul ramane pe mancare si greutate, persoana se disociaza tot mai mult de sine si isi restrange posibilitatile de autoreglare sanatoase.

Experiența familială timpurie

Experiența familială tipică este că, de foarte timpuriu, copilul se află sub presiunea de a îndeplini nevoile psihologice ale mamei. Părinții au nevoie de copil ca de o sursă de alinare pentru ei. Copilul devine o extensie a lor și nu un individ separat de aceștia. Ei nu creează deloc siguranță pentru copilul lor. Copilul suferă de timpuriu de trauma de identitate.

Copilul încearcă să aibă succes, să îi facă pe plac mamei, să nu o rănească sau să nu o dezamăgească. El se conformează dorințelor părinților pentru a-i menține fericiți și evită emoțiile negative care nu sunt tolerate în familie. Copilul simte că nu îi poate spune mamei problemele sale deoarece ea nu face față, nu îl poate conține. Uneori mama îi neagă copilului emoțiile, ea având dificultăți în a recunoaște stările acestuia, așa că i le atribuie pe ale ei. Copilul ajunge într-o trauma a iubirii.

Deși se poate afla mereu în prezența mamei, copilul nu are experiența de a fi îngrijit sau în siguranță cu ea.

În copilăria timpurie nu se construiește o experiență satisfăcătoare de dependență cu persoana de atașament (mama). Sentimentele bebelușului nu sunt identificate și nu li se răspunde potrivit. De fapt, lui nu i se permite să aibă propriile sentimente. El se confruntă în permanență cu propriile nevoi relationale, făra a avea cum să și le satisfacă singur. Un bebeluș este în totală dependență de persoana de atașament.

Consecințe

Faptul că sentimentele sunt ignorate, negate sau etichetate în mod greșit face dificil pentru un copil să își cunoască propriile sentimente sau să aibă încredere în ele. Implicit, copilul primește mesajul că își supără părinții dacă are nevoi și sentimente pe care părinții nu le vor. Mesajul ascuns este acela că sentimentele lui nu contează și nu sunt luate în serios.

Copilul manifestă emoțiile pe care celelalte persoane se așteaptă să le aibă. Emoțiile reale rămân mai degrabă senzații vagi, corporale. Copilul se înstrăinează de propriul corp. Pe măsură ce se apropie de maturitate, își dezvoltă o personalitate fuzională, dependentă de agresori. Are dificultăți în a se separa de părinți, deoarece aceștia au nevoie de el.

Mitul partenerului perfect/partenerei perfecte

Ca adult, tânjește după partenerul perfect care ar putea să îi ofere îngrijirea adecvată și să fie înțeles fără cuvinte. Tânjește să îi fie îndeplinite dorințele ca prin magie și să îi fie anticipate nevoile fără să spună nimic. În psihic continuă să existe o parte blocată la stadiul de bebeluș, ale cărui nevoi nu au fost împlinite. Această parte caută experiențe de fuziune cu un îngrijitor care îl primește și îl conține cu ce are el nevoie.

Ca adult este predispus la a rămâne foarte dependent de ceilalți, sperând ca celălalt să îl ajute să se simtă bine. Alte personalități, „mai evitante”, se tem să depindă de altcineva care ar putea să îi abandoneze și aleg să rămână într-o relație mai puțin armonioasă, chiar nesatisfăcătoare, solicitând puține lucruri pentru a evita abandonul.

Când în relația timpurie nu a existat o acceptare a tuturor emoțiilor, inclusiv a furiei și tristeții, atunci acestea sunt greu de tolerat și de experimentat în întregime. Când părinții nu reușesc să le conțină, atunci copiii nu își pot dezvolta această capacitate. Nu este posibil să te autoîngrijești și să îți conștientizezi propriile emoții dacă acest lucru nu a fost făcut mai întâi de către altcineva pentru tine.

Psihoterapie

Anorexia, încercarea de a fi drăguță sau puternică cu menținerea deconectării de corp și de emoții, este o direcție periculoasă. Emoțiile, chiar și cele negative, au un rol de semnalizare a ceea ce se întâmplă cu noi, cum ne influențează mediul extern și cum răspundem la el. Ele sunt o sursă de informații valoroase cărora este sănătos să le acordăm atenție.

.Dacă te preocupă starea ta și simți că ai nevoie de sprijin de specialitate îmi poți scrie .

Contactează-mă pe WhatsApp
Programeaza sedinta

Bibliografie:

Gerhardt, S. Importanta iubirii. Calea prin care afectiunea modeleaza creierul bebelusului. Editura Dao Psi.

Sursa foto: beatingeatingdisorders.com