“Te vrem așa cum ești tu?” Perioada intrauterină

În multe familii, copilul este ca un dar de preț atunci când este dorit, însă dacă momentul nu e considerat potrivit ca el să vină pe lume, este înrădăcinată ideea ca mama să scape de el. Copilul este o problemă. Trebuie să scăpăm de problemă.

Indiferent care este perspectiva din care primim vestea unei sarcini, în mentalitatea colectivă, copilul nenăscut este foarte mult obiectivizat în timp ce, în realitate, în uter este o ființă umană, un subiect, și nu un obiect care nu simte. Copilul, în sine, nu este un dar prețios și nici nu este o problemă. Este o ființă umană care are deja propriul psihic, propria voință, propriul sex. El vrea să trăiască, își caută un loc adecvat în peretele uterin, se prinde acolo, se dezvoltă.

Din momentul concepției, femeia însărcinată deja poartă o viață nouă în uterul ei. 

Este benefic ca părinții sau și mai bine, viitorii părinți, să își analizeze trăirile, cum se simt ei în relație cu copilul lor, conștienți fiind de faptul că și copilul lor simte.

În acord cu profesor Frantz Ruppert, un copil în uterul mamei lui, încă de la concepție, este o ființă umană vie aflată într-un proces de dezvoltare corporală, energetică și psihică, ceea ce înseamnă că el are și senzații și sentimente. Să îl tratăm pe copilul aflat în uter ca pe un simplu corp, fără psihic, înseamnă să îi negăm ființa și să creăm premisele traumatizării lui.

Un copil născut, traumatizat din perioada intrauterină, nu poate să se cunoască pe sine, nu poate să ajungă la cine este el, tocmai datorită tuturor acelor sentimente de respingere venite dinspre mama, tata sau familia extinsă, a lipsei de contact bun și a tuturor etichetelor și așteptărilor familiei lui. Copilului născut îi va fi imposibil să nu își atribuie toate aceste trăriri, așteptări care sunt ale familiei lui și nu poate distinge clar între ce îi aparține lui și ce nu îi aparține.

Când observăm că ne gândim că am vrea băiat și nu fată ori invers, să ne oprim puțin și să ne întrebăm ce anume înseamnă pentru noi o astfel de alegere.

Să încercăm să înțelegem de ce credem că ne-am putea descurca mai bine cu un copil de un anumit sex și nu cu copilul pe care îl avem. Ce iluzii, scenarii, așteptării, ne crează această imagine a fericirii când copilul are sexul pe care îl dorim? Ce frici sau blocaje ne trezește copilul având sexul nedorit?

Fără să ne rezolvăm propriile blocaje ori să ne clarificăm iluziile, nu facem decât să transmitem copilului nenăscut că el nu e suficient de bun așa cum este.

Nu vreau să cert pe nimeni sau să împiedic alegerea de a face avort. Nici nu cred că rezolvarea stă în a interzice ceva, însă cred că e uman să ne uităm  către fiecare copil nenăscut ca fiind deja o ființă umană care vrea să trăiască, care e deja vie, care simte dacă este primită cu bucurie, dacă este nedorită ori dacă este amenințată cu moartea.

Ce îmi doresc este să ne putem schimba mentalitatea aceasta veche ce obiectivează copilul și care are un impact traumatizant asupra lui.

Sunt atât de multe cupluri care aduc pe lume copii pe care îi abandonează pentru că fie nu au resurse financiare, fie nu reusesc să își asume maternitatea, respectiv paternitatea, fie sunt alte cauze. Acești copii abandonați, la rândul lor, de multe ori nu reușesc să își asume maternitatea, respectiv paternitatea și, chiar dacă reușesc, poartă rănile adânci ale abandonului, respingerii și neacceptării.

61287847_2291703447815621_7938208141311737856_nCopilul se hrănește cu toate emoțiile noastre, cu stresul nostru, cu felul în care reușim sau nu să fim prezenți și conectați cu el. 

Femeia nu este singura responsabilă de copilul pe care îl poartă în pântec. Responsabili sunt si tatăl și familia extinsă și, în același timp, noi ceilalți prin felul în care gândim. 

Sursa foto: https://www.pinterest.com/

Despre trauma psihică și consecințele ei, în metafore

Ca zombii,
părți din ea, rupte, fără identitate, letargice,
mărșăluiau înfometate de viață
prin cimitire sterpe.
Rătăcite în timp,
intrau unele în altele, oarbe,
unele împotriva altora,
necunoscându-se,
neștiind de unde vin
ori încotro merg,
speriindu-i nopțile
fără să știe cum să le oprească.

Diminețile, strângea în brațe un
trunchi gros de copac
vrând să învețe cum să-și simtă viu
corpul obosit,
căci cine ar ştii mai bine decât un copac bătrân,
arta de a renaşte?

Daniela Dumitru – “Ca zombii”

Puterea lui “NU”

Multora dintre noi ne place să credem, atunci când vine vorba despre copii, că ei nu simt, nu înțeleg și nu au cum să fie afectați de acțiunile noastre. E poate confortabil așa pentru un psihic mult prea rănit, însă realitatea este foarte diferită.

Într-un anumit fel, copii fiind, receptăm informații de la părinți încă din uter și bineînțeles, și ulterior, ca bebeluși sau copii mai mari !

Chiar dacă conștient nu suntem în contact cu acele informații, ele ne amprentează foarte specific perspectiva proprie despre noi și despre viață.

“NU”-ul pentru viața copilului pe care îl spune femeia când descoperă că e însărcinată, este perceput de copil la aceeași intensitate. Pendularea ei între a păstra sau a nu păstra sarcina răsună precum o sentință la moarte pentru ființa umană care se dezvoltă în ea. Încercările ei concrete și nereușite, de pierdere a sarcinii, sunt tot atâtea tentative și amenințări cu moartea pentru copil. “NU”-ul pentru viața fratelui care a fost avortat este perceput de copilul din pântec, ca un “NU” pentru propria lui viață, chiar dacă el e dorit.

Pentru copilul care se naște, “NU” -ul primit încă din uter, rămâne ca un destin de împlinit, ca un program creat de părinți în ai cărui parametrii urmează să crească și să “trăiască”, fără să poată ieși cu ușurință din așa ceva.

Aici nu este despre a judeca femeia care are o sarcină nedorită sau bărbatul care nu s-a protejat și nici despre motivele lor de a păstra o sarcină sau nu.

Aici este despre a numi faptul că, venit pe lume, copilul poartă inconștient rana unei respingeri semnificative, rana de a nu fi fost dorit și poate o compulsivă tendință către autoanulare, către distrugerea de sine în feluri diferite.

Pentru copilul născut, chiar bebeluș fiind, furia și durerea de a fi ignorat de părinții săi care nu se înțeleg și se ceartă, poate incapabili să se conecteze între ei și incapabili să se conecteze cu copilul, pot fi copleșitoare !

Copilul, indiferent că se află în uter sau este deja născut, simte când la celălalt capăt al relației nu este nimeni în contact cu el care să îl trateze ca pe o ființă umană de sine stătătoare.

Aceste “NU”-uri sunt experiențe agresive la care copilul este expus, care îl traumatizează psihic și îi afectează modul în care se adaptează în viață ca adult, în relație cu ceilalți.

Mi-ar plăcea să înțelegem tot mai mulți cât de senzoriali suntem, copii fiind, și cu câtă finețe percepem în jurul nostru, fără să avem cunoașterea unui adult și fiind lipsiți total de puterea de a decide pentru viața noastră!

Copiii au nevoie de multă blândețe și conectare pentru a fi cât mai bine în viață și au nevoie de adulți care se pot conecta în primul rând cu ei înșiși.

Daniela Dumitru, psihoterapeut

Frica în relația părinte – copil

Observ cum educarea copiilor se face încă, în mare măsură, dintr-un punct de frică.

Părintelui îi este frică în relație cu copilul său.

Chiar dacă părintele își recunoaște această frică sau nu, pentru copil, frica părintelui  în educarea sa lasă o ampretă dramatică.

Când părintelui îi e frică, el nu este disponibil pentru nevoile copilului său, indiferent de vârsta acestuia.

Când părintelui îi este frică nu se poate conecta sănătos cu copilul și cu nevoile acestuia, nu poate să ofere suportul de care are nevoie copilul pentru a se descoperi și a se simți pe sine. Când părintele este într-un punct de frică el nu își poate ajuta copilul să se regleze emoțional sau să își dezvolte autonomia și nu poate stabilii repere ferme, sănătoase și blânde. Frica paralizează încrederea părintelui și permite creșterea îndoielii de sine a copilului, a rușinării acestuia.

Când părintelui îi este frică, el nu este prezent  în relația cu copilul său, nu poate oferi contact și îngrijire sănătoasă. În consecință copilul este lipsit de un adult care să îl ghideze, să îi pună limite cu blândețe, care să îl susțină în procesul său de creștere, care să îi dea siguranță. Pentru a supraviețui, copilul este forțat să se susțină singur ori să devină părinte pentru părintele său !

Părinții își educă încă copiii cu: „ești băiat , nu trebuie să plângi” și copiilor le este frică de emoții ori nu se pot conecta cu ele. Părinții preferă să nege copilului reacțiile emoționale: „nu, nu te doare”, „nu, nu ai nimic”, ca o metodă de educare a curajului și a modelării puterii interioare a copilului, fiind respinse neputința, vulnerabilitatea, durerea, frica. Părinții încă își educă copiii nesusținându-i sănătos atunci când aceștia sunt furioși, nesesizând cum ei înșiși contribuie la crearea și creșterea în intensitate a furiei copiilor lor.

Când frica părintelui duce la numeroase interdicții puse copilului, părintele nu oferă repere sănătoase copilului pentru a-l ajuta să înțeleagă care sunt nevoile lui și cum poate să le împlinească.

Frica părintelui nu crează câmp pentru creșterea încrederii în sine a copilului, pentru susținerea inițiativelor sau deciziilor sale, pentru explorare și interacțiune sănătoasă cu ceilalți, ci de cele mai multe ori creează câmp pentru pedepse și exprimarea unei autorități dure, stricte, rigide.

Pe termen lung, efectul este traumatizant pentru copil. Lipsa „ascultării” de către persoana de îngrijire, lipsa înțelegerii copilului și nepermiterii exprimării voinței acestuia, lipsa suportului și a încrederii părintelui, lipsa unei oglindiri adecvate a copilului, duc la frustarea extremă, la ruperea psihicului copilului, la internalizarea acestui model de educație prin frică, la înstrăinarea de cine este el, de nevoile lui, de voința lui, de contactul sănătos cu sine și cu ceilalți, la dezvoltarea diferitelor tulburări de anxietate, de atenție, de voință ori de comportament.

Când educăm din frică nu suntem într-un loc de iubire și de conectare cu copilul nostru și, vrem, nu vrem, perpetuăm abuzul, neglijarea în care noi înșine am fost crescuți.

Este reponsabilitatea noastră de părinți să ne informăm, să ne privim, să ne cercetăm.

Ne educăm copiii dintr-un punct de iubire sau suntem într-o iluzie a iubirii, așa cum noi înșine am crescut ?

Daniela Dumitru, psihoterapeut