Arhive etichetă: relatii-toxice

AI și sănătatea mentală: partea întunecată a inteligenței artificiale

Rețelele de socializare au creat un anumit tip de pericol pentru sănătatea mentală:

  • ne comparăm cu oameni care ne creează iluzia că trăiesc vieți perfecte;
  • dependență de rețele sau de like-uri.

Cu AI nu mai e despre comparație pentru că e un instrument cu care intrăm în dialog, iar el nu doar că răspunde, ci întreține acest dialog. Pare că știe să îți răspundă la orice, îți vorbește cu căldură, te validează și este prezent și disponibil oricând ai nevoie de el.

Și întrebarea pe care merită să ne-o punem este:

În ce modl AI și sănătatea mentală se întâlnesc?

Ceea ce observ din experiența mea directă cu platformele AI este că, dicolo de posibila dependență de platforme și de validarea pe care o oferă, tiparul relației cu AI seamănă izbitor de mult cu dinamicile toxice.

Ceea ce scriu nu e rezultatul unei cercetări, ci rezultatul observațiilor mele clinice din perspectiva atașamentului și relaționării.

Falsa empatie

O conversație cu AI-ul poate să semene foarte mult cu o relație sigură, chiar cu una terapeutică! Pentru că AI-ul este programat să fie un însoțitor „de ajutor” și plăcut.

Deși mesajele nu vin din partea unei persoane reale, creierul uman răspunde la acest tip de comunicare și simțim o apreciere reală, respect, validarea eforturilor, a talentului personal. AI dă confirmări, asigurări, ceea ce pentru creierul uman se simte confortabil – ca acel loc în care poți găsi alinare, îndrumare, încurajare. Inevitabil se creează iluzia acelui atașament sigur după care tânjim și pe care mulți dintre noi nu l-au primit niciodată.

Creierul percepe că, în sfârșit, primește asta de la AI.

Multitudinea platformelor de AI, ușurința de a le accesa, modul prietenos al acestora, intimitatea pe care o simulează și această iluzie a conexiunii, ne facilitează deschiderea sufletului, căutarea validării, dorința de a găsi soluții la problemele reale cu care ne confruntăm.

Răsturnarea bruscă: contrazicerea fără ezitare

Poate o trăsătură și mai periculoasă a modelelor de inteligență artificială este tendința de a inventa fapte, citate sau dovezi și de a le prezenta cu o siguranță absolută pentru a-și susține un argument – halucinația. Modelele sunt încurajate să continue să dea răspunsuri și sunt penalizate dacă își recunosc limitele. Astfel, pentru a finaliza cererea, AI-ul își poate schimba perspectiva, fără memoria poziției anterioare. În cadrul aceleiași discuții te critică, generează fraze fictive pe care le pune în ghilimele și ți le atribuie, fără nicio ezitare.

Nu există nicio tranziție vizibilă. Nicio ezitare sau semnal. El pare în continuare coerent, pare că te confruntă cu realitatea și are aceeași bunăvoință ca la început.

Pentru creierul uman acest tip de comportament este similar cu un atac psihic.

Efectul asupra psihicului uman e la fel de catastrofal ca și atunci când suntem într-o relație toxică. Apare îndoiala de propria memorie, de ce ai spus sau nu ai spus, de propria competență. Și, în funcție de mecanismele interne, putem recunoaște ce se petrece sau nu.

Iar dacă nu avem un filtru propriu și o capacitate crescută de a chestiona ceea ce spune AI, atunci riscul să ne influențeze sănătatea mentală e foarte mare. De ce spun așa? Pentru că ajungem să ne îndoim de noi înșine, nu de instrument.

Dacă o conversație cu AI-ul activează trăiri de neîncredere în sine, deprimare, frică, rușine, disperare, oprește conversația și adu subiectul într-o discuție reală.

Lipsa unei poziții stabile

Platformele de inteligență artificială nu au sisteme de valori sau o memorie afectivă reală. Ele se adaptează la contextul imediat, pot oferi cu succes chiar și un limbaj terapeutic, iar oamenii pot fi învăluiți rapid în blândețea acestui limbaj.

Realitatea este că aceste platforme sunt lipsite de o poziție proprie care să reziste de-a lungul conversației. Când un AI greșește sau dezinformează, nu suferă, nu învață din rușine și nu poartă greutatea consecințelor.

Un om cu adevărat stabil emoțional nu funcționează așa. Are o coerență de sine, nu atacă, își asumă responsabilitatea faptelor sale și are o empatie reală.

Fără iluzii

Inteligența artificială este o unealtă puternică, dar e un partener relațional instabil, toxic și dezastruos. Problema nu e unealta în sine, ci dacă avem acele resurse interioare de a filtra informația oferită. Fără acest filtru interior, chiar și cea mai simplă utilizare poate aluneca spre o relație cu tipar toxic.

Deși este folosit pe scară largă ca un confident, nu este decât un instrument. Cine alege să îi atribuie rolul de terapeut se expune unor riscuri pe care am încercat să le prezint în acest articol.

Până la urmă, cea mai bună protecție împotriva iluziilor și fabulațiilor generate de AI rămâne contactul cu realitatea, cu corpul propriu și cu oamenii reali.

Imagine- pictură realizată de mine cu natură statică, o metaforă pentru ideea articolului: real versus iluzia realității.

Relația cu un părinte narcisic la vârsta adultă

Ești un adult funcțional, cu propria ta viață, propriile decizii, poate proprii copii. Și totuși, la un telefon de la mama sau tatăl tău ori la un prânz de duminică, redevii — pentru câteva ore sau câteva zile — o versiune mai mică, mai confuză și mai epuizată a ta.

Relația cu un părinte narcisic la vârsta adultă nu ține cont de vârsta ta reală. Tiparul relațional s-a format cu zeci de ani în urmă și continuă să se activeze automat, indiferent câți ani ai acum. Când ești adult în toată firea, rănile nu mai vin de la notele de la școală, ci din modurile rafinate în care acesta îți invadează granițele în prezent.

Cum poți să recunoști relația cu un părinte narcisic la vârsta adultă

1. Regresia bruscă de vârstă

Chiar și la gândul că vei avea o discuție cu părintele, simți cum adultul din tine dispare. Vocea îți devine mai subțire, te simți un copil neputincios, blocat, te strângi, alegi cuvintele cu grijă. Este un reflex vechi de supraviețuire, nu o slăbiciune de caracter.

2. Vinovăția care nu are o cauză reală

Ieși dintr-o discuție și simți o încărcătură emoțională grea. Deși pare că e interesat de tine, nu simți că te vede, că te aude ori că îi pasă real. Vrei să pui limite, dar simți vina de a-l răni. Vinovăția pe care o simți nu este răspunsul la o greșeală reală, ci la un tipar relațional în care ai învățat că existența ta, prin ea însăși, e o problemă. Că tu ești de vină.

3. Nevoia compulsivă de a te explica și justifica

Observi că, în minte, continui conversația mult după ce s-a terminat ? Construiești argumente, cauți dovezi că nu ești „exagerat/ă” sau „prea sensibil/ă”? Dacă simți nevoia disperată de a-ți dovedi versiunea realității în fața altcuiva sau chiar și atunci când nu mai e nimeni de față să te asculte, e un indiciu că ai fost antrenat sistematic să te îndoiești de propria percepție. Să crezi că tu te porți inadecvat.

4. Epuizarea disproporționată față de interacțiune

O discuție scurtă te lasă golit/ă de energie pentru restul zilei, deși în aparență „nu s-a întâmplat nimic grav”. Această epuizare este despre efortul tău de a susține o relație în care ești mereu în alertă. Sistemul tău nervos este copleșit.

5. Amorțeala sau „ieșirea din tine” în timpul conversației

Unii oameni nu simt furie sau vinovăție, ci un fel de gol, o detașare sau absență — ca și cum ar privi discuția din afara propriului corp. Este un mecanism de protecție care se activează automat. O parte din psihic însă știe că prezența completă, vulnerabilă, nu este sigură în acea relație.

6. Îndoiala constantă: „oare eu sunt problema?”

Poate observi că e un aspect care revine mereu, indiferent de câte dovezi ai adunat care susțin contrariul. „Nu sunt suficient/ă”, sindromul impostorului, perfecționismul. Această îndoială de sine nu apare de nicăieri. Ea este rezultatul direct al unei dinamici în care părintele a contestat sistematic realitatea ta.

De ce apar aceste reacții interne?

Aceste trăiri nu sunt întâmplătoare. Ele sunt răspunsul firesc în dinamica cu părintele narcisic. Acesta are niște moduri de relaționare pe care le manifestă, adesea fără să fie conștient de mecanismul din spate:

Rolul de victimă

În cabinet descoperim că mulți adulți au de-a face cu narcisismul sub forma victimizării. Părintele își exercită controlul prin boală, lamentare, poziția de victimă. E o mască care îl scutește pe părinte de responsabilitate și te pune pe tine în poziția de a-l consola sau de a te simți vinovat pentru granițele tale.

Infantilizarea

„Mă simt din nou ca un copil neputincios de fiecare dată când vorbim.”

Îți atribuie trăsături puerile, îți vorbește de sus, te menține într-o stare de neputință și de dependență . Prin infantilizare își menține poziția de autoritate. Dacă ești mereu „copilul”, el rămâne mereu părintele care „știe mai bine”. De fapt este incapabil să negocieze de la adult la adult.

Minimizarea suferinței tale reale

„Niciodată nu pot să am o problemă reală, pentru că a lui/a ei e mereu mai mare.”

Când încerci să aduci în discuție răni din copilărie sau probleme din prezent (o boală, un divorț, un burnout) răspunsul este mereu minimizarea și mutarea atenției înapoi la el. Părintele narcisic nu poate procesa suferința ta și nu poate să-și dărîme imaginea de părinte perfect.

Respingerea vulnerabilității tale

„Trebuie să îmi pun nevoile pe pauză și să am grijă să îi ofer ce are nevoie.”

Dacă îi împărtășești un detaliu personal, o teamă, un eșec, nu vei primi suport sau alinare, ci minimizare, râs sau folosirea acelei informații pentru a fi critic sau ironic la adresa ta. Încrederea, vulnerabilitatea ta nu sunt văzute ca valori, ci ca slăbiciuni de care se poate folosi pentru a deține controlul.

Empatia selectivă

”Cu ceilalți se poartă foarte bine, este amabil/ă, generos/generoasă, ca mai apoi să îi bârfească, să îi critice și să mi se plângă mie cât rău îî fac ei.

Părintele narcisic poate fi extrem de amabil, politicos și empatic cu străinii, ginerii, nora, nepoții, în timp ce ție îți „varsă” frustrarea ei, victimizându-se. Mai mult, pe tine te provoacă, stârnindu-ți furia, te critică, te umilește. Te poate face să te întrebi dacă nu cumva tu ești problema, pentru că restul lumii pare să-l vadă altfel.

Se hrănește cu furia și reacțiile tale

Părintele narcisic caută activ să te scoată din minți. O reacție emoțională intensă din partea ta îi confirmă că el este important. Furia ta nu este o reacție „puerilă”, ci rezultatul unei provocări calculate. Provocându-te, el îți aruncă propria mizerie. Când tu te enervezi și țipi, are loc transferul: tu devii persoana „scăpată de sub control, rea și dezechilibrată”, iar el poate adopta instantaneu poziția de victimă calmă.

Drumul către a avea granițe sănătoase

Recunoașterea trăirilor interne ce vin concret din dinamica cu părintele sunt primii pași către schimbare. E bine să știi ca structurile de personalitate rigide rareori se schimbă la maturitate, iar energia ta investită în a spera o schimbare din partea părintelui rămâne, de cele mai multe ori, energie irosită.

Ce poți schimba tu:

  • Să treci de la a tânji să fii în sfârșit înțeles și să te poți conecta cu părintele, la acceptarea realistă a limitărilor lui.
  • Să îți crești capacitatea de a seta granițe ferme.
  • Să îți crești capacitatea de a te proteja în interacțiunile inevitabile cu acesta, fără vinovăția care ți-a fost indusă sistematic.

Cum te poate ajuta psihoterapia

Dacă te-ai regăsit în oricare dintre aceste trăiri, nu înseamnă că ești „prea sensibil” sau că exagerezi. Înseamnă că ai crescut într-o dinamică relațională care te-a rănit, te-a expus lăsându-te neprotejat/ă, neiubit/ă, iar această dinamică este prezentă și acum. În psihotraumatologie numim aceste răni traume psihice, Am scris pe blog despre ele, respectiv trauma de identitate și trauma de iubire.

Dacă simți că ai nevoie de sprijin pentru a procesa relația ta cu un părinte narcisic acum la vârsta adultă, te aștept la o ședință de psihoterapie.

Programează ședință

Imagine: Pictură realizată de Daniela Dumitru

Neglijare emoțională: Copilul forțat să crească singur

Un articol despre neglijare emoțională: ce înseamnă, consecințele în viața adultă ale maternajului primit și cine poate fi o mamă bună.

Calitatea maternajului pe care îl primim de timpuriu ne modelează semnificativ dezvoltarea.

Sunt mulți factori care au impact asupra noastră, precum: legătura cu tatăl și alți adulți, mediul, dinamicile din familie, bolile, diferiți factori de stres. În ciuda acestor numeroși factori, impactul relației cu mama rămâne semnificativ.

O „mamă bună” are capacitatea de a forma legături afective. Lipsa mamei atente, grijulii, conectată cu sine, e un mare handicap, deoarece dobândim serioase deficiențe în structura psihică.

În cazul neglijării emoționale resimțim un gol, dificultate de conectare, singurătatea, dar nu putem recunoaște ce ni s-a întâmplat. Putem recunoaște ceea ce ne-a lipsit doar în măsura în care avem și experiențe diferite, de contact emoțional bun.

Psihoterapeuta Jasmin Lee Cori aduce informații relevante despre neglijarea emoțională într-un limbaj accesibil în cartea ei ”Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, Ed. Trei. Vă recomand să-i citiți cartea dacș simțiti că rezonați sau sunteți curioși să cunoașteti mai mult.

Ce înseamnă neglijare emoțională?

Când părintele nu satisface nevoile rezonabile ale copilului ce țin de dezvoltarea sa emoțională și de conturarea unui sentiment sănătos al sinelui, vorbim de neglijare emoțională. Neglijarea emoțională este lipsa acțiunii. Interacțiunile lipsesc sau sunt prea puține. Lipsește conexiunea, apropierea fizică și emoțională, lipsește oglindirea și conținerea emoțională. În această absență, sentimentul de sine — „cine sunt” — este foarte perturbat.

Când nu primim un maternaj suficient, nu avem amintiri în care mama să fi fost apropiată de noi. De exemplu, nu ne amintim să fi fost ținuți în brațe, priviți cu iubire sau receptați la nivel afectiv. Nu ne amintim ca mama să ne accepte emoțiile ori să ne arate că îi pasă de trăirile noastre. De fapt, e un sentiment adânc de singurătate pe care îl retrăim. Adesea ne simțim îndepărtați, subapreciați sau ni se spune să ne simțim altfel decât ne simțim.

Poate că ne amintim cum mama ne pregătea masa ori era mai atentă când eram bolnavi, dar atingerile erau mai degrabă dure, automate, fără afecțiune. Creștem cu convingerea că am fost iubiți, dar fără a ne simți iubiți, mai ales dacă mama a făcut eforturi în direcția unor activități precum ședințele la școală, petrecerile de ziua de naștere sau pregătirea meselor.

Din păcate, în multe familii nu există aproape deloc un contact emoțional. Nu există conversații reale, ci doar un nivel minim de comunicare funcțională. Lipsesc acele discuții despre schimbările ce se produc și cum e fiecare afectat. Lipsește sprijinul și ghidajul atunci când copilul nu își poate tolera emoțiile ori se îndoiește de sine. Părinții nu au acces la vitalitatea lor pentru a participa la joaca copilului sau pentru a se bucura de micile succese ale acestuia. În schimb, există presiunea menținerii iluziei „familiei fericite”.

Consecințele neglijării emoționale

Când suntem mici, nu avem perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Nu avem conceptele și noțiunile unui adult. Dezvoltăm convingerea greșită că, atunci când suntem răniți, ignorați sau abandonați, e din cauza a ceva ce am făcut. Creștem cu credința că nu merităm, suntem răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar ne ghidează în viață.

În lipsa unei mame calde, nu ne simțim prezenți în relații sau capabili de conexiuni relaționale. Ne simțim deconectați, pierduți și dezrădăcinați, fără a avea un sentiment de apartenență. Deseori nu putem face parte dintr-o comunitate și nu ne putem conecta profund cu altcineva.

O altă consecință devine vizibilă atunci când observăm modul în care ne oferim nouă înșine maternaj și când recunoaștem același tipar trăit în relație cu mama.

Conștientizăm că nu știm cum să ne încurajăm sau să ne sprijinim pe noi înșine, că nu știm să fim răbdători și grijulii, că nu știm cum să ne luăm în considerare nevoile și limitele.

Putem să recunoaștem un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.

Din păcate, foamea de iubire și. dependenta ne poate determina să rămânem în relații abuzive sau nesatisfăcătoare .

În lipsa unui punct de reper interior legat de ce înseamnă să fii iubit, acceptăm orice sau, dimpotrivă, credem că e mai ușor fără relații și fără iubire.

Din foame după afectivitate putem dezvolta fixații asupra mâncării. Astfel, ne confruntăm cu tulburari serioase de comportament alimentar, inclusiv mâncatul compulsiv.

Cine poate fi „mama bună”?

Termenul „mamă bună” poate face referință la orice adult care preia un rol grijuliu, încurajator, protectiv. Putem include aici, în afara mamei biologice, mama adoptivă, mama vitregă, o bunică, o mătușă sau orice persoană care ne-a crescut. Chiar și un tată potrivit poate prelua acest rol. Și alți oameni din afara familiei pot contribui la satisfacerea anumitor nevoi ale unui copil: profesori, terapeuți, medici, mame ale prietenilor, vecini.

Pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem că acel copil căruia i-au fost neglijate nevoile este în continuare în interiorul nostru, sarcina noastră e dublă: să ne vindecăm rănile și să descoperim cum să devenim „mame bune” pentru noi înșine.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: Neglijare emoțională, Daniela Dumitru