Definiție trauma psihică (după Conf. Univ. Dr. Diana Vasile, președinte I.S.T.T.)

„Trauma psihică e o experiență interioară, subiectivă, de ruptură psihică, emoțională, în urma unei situații de viață care copleșește posibilitățile psihicului de autoreglare, provocând sentimente profunde de neputință, teamă, vulnerabilitate fără protecție care duc la o deteriorare de lungă durată a vitalității, identității și capacităților de autoreglare.”

Definiție trauma psihică relațională complexă

Trauma psihică relațională apare ca urmare a relației cu persoanele de îngrijire semnificative (mama, tata, bunici) care agresează psihicul copilului. Trauma psihică complexă se referă la faptul că trauma este repetată în timp, devenind din acest motiv severă. Se mai folosește termenul de traumă de dezvoltare.

Reprezentarea psihicului după traumă, după Profesor Franz Ruppert

Așa cum indică desenul alăturat, schematic, psihicul se rupe în trei părți: partea originală sănătoasă, partea rănită (traumatizată) și un nou „sine”, sinele de supraviețuire.

Când provenim din familii disfuncționale/toxice este cel mai probabil că, până la vârsta adultă, am suferit deja repetate traume psihice. Devenim supraviețuitori ai traumelor complexe (severe) în relațiile cu cei de care am depins în totalitate pentru a supraviețui (părinții), când ei înșiși sunt traumatizați și disociați.

Multe dintre experiențele traumatice se petrec în copilărie, în relație cu mediul în care trăim. Psihicul copilului este foarte vulnerabil la agresiune și copleșirea psihicului copilului (trauma psihică) se poate produce ușor.

Cauzele traumatizării psihice (factori externi)

Câțiva factori externi care generează repetate experiențe de ruptură psihică internă (trauma psihica) în perioada copilăriei și care ne marchează ca adulți:

• copilul nu este dorit,
• neglijare, parentificare
• consumul excesiv de alcool, substanțe, medicamente de către un părinte sau de către ambii părinți,
• absența unui părinte / pierderea unui părinte,
• comportamentele compulsive, rigide, agresive fizic, emoțional ori inadecvate sexual ale părinților,
• certuri și tensiuni repetate între părinți, perioade în care părinții nu își vorbesc, divorț.

În tipurile de relaționare toxică, disfuncțională, gândurile, emoțiile, senzațiile corporale sunt negate și evitate, inconștient, în mod repetat. Negarea părintelui generează multă confuzie în psihicul copilului. Copilul își anihilează propriile percepții, fiindu-i grav afectată capacitatea de a avea încredere în sine.

Sinele de supraviețuire se străduiește din răsputeri, până la epuizare, să țină cât mai departe de zona conștientă amintirea traumei și a trăirilor specifice. Aceste trăiri sunt încapsulate și împinse din zona conștientă prin strategii de supraviețuire precum evitare, control, compensare.

Efectele traumei psihice relaționale

Efectele traumei repetate și continue cauzate de persoanele semnificative nouă ne schimbă creierul și personalitatea în mod profund.

În lipsa unei schimbări semnificative în tipul de relaționare din mediul familial, pe termen lung, pe fondul modelării și adaptării după creierul și psihicul părinților, în psihicul copilului devenit adult se petrece o schimbare a relației dintre părțile splitate. Astfel, partea supraviețuitoare devine dominantă și poate face ca sinele sănătos să devină foarte mic, așa cum este reprezentat în imaginea alăturată.

În aceste condiții, capacitatea noastră de a vedea și înțelege realitatea așa cum este ea, ca supraviețuitori ai traumelor complexe (severe), se diminuează semnificativ. Nu mai suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar și ne este afectată calitatea vieții.

A funcționa din sinele de supraviețuire imediat după trauma psihică este un mod vital de a ne menține în viață, însă a rămâne în acest sine pe perioade lungi de timp devine dăunător pentru noi și pentru cei cu care relaționăm.

Relația dintre părțile splitate ale sinelui este complexă și se schimbă în funcție de circumstanțele în care suntem.

Când ne simțim în siguranță, putem fi în sinele sănătos. Din sinele sănătos suntem capabili să vedem lucrurile în mod clar, să-i vedem pe ceilalți clar, să gândim clar, să luăm decizii bune, să gândim logic și rațional, să înțelegem realitatea așa cum este și să trăim bine în viața noastră. Diagrama din stânga indică relația.

Exemple de relaționare toxică, disfuncțională

Un exemplu de relaționare toxică, disfuncțională este atunci când, deși copilul a suferit o agresiune emoțională cauzată de un alt copil sau de către un adult, părintele îi spune că nu trebuie să plângă ori că nu trebuie să sufere, ori că e prea sensibil. În acest exemplu, părintele e incapabil să recunoască agresiunea și să se conecteze cu experiența dureroasă a copilului. Mai mult, părintele este incapabil să își protejeze copilul de agresiune și, prin comportamentul său lipsit de empatie, adaugă agresiune asupra copilului. Părintele se enervează de „smiorcăiala” copilului și îl amenință că o să se supere dacă o ține tot așa. În felul acesta, sentimentele și percepțiile copilului sunt ignorate și negate mai degrabă decât acceptate și validate.

În cazul copiilor deveniți adulți care caută sprijin psihoterapeutic, părinții aduc agresivitate în relație inclusiv prin desconsiderarea acestei nevoi de bază, de a solicita ajutor. Ei își critică fiul sau fiica ca fiind „atât de imaturi, de blegi și de incapabili de a se descurca singuri la vârsta lor”.

Despre retraumatizare

Ca adulți, retraumatizarea poate fi destul de subtilă și se poate întâmpla destul de frecvent. Ceea ce putem observa la noi înșine este că:

• ne simțim răniți foarte ușor,
• ne simțim adesea copleșiți de emoții intense,
• neajutorați,
• nu găsim soluții de ieșire,
• ne simțim ca și cum trebuie să ne apărăm în relații,
• ne retragem din relații,
• avem sentimente puternice de vină, rușine,
• tindem să ne controlăm pe noi înșine, mediul și pe ceilalți oameni,
• avem o tendință compulsivă în a-i salva pe alții,
• dezvoltăm diferite strategii disociative,
• și pot apărea gânduri suicidare, anxietate, depresie, boli ori diferite tulburări.

Psihoterapie trauma psihica relațională

Ca supraviețuitori după traumă / trauma psihica complexă (severă), este foarte greu să ne ajutăm singuri. Tindem să căutăm soluții ce provin din sinele nostru de supraviețuire. Soluțiile pe care le găsim au de-a face cu aceleași strategii de agresiune învățate în relația primară, prin care ne menținem ruptura psihică și ne autosabotăm.

A trăi sănătos după experiența de trauma psihica trebuie să implice un proces de psihoterapie. De regulă, un proces de psihoterapie e nevoie să se bazeze pe:

• o înțelegere modernă a modului în care trauma afectează creierul și sistemul nervos. Cercetările neuroștiințifice au validat ideea că traumele timpurii influențează dezvoltarea sistemului nervos și capacitatea de reglare emoțională
• conectarea cu sine și cu ceilalți.

Eu folosesc modele moderne de tratare a traumei, respectiv:

• NARM – NeuroAffective Relational Model , dezvoltat de Dr. Laurence Heller si
• IoPT – Metoda Propozitiei Intentiei, introdusa in Romania de I.S.T.T. – Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei.

Clientul e sprijinit să conștientizeze strategiile de supraviețuire, procesul de ruptură psihică, să recunoască și să consolideze partea sănătoasă a sinelui. Treptat, în procesul de vindecare, sinele arată din ce în ce mai mult ca în imaginea alăturată.

Procesul de psihoterapie trauma psihică relațională este foarte mult un proces de a ne conecta cu adevărul nostru, de a consolida în psihic acest adevăr ce nu a fost multă vreme susținut, ghidat, recunoscut, ci mai degrabă negat, invalidat, nerecunoscut, distorsionat.

Ai întrebări sau dorești să faci o programare?