Arhive etichetă: narm

Cand avem dificultati in relationare o solutie este sa ne recunoastem tiparele de atasament. Asa gasim raspunsuri la motivele pentru care esuam in a ne cunoaste si exprima nevoile si pasiunile sau de ce nu toleram usor apropierea, contactul cu oamenii, cu grupurile.

Starea de sanatate psihica depinde de modul in care simtim ca apartinem unei comunitati. Ne face bine sa fim impreuna, sa ne sprijinim in momentele dificile. Ajuta sa sprijinim si sa ne simtim sprijiniti in a ne urma pasiunile si a fi noi insine.

Multi oameni se simt singuri, pierduti, nesiguri pe ei sau fiindu-le greu sa se bazeze pe ceilalti. Dificultatile pe care le resimtim au legatura cu modurile in care ni s-a raspuns de timpuriu nevoilor de apropiere si autonomie.

Sistemul de atasament

Contactul se simte bun in masura in care inca din perioada intrauterina mama e ea insasi conectata cu sine si cu bebelusul ei. Cu cat mama e mai disponibila emotional si mai constienta de ea, e mai capabila sa raspunda nevoilor copilului.

Este o legatura intre mama si copil si e nevoie ca fiecare sa vina cu ceva inspre celalalt. Ca bebelusi suntem inzestrati genetic sa cautam apropierea mamei. Ma refer la trei seturi de comportamente pe care le manifestam natural chiar din perioada de inceput a vietii :

• Apropierea. In mod natural cautam sa avem aproape, fizic si emotional, o figura de atasament (de obicei un parinte).
• Adapostul sigur. Cand percepem un pericol cautam figura de atasament (o persoana, nu un loc) pentru a primi protectie, confort si sprijin.
• Baza de siguranta. Cand ne simtim in siguranta si sprijiniti de o figura de atasament, ne simtim liberi sa ne dedicam pasiunilor in afara relatiei cu aceasta.

Sunt nenumarate interactiunile dinspre mama catre copil care determina tiparul de atasament pe care il internalizam in chiar esenta fiintei noastre. Modul in care mama ne raspunde nevoilor devine un model intern de atasament la baza caruia exista:

• un model despre sine – modul in care ne percepem pe noi insine;
• un model despre ceilalti – ce asteptari avem de la ceilalti.

Pe masura ce crestem si ne largim reteaua figurilor de atasament (alti membrii ai familiei, profesori, mentori, prieteni) putem internaliza modele interne diferite de atasament.

Atasamentul sigur

Pentru copil nu e suficient ca parintele sa ii ofere siguranta, el are nevoie sa se simta linistit si in siguranta in prezenta parintelui. Cand parintele raspunde cu empatie, cu blandete, valideaza trairile interioare ale copilului si le respecta, copilul dezvolta un sentiment bun despre sine, creste increzator in capacitatile lui. Cu fiecare raspuns adecvat al parintelui la nevoile lui de apropiere sau de autonomie, se plamadeste un tipar de atasament sanatos. Copilul internalizeaza ca poate fi sprijinit atunci cand are nevoie si, cu timpul, integreaza in sinele propriu modul parintelui de a relationa cu sine. Acest model de raspuns sanatos la nevoile de relatie ii permite sa pastreze sentimentul ca are valoare si sa se astepte sa fie sustinut de ceilalti.

In esenta, recunoastem ca avem un atasament sigur cand:

• ne simtim confortabil cu toata gama de emotii;
• ne simtim demni de a fi iubiti, buni, empatici, competenti;
• ne consideram partenerul ca fiind de incredere, bine intentionat, disponibil emotional, sensibil;
• tindem sa fim fideli in cuplu, suntem multumiti de viata noastra sexuala;
• tindem sa fim fericiti cu noi insine si cu relatiile noastre.

Stiluri de atasament nesigur

Din pacate, nu toti parintii sunt capabili sa raspunda acestor nevoi – chiar cand isi iubesc copiii. Propriile lor tipare de atasament, bolile fizice si psihice, traumele psihice nerezolvate, diferite alte dificultati, au un rol semnificativ in felul in care parintii raspund.

Raspunsurile neadecvate ale parintilor fata de nevoile de apropiere si de autonomie ne modeleaza tipare de atasament nesigur, respectiv:

• modelul despre sine – crestem cu impresia ca suntem nedemni de iubire;
• modelul despre ceilalti – sistemul de orientare catre o figura de atasament este blocat
  • pe butonul oprit (atasamentul evitant),
  • pe butonul pornit (atasamentul anxios),
  • pe ambele (atasamentul dezorganizat).

In functie de circumstante (partenerul de relatie, pericolul perceput, starea interna) atat perceptia de sine cat si perceptia despre ceilalti pot varia. E posibil sa recunoastem ca avem un tipar dominant, sa ne regasim in toate tipurile de atasament, insa si fiecare dintre aceste tipare sa flucteze ca intensitate in momente diferite.

Atasament evitant

Daca la nevoia de apropiere fizica a copilului, parintele ramane absent, copilul plange. Daca plansul copilului ramane fara raspuns, el se sperie. Ar avea nevoie acum nu doar de apropiere fizica, ci si de disponibilitatea emotionala a parintelui, adica de o persoana care sa simta cat e de speriat si care sa fie capabila sa il aline, sa ii ofere adapost. Daca majoritatea raspunsurilor parintelui sunt aspre, critice, furioase sau nu exista raspuns, copilul resimte tensiune in ce priveste apropierea de parinte si tinde sa il evite.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, internalizam sa nu asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti ca si cum ceilalti nu au cum sa fie disponibili pentru noi. Parintele fiind in mod consistent deconectat si indisponibil emotional, dezvoltam un model de tip ”ma descurc singur”. Ne reprimam nevoia de a depinde de cineva care sa aiba grija de noi. Putem simti tristete, furie, deprimare.

Fugind de ceilalti si mentinand distanta, negarea, singuratatea, mai degraba respingem si suntem respinsi, fara sa putem fi autonomi cu adevarat.

Putem recunoaste ca avem un atasament evitant/ care respinge, cand:

• avem un sentiment al sinelui de a fi puternici, completi;
• inconstient, ne este frica sa fim respinsi, controlati, dominati, sa ne simtim vulnerabili si neajutorati;
• reprimam latura emotionala, negam, minimalizam emotiile;
• tindem sa ramanem distanti, limitandu-ne interactiunile si conversatiile intime;
• disponibilitate emotionala redusa, tindem sa nu aratam prea multa afectiune;
• ne simtim inconfortabili cu atingerile, imbratisarile, mangaierile, cu a fi sprijiniti, bine primiti;
• evitam sa ne bazam pe partener;
• ne limitam activitatea sexuala;
• putem fi detasati emotional cand facem sex;
• chiar daca tinem la partener, ne ferim ca relatia sa devina prea intima adoptand o atitudine excesiv de independenta;
• ne denigram partenerul si, in general, pe ceilalti ii percepem slabi sau dependenti.

Atasament anxios

Acest tip de atasament se formeaza cand raspunsurile mamei la nevoile de apropiere si alinare ale copilului sunt inconstante si imprevizibile. In incercarea de a-i capta atentia, copilul isi inhiba nevoia de a se simti liber si de a explora mediul. Focusul lui este exclusiv pe mama. Pentru a primi atentia ei, dezvolta strategii prin care stresul este mult exagerat. In permanenta anxios fata de pozitia mamei, copilul poate parea coplesit sa mai poata face altceva, poate sa planga, sa fie furios si sa fie foarte greu de consolat.

Mama e ea insasi confuza, pasiva, anxioasa, preocupata de situatiile de viata care o tulbura. Din propria frica de abandon si neajutorare, prin raspunsurile ei descurajeaza exprimarile de autonomie ale copilului.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, atasamentul se modeleaza in jurul fricii intense de abandon. Dezvoltam un model de tip ”infometat de fuziune”. Celalalt ne ocupa aproape tot spatiul mental, in timp ce vocea propriului sine este imperceptibila.

Ne recunoastem ca avand atasament anxios/preocupat, cand:

• ne indoim de valoarea de sine si ne e teama sa ne bazam pe noi insine;
• resimtim mult stres si teama de abandon;
• facem eforturi sa demonstram ca suntem demni de iubire;
• cautam constant aprobarea din exterior si suntem dispusi sa facem pe plac celorlalti;
• suntem preocupati excesiv sa ii mentinem pe ceilalti aproape;
• renuntam la autonomie, la propriile pasiuni, opinii si valori in favoarea celuilalt;
• ii vedem pe parteneri ca neiubitori daca nu sunt permanent disponibili;
• ne comportam posesiv cu partenerii, suntem gelosi;
• dorim reconectarea cu partenerul cand percepem ca acesta e distant;
• folosim sexualitatea pentru a dobandi acceptarea pe care o cautam, inclusiv prin a renunta la viata sexuala.

Atasament dezorganizat

Parintii cu traume timpurii nerezolvate au reactii disproportionate in raport cu stimulii care declanseaza acele reactii. Acest lucru este posibil deoarece structurile lor neuronale care ajuta la modularea raspunsurilor au fost blocate de timpuriu in a se dezvolta complet. In felul acesta, parintii arata uneori disponibili, alteori inspaimantati, alteori arata inspaimantatori pentru copilul lor. Cand copiii se simt inspaimantati de catre parinti, ei se simt mai degraba blocati. Desi nevoile de apropiere si adapost ii imping in bratele parintilor, frica de ei ii tine pe loc. Ei nu gasesc alinare nici in dezactivarea sistemului de atasament, nici in hiperactivarea lui.

Adeseori acesti copii ajung in situatia de a prelua rolul parental. Fie isi controleaza parintii, fie au grija de ei, fie se poarta agresiv si pedepsitor cu acestia.

Ne recunoastem cu atasament dezorganizat/lipsit de solutie, cand:

• avem un tipar haotic in cadrul relatiilor;
• avem conflicte interne intre teama de a fi respinsi si nevoia disperata de apropiere;
• manifestam tendinta de a evita relatiile;
• suntem in discomfort in intimitate si avem tendinta de a o evita;
• ramanem implicati in relatii abuzive, toxice;
• in relatiile intime avem comportamente contradictorii si derutante;
• suntem pasivi, distanti emotional, nesiguri;
• avem dificultati cu intimitatea fizica;
• apelam la contacte sexuale ocazionale ca o modalitate de a ramane distanti si a evita sa fim vulnerabili.

Concluzii

Nu doar cei cu atasament dezorganizat sunt lipsiti de solutie, ci si cei anxiosi, cei evitanti, chiar si cei siguri. Multi dintre noi avem experiente de trauma in trecut ramase nerezolvate. Pot fi traume cu T-mare (de exemplu pericolul de pierdere a propriei vieti, pierderi ale figurilor de atasament) sau traume cu t-mic, respectiv traume relationale (experiente repetate de frica, neajutorare, umilire, rusine, in relatii in care nu este asigurata nici un fel de reparatie).

Ceea ce ne deranjeaza este diminuarea optiunilor pana la lipsa de solutii la situatii din prezent datorita acelor experiente traumatizante nerezolvate.

Cresterea capacitatii de a dispune de mai multe optiuni referitor la dificultatile de atasament implica un proces psihoterapeutic si ne permite sa:

• internalizam in psihic un parinte disponibil emotional
• cream o relatie securizanta cu noi insine
• diminuam dificultatile de apropiere, intimitate si de acceptare a unei persoane care sa ne aline
• reusim sa ne exprimam nevoile si sa devenim tot mai mult o persoana distincta
• diminuam anxietatea resimtita, tristetea, furia, depresia, singuratatea.

Chiar daca, in anumite circumstante, revenim la vechile tipare de atasament, avem mult mai multa claritate si strategii de a ne echilibra.

Putem sa ne modificam tiparul de atasament. Sa trecem de la modele nesigure la un atasament sigur cu noi insine si cu ceilalti.

Un model de psihoterapie informata pe trauma sustine o astfel de restructurare profunda. Eu folosesc modele dezvoltate pentru lucrul profund precum NARM sau Metoda Intentiei.

*

Resurse :

• Dragoste nesigura. Cum sa nu mai fi gelos si dependent emotional,de Leslie Becker Phelps, o carte usor accesibila.
• Chestionar online creat de cercetatorul Chris Fraley si colegii lui in 2011, pe http://web-research-design.net/cgi-bin/crq/crq.pl, pentru a afla tipul de atasament si unde te situezi pe un grafic al anxietatii, respectiv evitarii, de la nivelul relatiei de atasament.
• Pentru cei care doresc sa isi aprofunze cunostintele: Atasamentul in psihoterapie, de David J. Wallin.

Ilustratie: Daniela Dumitru