Tag Archives: tipare-de-atasament

Atasament sexualizat: legătura afectivă fuzionează cu sexualitatea

Atasament sexualizat. Ce este și cum apare

Atunci când un copil crește într-un mediu lipsit de afecțiune, siguranță și căldură emoțională, el caută disperat o formă de apropiere — oricare ar fi ea.

Dacă, pe acest fond de deprivare, unul dintre părinți (sau o altă figură de atașament) aduce o formă de stimulare sexuală, psihicul copilului este pus într-o situație imposibilă.

Pentru un copil, o formă de stimulare nepotrivită poate fi confundată cu iubirea. Așa se formează ceea ce numim atasament sexualizat.

Floyd Godfrey, PhD, definește atașamentele sexualizate ca o fuziune complexă între impulsurile sexuale și cele emoționale, creând un model care duce adesea la confuzie și suferință.

Atașamentul sexualizat e o adaptare a copilului care, în lipsa afecțiunii emoționale sigure, ajunge să echivaleze stimularea sexuală cu iubirea și grija.

Pentru copil, acea stimulare vine de la persoana de care depinde pentru supraviețuirea sa emoțională.

Pentru copil, adultul este și sursă de supraviețuire, și sursă de traumă

El nu are maturitatea de a distinge între iubire, atenție și sexualitate. Corpul lui se simte plăcut.  În mintea lui se creează o asociere profundă între afecțiune și sexualitate. O legătură care, mai târziu, va influența modul în care se raportează la relații.

Pe scurt, copilul asociază apropierea cu sexualitatea. Starea de bine în relația cu figura de atașament este legată de sexualitate. El înternalizează că, pentru a primi apropiere, trebuie să ofere sexualitate — nu neapărat conștient, ci ca o strategie veche, formată pentru a supraviețui emoțional.

Când corpul învață că sexul înseamnă legătură

Un copil care trăiește o deprivare emoțională profundă caută instinctiv contact, privire, atingere. Dacă acel contact vine din partea unui adult care îl atinge cu erotism — chiar și fără a atinge zone erogene — copilul trăiește o confuzie intensă.

Corpul lui se activează, iar psihicul asociază acea stare intensă cu iubirea și apropierea. În absența unei protecții și a unei relații sigure, stimularea sexuală devine pentru copil singurul mod de a se simți „văzut” și „iubit”.

Astfel, sexualitatea nu se dezvoltă firesc, ci se amestecă cu nevoia de atașament.

Cum se manifestă un atasament sexualizat la adult

Adulții care au trăit o astfel de confuzie pot ajunge, fără să își dea seama, să sexualizeze inconștient relațiile apropiate.

Când simt conexiune, acceptare sau afecțiune, se poate activa reflexul vechi: „Pentru a fi iubit, trebuie să ofer sex.”

Practic apare o activare automată a energiei erotice în momenul în care apare o posibilitate de apropiere umană.

Nu e vorba despre o dorință sexuală reală sau de o atracție autentică. Ci e despre un reflex al sistemului nervos, o strategie inconștientă de atașament— în care corpul a învățat că erotismul aduce atenție și contact.

Uneori, acești adulți pot fi seducători pentru a fi plăcuți. Sau pot oferi sexualitate fără a se putea bucura cu adevărat de ea. Oferă pentru a nu fi abandonați.

Sau pot interpreta gesturile prietenoase ca semne erotice.

Granițele psihice sunt confuze, deoarece nevoia de proximitate și siguranță este căutată eronat prin intermediul sexualizării relației.

De exemplu, într-o prietenie sau într-o relație în care cineva oferă grijă și atenție, persoana poate simți — fără să vrea — o atracție sexuală sau nevoia de a seduce, chiar dacă nu își dorește un partener romantic.

Paradoxal, în relațiile profunde, unde există posibilitatea unei legături autentice, persoana poate fugi de intimitate.

Sexualitatea se poate activa acolo unde există distanță și control, dar se blochează acolo unde apare apropierea și vulnerabilitatea. În ambele cazuri, relația cu corpul și cu intimitatea rămâne plină de rușine și ambivalență.

Diferența între sexualizarea atașamentului și comportamentul sexual efectiv

Un atasament sexualizat nu înseamnă neapărat comportament sexual.

Este, adesea, un tipar psihologic inconștient:

Sexualitatea devine modul prin care persoana caută afecțiune, aprobare sau conexiune, nu expresia unei dorințe sexuale reale.

Poate fi vorba doar despre gesturi, atitudini sau sentimente sexualizate care apar automat în relațiile cu ceilalți — chiar dacă nu există contact sexual.

Corpul care spune povestea

Oamenii își poartă în corp amintirile experiențelor lor timpurii, chiar dacă nu au amintiri clare. Uneori, corpul „vorbește” prin simptome: dureri cronice, tensiuni, blocaje sau boli.

Ca și cum trupul ar purta amintirea unei dureri vechi, dar și a unei nevoi neîmplinite de iubire.

De exemplu, într-o ședință cu Metoda Intenției, o femeie descria cum, corpul ei „voia să se facă mic, ca un câine plouat și bătut”. În același timp, simțea o activare sexuală venită din reflexul vechi al apropierii cu o figură de atașament. Acea senzație paradoxală arată cât de adânc se pot încurca în corp durerea, neputința, singurătatea și erotismul

Cum afectează relațiile un atasament sexualizat

Persoanele cu atasament sexualizat se confruntă adesea cu confuzie între intimitatea emoțională și cea sexuală. Această confuzie generează anxietate, suferință, dificultăți în construirea relațiilor sănătoase sau o nevoie constantă de validare prin sexualitate.

Un astfel de tipar afectează alegerea partenerilor sau dinamica puterii în relații:

​Alegerea partenerilor indisponibili:

Persoana poate fi atrasă inconștient de parteneri emoțional indisponibili sau distanți, deoarece aceștia recreează distanța din copilărie, unde sexualizarea era singura modalitate de a obține „apropiere” (o apropiere falsă, condiționată).

​Dinamica de putere/control:

Uneori, persoanele cu atasament sexualizat pot folosi, inconștient, sexualitatea ca instrument de control sau manipulare într-o relație. Ei cred că aceasta este singura monedă de schimb valoroasă pentru a obține afecțiune și siguranță.

Vindecarea atașamentului sexualizat

În terapie, corpul și emoțiile pot fi ascultate cu blândețe. Partea care a învățat că sexul înseamnă legatura afectivă are nevoie să descopere, treptat, că iubirea adevărată este sigură, caldă și nu cere nimic în schimb.

Când durerea poate fi simțită și ținută cu empatie, rușinea începe să se dizolve.

Atașamentul devine mai limpede, iar atingerea poate redeveni expresia unei legături vii — nu o repetițe a trecutului.

Terapia bazată pe atașament și abordările informate despre traume pot fi de mare ajutor. Ele oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora tiparele sale relaționale, poate înțelege originile comportamentelor sexualizate și poate învăța modalități mai sănătoase de a-și împlini nevoile emoționale.

Procesul de vindecare nu înseamnă să negăm sexualitatea, ci să o eliberăm de încurcătura din trecut.

Într-un proces de psihoterapie, persoana poate descoperi cum apropierea emoțională și afecțiunea nu trebuie „câștigate” prin sexualitate — că pot exista separat, în siguranță, și se pot întâlni natural, fără teamă.

În timp, sexualitatea își poate recăpăta sensul firesc: o expresie a plăcerii, a vitalității și a iubirii — nu un mijloc de a fi acceptat, dorit sau de a împlini orice altă nevoie relațională.

Dacă simți că ai nevoie de ajutor, îmi poți scrie direct.

Contactează-mă pe WhatsApp

Ilustrație de Daniela Dumitru

Atasament lumea reprezentarilor. Lentila prin care privim lumea

Atasament, lumea reprezentarilor

Tipul de atasament pe care il avem ne determina sa privim lumea exterioara printr-o „lentila” – ea contine harta mentala, lumea reprezentarilor pe care le avem despre experientele noastre precedente. Acest mod ne scuteste sa reinventam roata cu fiecare experienta noua. In acelasi timp, are un impact major asupra felului in care relationam cu sine si cu ceilalti.

„Lentila„, lumea reprezentarilor sau cum ne reprezentam lumea, are la baza suma tuturor interactiunilor noastre cu persoanele de atasament.

Pot fi persoane de atasament securizante; ele ne creeaza o stare de confort si alinare si le percem ca fiind o baza de siguranta. Pot fi persoane de atasament insecurizante. Aceastea nu reusesc deloc sau reusesc ocazional sa fie prezente, sensibile si responsive emotional.

Interactiunile timpurii cu mama si cu tata se inregistreaza in psihic ca tipare de atasament. Ele sunt mentinute si intarite prin relatia noastra continua cu parintii.

Practic, „lentila„, modul in care ne reprezentam astazi lumea si pe noi insine, are de-a face cu calitatea relationarii cu parintii nostri.

Un proces de psihoterapie individuala, metaforic vorbind, presupune sa ne „curatam lentila„. Acest lucru inseamna sa ne cunoastem modul in care ne reprezentam lumea. De asemenea dobandim claritate daca acest model se potriveste sau nu cu lumea reala si cu lumea noastra interna.

Un alt aspect presupune sa „ne mentinem lentila curata„, ceea ce insemna sa internalizam un model sanatos de comportamente, comunicare si reglare a trairilor afective. Un psihoterapeut informat pe teoria atașamentului te ajuta sa internalizezi un model sanatos.

In continuare, pentru a simplifica citirea, voi folosi termenul „mama” pentru a ma referi la persoana de ingrijire pentru copil.

Totodata am atasat mai jos doua imagini prin care incerc sa redau vizual, in cazul atasamentului evitant si al celui anxios/preocupat, interactiunea dintre un individ (EU) si mediul inconjurator (Lumea externa). Lentila, adica modul in care interpretam lumea, are doua fatete, respectiv:

  • modul in care ii percepem pe ceilalti si,
  • modul in care ne percepem pe noi insine.

Lumea reprezentarilor in Atasament evitant

In atasamentul evitant, mama poate fi prezenta fizic, dar respinge comportamentul de atasament al copilului mic. Ea nu tolereaza tristetea si plansul copilului, este incomodata de contactul fizic cu acesta si este indisponibila emotional. Pentru ca mama nu este capabila sa citeasca indicii non verbali pe care ii manifesta copilul, ceea ce ofera ea nu are legatura cu ceea ce are nevoie copilul.

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu ca atunci cand ne exprimam direct emotile si nevoile si cautam confort si ingrjire, vom fi respinsi.

Modelul despre ceilalti

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si sa inhibam cautarea confortului si alinarii la mama.

Mai tarziu, in relatiile noastre, ne reprezentam lumea asa cum o cunoastem pe mama. Prin aceasta „lentila”, construita in timp, potrivim lumea cu modelul intern pe care il avem despre relatii.

Nu ne asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti, nu ne putem baza pe ceilalti. In lumea noastra interioara s-a consolidat asteptarea ca ceilalti nu sunt disponibili pentru noi. Cel mai sigur mod este de a pastra distanta.

Chiar si cand vrem sa cautam contact, nu e ca si cum stim cum sa facem. In acelasi timp, putem resimti lipsa contactului sanatos, sprijinului, intimitatii, intr-un mod dureros, desi constient sa nu avem claritate despre ce ni se intampla. Cautarea contactului si apropierea de ceilalti ne activeaza distresul pe care l-am reprimat de-a lungul timpului, respectiv frica, furia, rusinea, durerea de a fi respinsi.

Contactul cu lumea externa este foarte redus, minimizam nevoia de atasament si maximizam explorarea mediului non-uman. Si contactul cu lumea interna este redus, respectiv cu emotiile, cu senzatiile si corpurile noastre.

Modelul despre sine

Ne percepem independenti, puternici, completi. Preferam singuratatea.

Lumea reprezentarilor in Atasamentul anxios/preocupat

In atasamentul anxios mama este preocupata de altceva, fiind disponibila emotional pentru copil doar ocazional si intr-un mod imprevizibil. Ea nu respinge copilul nici verbal, nici fizic, dar contactul ei nu are suficienta vitalitate pentru alinare si confort. In relationare, ea descurajeaza, subtil sau mai putin subtil, autonomia copilului.

Modelul despre ceilalti

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu sa inhibam explorarea. In schimb, ne exprimam emotiile si nevoile intr-un mod persistent. Ne imaginam ca, daca mentinem presiunea in aceasta maniera de neconfundat, mama va continua sa ne asigure ingrijirea.

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si fie:

  • oscilam intre a ne deschide fata de conexiunea cu mama si a o respinge cu furie;
  • avem manifestari de neajutorare si suntem prea coplesiti si neputinciosi, dar la fel de lipsiti de confort si alinare.

Mai tarziu, in relatiile noastre, mentinem modelul de atasament la care ne-am adaptat. Spre deosebire de atasamentul evitant, in atasamentul anxios/preocupat percem lumea externa ca fiind disponibila pentru noi sau ca si cum ar trebui sa fie constant disponibila pentru noi, fara sa avem claritatea cum este de fapt acel mediu si fara sa putem cuprinde ca ceilalti ar putea avea nevoile lor proprii.

Modelul despre sine

Ne simtim ca si cum suntem complet dependenti de celalalt, incapabili sa ne continem distresul si sa ne simtim confortabil in absenta persoanei de atasament.

Fiind blocati la un stadiu emotional de bebelus, indiferent care este in prezent varsta noastra biologica, cautam contactul si alinarea, fara sa avem granitele propriului nostru sine.

Indiferent daca suntem mai furiosi ori mai pasivi, amplificam nevoia de atasament si minimizam explorarea autonoma.

În psihoterapie, te pot sprijini în explorarea modului în care îți reprezințil umea. Împreună putem să rescriem scenariile vechi și să construim granițe psihice care să îți ofere, poate pentru prima dată, sentimente de autonomie și siguranță.

Contacteaza psihoterapeut

*

Bibliografie:

Wallin, David J. (2010) Atasamentul in psihoterapie. Bucuresti: Editura Trei.

Stilurile de atasament. Simbioză sau frica de apropiere?

Cand avem dificultati in relationare o solutie este sa ne recunoastem tiparele de atasament. Asa gasim raspunsuri la motivele pentru care esuam in a ne cunoaste si exprima nevoile si pasiunile sau de ce nu toleram usor apropierea, contactul cu oamenii, cu grupurile.

Starea de sanatate psihica depinde de modul in care simtim ca apartinem unei comunitati. Ne face bine sa fim impreuna, sa ne sprijinim in momentele dificile. Ajuta sa sprijinim si sa ne simtim sprijiniti in a ne urma pasiunile si a fi noi insine.

Multi oameni se simt singuri, pierduti, nesiguri pe ei sau fiindu-le greu sa se bazeze pe ceilalti. Dificultatile pe care le resimtim au legatura cu modurile in care ni s-a raspuns de timpuriu nevoilor de apropiere si autonomie.

Sistemul de atasament

Contactul se simte bun in masura in care inca din perioada intrauterina mama e ea insasi conectata cu sine si cu bebelusul ei. Cu cat mama e mai disponibila emotional si mai constienta de ea, e mai capabila sa raspunda nevoilor copilului.

Este o legatura intre mama si copil si e nevoie ca fiecare sa vina cu ceva inspre celalalt. Ca bebelusi suntem inzestrati genetic sa cautam apropierea mamei. Ma refer la trei seturi de comportamente pe care le manifestam natural chiar din perioada de inceput a vietii :

  • Apropierea. In mod natural cautam sa avem aproape, fizic si emotional, o figura de atasament (de obicei un parinte).
  • Adapostul sigur. Cand percepem un pericol cautam figura de atasament (o persoana, nu un loc) pentru a primi protectie, confort si sprijin.
  • Baza de siguranta. Cand ne simtim in siguranta si sprijiniti de o figura de atasament, ne simtim liberi sa ne dedicam pasiunilor in afara relatiei cu aceasta.

Sunt nenumarate interactiunile dinspre mama catre copil care determina tiparul de atasament pe care il internalizam in chiar esenta fiintei noastre. Modul in care mama ne raspunde nevoilor devine un model intern de atasament la baza caruia exista:

  • un model despre sine – modul in care ne percepem pe noi insine;
  • un model despre ceilalti – ce asteptari avem de la ceilalti.

Pe masura ce crestem si ne largim reteaua figurilor de atasament (alti membrii ai familiei, profesori, mentori, prieteni) putem internaliza modele interne diferite de atasament.

Atasamentul sigur

Pentru copil nu e suficient ca parintele sa ii ofere siguranta, el are nevoie sa se simta linistit si in siguranta in prezenta parintelui. Cand parintele raspunde cu empatie, cu blandete, valideaza trairile interioare ale copilului si le respecta, copilul dezvolta un sentiment bun despre sine, creste increzator in capacitatile lui. Cu fiecare raspuns adecvat al parintelui la nevoile lui de apropiere sau de autonomie, se plamadeste un tipar de atasament sanatos. Copilul internalizeaza ca poate fi sprijinit atunci cand are nevoie si, cu timpul, integreaza in sinele propriu modul parintelui de a relationa cu sine. Acest model de raspuns sanatos la nevoile de relatie ii permite sa pastreze sentimentul ca are valoare si sa se astepte sa fie sustinut de ceilalti.

In esenta, recunoastem ca avem un atasament sigur cand:
  • ne simtim confortabil cu toata gama de emotii;
  • ne simtim demni de a fi iubiti, buni, empatici, competenti;
  • ne consideram partenerul ca fiind de incredere, bine intentionat, disponibil emotional, sensibil;
  • tindem sa fim fideli in cuplu, suntem multumiti de viata noastra sexuala;
  • tindem sa fim fericiti cu noi insine si cu relatiile noastre.

Stiluri de atasament nesigur

Din pacate, nu toti parintii sunt capabili sa raspunda acestor nevoi – chiar cand isi iubesc copiii. Propriile lor tipare de atasament, bolile fizice si psihice, traumele psihice nerezolvate, diferite alte dificultati, au un rol semnificativ in felul in care parintii raspund.

Raspunsurile neadecvate ale parintilor fata de nevoile de apropiere si de autonomie ne modeleaza tipare de atasament nesigur, respectiv:

  • modelul despre sine – crestem cu impresia ca suntem nedemni de iubire;
  • modelul despre ceilalti – sistemul de orientare catre o figura de atasament este blocat
    • pe butonul oprit (atasamentul evitant),
    • pe butonul pornit (atasamentul anxios),
    • pe ambele (atasamentul dezorganizat).

In functie de circumstante (partenerul de relatie, pericolul perceput, starea interna) atat perceptia de sine cat si perceptia despre ceilalti pot varia. E posibil sa recunoastem ca avem un tipar dominant, sa ne regasim in toate tipurile de atasament, insa si fiecare dintre aceste tipare sa flucteze ca intensitate in momente diferite.

Atasament evitant

Daca la nevoia de apropiere fizica a copilului, parintele ramane absent, copilul plange. Daca plansul copilului ramane fara raspuns, el se sperie. Ar avea nevoie acum nu doar de apropiere fizica, ci si de disponibilitatea emotionala a parintelui, adica de o persoana care sa simta cat e de speriat si care sa fie capabila sa il aline, sa ii ofere adapost. Daca majoritatea raspunsurilor parintelui sunt aspre, critice, furioase sau nu exista raspuns, copilul resimte tensiune in ce priveste apropierea de parinte si tinde sa il evite.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, internalizam sa nu asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti ca si cum ceilalti nu au cum sa fie disponibili pentru noi. Parintele fiind in mod consistent deconectat si indisponibil emotional, dezvoltam un model de tip ”ma descurc singur”. Ne reprimam nevoia de a depinde de cineva care sa aiba grija de noi. Putem simti tristete, furie, deprimare.

Fugind de ceilalti si mentinand distanta, negarea, singuratatea, mai degraba respingem si suntem respinsi, fara sa putem fi autonomi cu adevarat.

Putem recunoaste ca avem un atasament evitant/ care respinge, cand:
  • avem un sentiment al sinelui de a fi puternici, completi;
  • inconstient, ne este frica sa fim respinsi, controlati, dominati, sa ne simtim vulnerabili si neajutorati;
  • reprimam latura emotionala, negam, minimalizam emotiile;
  • tindem sa ramanem distanti, limitandu-ne interactiunile si conversatiile intime;
  • disponibilitate emotionala redusa, tindem sa nu aratam prea multa afectiune;
  • ne simtim inconfortabili cu atingerile, imbratisarile, mangaierile, cu a fi sprijiniti, bine primiti;
  • evitam sa ne bazam pe partener;
  • ne limitam activitatea sexuala;
  • putem fi detasati emotional cand facem sex;
  • chiar daca tinem la partener, ne ferim ca relatia sa devina prea intima adoptand o atitudine excesiv de independenta;
  • ne denigram partenerul si, in general, pe ceilalti ii percepem slabi sau dependenti.

Atasament anxios

Acest tip de atasament se formeaza cand raspunsurile mamei la nevoile de apropiere si alinare ale copilului sunt inconstante si imprevizibile. In incercarea de a-i capta atentia, copilul isi inhiba nevoia de a se simti liber si de a explora mediul. Focusul lui este exclusiv pe mama. Pentru a primi atentia ei, dezvolta strategii prin care stresul este mult exagerat. In permanenta anxios fata de pozitia mamei, copilul poate parea coplesit sa mai poata face altceva, poate sa planga, sa fie furios si sa fie foarte greu de consolat.

Mama e ea insasi confuza, pasiva, anxioasa, preocupata de situatiile de viata care o tulbura. Din propria frica de abandon si neajutorare, prin raspunsurile ei descurajeaza exprimarile de autonomie ale copilului.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, atasamentul se modeleaza in jurul fricii intense de abandon. Dezvoltam un model de tip ”infometat de fuziune”. Celalalt ne ocupa aproape tot spatiul mental, in timp ce vocea propriului sine este imperceptibila.

Ne recunoastem ca avand atasament anxios/preocupat, cand:
  • ne indoim de valoarea de sine si ne e teama sa ne bazam pe noi insine;
  • resimtim mult stres si teama de abandon;
  • facem eforturi sa demonstram ca suntem demni de iubire;
  • cautam constant aprobarea din exterior si suntem dispusi sa facem pe plac celorlalti;
  • suntem preocupati excesiv sa ii mentinem pe ceilalti aproape;
  • renuntam la autonomie, la propriile pasiuni, opinii si valori in favoarea celuilalt;
  • ii vedem pe parteneri ca neiubitori daca nu sunt permanent disponibili;
  • ne comportam posesiv cu partenerii, suntem gelosi;
  • dorim reconectarea cu partenerul cand percepem ca acesta e distant;
  • folosim sexualitatea pentru a dobandi acceptarea pe care o cautam, inclusiv prin a renunta la viata sexuala.

Atasament dezorganizat

Atasament dezorganizat. Daniela Dumitru
Atasament dezorganizat. Daniela Dumitru

Parintii cu traume timpurii nerezolvate au reactii disproportionate in raport cu stimulii care declanseaza acele reactii. Acest lucru este posibil deoarece structurile lor neuronale care ajuta la modularea raspunsurilor au fost blocate de timpuriu in a se dezvolta complet. In felul acesta, parintii arata uneori disponibili, alteori inspaimantati, alteori arata inspaimantatori pentru copilul lor. Cand copiii se simt inspaimantati de catre parinti, ei se simt mai degraba blocati. Desi nevoile de apropiere si adapost ii imping in bratele parintilor, frica de ei ii tine pe loc. Ei nu gasesc alinare nici in dezactivarea sistemului de atasament, nici in hiperactivarea lui.

Adeseori acesti copii ajung in situatia de a prelua rolul parental. Fie isi controleaza parintii, fie au grija de ei, fie se poarta agresiv si pedepsitor cu acestia.

Ne recunoastem cu atasament dezorganizat/lipsit de solutie, cand:
  • avem un tipar haotic in cadrul relatiilor;
  • avem conflicte interne intre teama de a fi respinsi si nevoia disperata de apropiere;
  • manifestam tendinta de a evita relatiile;
  • suntem in discomfort in intimitate si avem tendinta de a o evita;
  • ramanem implicati in relatii abuzive, toxice;
  • in relatiile intime avem comportamente contradictorii si derutante;
  • suntem pasivi, distanti emotional, nesiguri;
  • avem dificultati cu intimitatea fizica;
  • apelam la contacte sexuale ocazionale ca o modalitate de a ramane distanti si a evita sa fim vulnerabili.

Concluzii

Nu doar cei cu atasament dezorganizat sunt lipsiti de solutie, ci si cei anxiosi, cei evitanti, chiar si cei siguri. Multi dintre noi avem experiente de trauma in trecut ramase nerezolvate. Pot fi traume cu T-mare (de exemplu pericolul de pierdere a propriei vieti, pierderi ale figurilor de atasament) sau traume cu t-mic, respectiv traume relationale (experiente repetate de frica, neajutorare, umilire, rusine, in relatii in care nu este asigurata nici un fel de reparatie).

Ceea ce ne deranjeaza este diminuarea optiunilor pana la lipsa de solutii la situatii din prezent datorita acelor experiente traumatizante nerezolvate.

Cresterea capacitatii de a dispune de mai multe optiuni referitor la dificultatile de atasament implica un proces psihoterapeutic si ne permite sa:

  • internalizam in psihic un parinte disponibil emotional
  • cream o relatie securizanta cu noi insine
  • diminuam dificultatile de apropiere, intimitate si de acceptare a unei persoane care sa ne aline
  • reusim sa ne exprimam nevoile si sa devenim tot mai mult o persoana distincta
  • diminuam anxietatea resimtita, tristetea, furia, depresia, singuratatea.

Chiar daca, in anumite circumstante, revenim la vechile tipare de atasament, avem mult mai multa claritate si strategii de a ne echilibra.

Putem sa ne modificam tiparul de atasament. Sa trecem de la modele nesigure la un atasament sigur cu noi insine si cu ceilalti.

Un model de psihoterapie informata pe trauma sustine o astfel de restructurare profunda. Eu folosesc modele dezvoltate pentru lucrul profund precum NARM sau Metoda Intentiei.

Programeaza sedinta

*

Resurse :

  • Dragoste nesigura. Cum sa nu mai fi gelos si dependent emotional,de Leslie Becker Phelps, o carte usor accesibila.
  • Chestionar online creat de cercetatorul Chris Fraley si colegii lui in 2011, pe http://web-research-design.net/cgi-bin/crq/crq.pl, pentru a afla tipul de atasament si unde te situezi pe un grafic al anxietatii, respectiv evitarii, de la nivelul relatiei de atasament.
  • Pentru cei care doresc sa isi aprofunze cunostintele: Atasamentul in psihoterapie, de David J. Wallin.

Ilustratie: Daniela Dumitru