Resurse sau mecanisme de deconectare în trauma de atașament

Ce faci când ai avut o interacțiune dificilă cu o persoană față de care ai un amestec de trăiri și emoții? Când trebuie să duci la capăt sarcini dificile ori pur și simplu când nu te simți bine?

Îți oferi resurse care să te regleze sau te deconectezi de tine, de ceilalți pentru a face față?

Unii oameni se uită la un film, intră într-un joc video, consumă alcool, fac sport, citesc, vorbesc cu cineva, dorm, meditează, desenează. Și lista poate continua.

Toate aceste activități par să îndeplinească rolul de a oferi un sprijin. Însă, dacă ne uităm din perspectivă psihoterapeutică, există o diferență fundamentală în modul în care corpul și mintea noastră procesează aceste activități.

Întrebarea nu este dacă acest sprijin este „bun” sau „rău”.

Ceea ce îmi propun aici este să clarificăm diferența dintre resurse și mecanisme de deconectare.

Ce este o resursă?

În psihoterapie, ceea ce determină să fie o resursă este faptul că, fie că o practicăm, ne gândim la ea sau doar ne-o amintim, ea ajută la calmarea sistemului nervos autonom și oferă un sentiment de calm, de sprijin sau de siguranță (Rothschild B., 2021, pag. 157).

Există resurse ale corpului, abilități și competențe, resurse de mișcare, spirituale, oameni, animale, natura, obiecte neînsuflețite. Cum spune Babette Rothschild, „o resursă poate fi aproape orice”.

O resursă nu înseamnă doar să ne simțim bine pe moment. Ea are efecte somatice și emoționale, precum:

• Transmite corpului un semnal de siguranță biologică. Putem recunoaște siguranța urmărind semnele vitale. Ritmul cardiac scade, respirația coboară în abdomen, musculatura se detensionează, temperatura corpului se reglează, culoarea pielii revine la normal, vocea curge firesc;
• Ne ajută să rămânem ancorați în propriul corp, stabili. Ne simțim mai calmi, susținuți, îngrijiți, încrezători și mai în largul nostru.
• Are un efect pozitiv și rămânem cu mai multă claritate, energie și disponibilitate emoțională.

Ce este un mecanism de deconectare?

Deconectarea nu este un defect sau o greșeală, ci un mod de a ne pune pe pauză. Este o strategie adaptativă de protecție a sistemului nervos și o folosim cu toții. De exemplu, ne cufundăm într-un serial și ne dăm o pauză de la problemele noastre. Apoi, putem reveni la noi, iar această pauză ne ajută.

Uneori însă deconectarea nu mai este o pauză. Pentru a face față suferinței provocate timpuriu de o traumă de atașament sau de o traumă de șoc, unele persoane se deconectează de experiențele corporale, de sine și de relațiile cu ceilalți (Heller și LaPierre, 2024, pag. 61-62).

Cum se poate recunoaște deconectarea

• Suntem mai tot timpul ocupați, aranjăm, ordonăm, facem ceva și nu rămânem cu ce simțim.
• Vorbim mult și avem multe idei, dar fără să simțim ce se întâmplă în corp.
• Trăim mai ales în cap: înțelegem, analizăm, explicăm, iar corpul și emoțiile rămân departe.
• În relații ne simțim singuri, tensionați, absenți și avem o capacitate redusă de a stabili conexiuni cu ceilalți.
• Simțim ceva intens în corp și nu știm ce să facem, iar mintea construiește scenarii care declanșează anxietatea.

De multe ori nu ne dăm seama imediat, pentru că atenția nu este la noi.

Rolul deconectării este să reducă temporar un pericol, indiferent dacă este un pericol real sau doar un pericol perceput intern:

• Funcționează ca un scut. Se poate simți ca o pauză de la lumea internă (gânduri, emoții, stări, senzații) atunci când aceasta pare prea grea, intensă sau periculoasă de simțit. Sau ca un adăpost de lumea externă percepută ca fiind prea mult, copleșitoare, periculoasă.
• Păstrează starea de funcționare. Ne ajută să trecem peste o oră grea, o zi dificilă sau o etapă în care nu avem soluții.
• Are o funcție adaptativă clară. Fără această capacitate sistemul nervos ar fi permanent inundat de stres.

Deconectarea nu reglează sistemul nervos, ci doar estompează semnalele lui. Ea poate fi protectivă, inițial, când capacitatea noastră de procesare a stimulilor interni sau externi este limitată ori nu avem soluții pentru o anumită situație. Deconectarea constantă de corp și de alte persoane creează o dereglare sporită (Heller și LaPierre, 2024, pag. 62).

Resurse sau mecanisme de deconectare?

Dacă ne referim la activitățile noastre zilnice, iată cum aceeași activitate poate fi o resursă sau un mecanism de deconectare, în funcție de context.

De exemplu:

Sportul

• Resursă. Când mergem la sală sau alergăm ne punem energia în mișcare, eliberăm tensiunea acumulată în corp, ne îngrijim sănătatea fizică și aspectul corpului nostru.
• Mecanism. Ne antrenăm compulsiv ca să nu simțim tristețea profundă a unei pierderi. Excesul de mișcare sau nerespectarea condițiilor proprii ne pun în risc.

Cititul

• Resursă. Ne hrănește curiozitatea, ne aduce bucurie, ne lărgește cunoașterea sau ne oferă o stare de inspirație și conectare.
• Mecanism. Cititul devine un refugiu permanent într-o lume imaginară, pentru că viața reală pare insuportabilă și simțim că nu putem face nimic în legătură cu asta. Deși se simte protectiv, nu construim acele mecanisme care să ne ajute să ne adaptăm la lumea reală.

Interacțiunea cu oamenii

• Resursă. Căutăm compania cuiva pentru a ne conecta autentic, pentru a împărtăși ceea ce ne place și ne interesează. Ne simțim văzuți, auziți și sprijiniți, iar sistemul nostru nervos se co-reglează în prezența unei persoane de încredere.
• Mecanism. De exemplu: căutăm prezența altcuiva pentru a nu rămâne singuri cu propriile noastre gânduri, emoții sau dureri neprocesate. Sau, rămânem într-o interacțiune cu cineva și chiar menținem relația, dar suntem deconectați de ceea ce simțim față de acea persoană (de exemplu furie). Organismul este sub stres, dar nu îl mai recunoaștem.

Când confortul devine o amenințare: frica de relaxare

Din practica mea clinică, observ că uneori conectarea cu resursele – deși este dorită de client – este dificilă pentru el. Această situație apare deoarece, pe măsură ce corpul se relaxează, trăirile considerate periculoase și reținute multă vreme tind să iasă la suprafață. Deseori persoana nu pot recunoaște resursele și nu știe cum să le folosească în beneficiul său. Sau există o confuzie între resurse și deconectare.

Atunci când un om a trăit mult timp în supraviețuire cronică, în tensiune sau amorțit, a simți poate fi perceput ca fiind periculos.

Ceea ce observ e că:

• fie este periculos să simtă propriile emoții sau senzații în relația cu o figură de atașament de care este foarte legat.
• fie simte intens, dar nu se poate calma și regla, iar mintea creează scenarii și mai periculoase.

În psihoterapie nu forțăm relaxarea și nu respingem vechile mecanisme de deconectare. Dezvoltăm treptat capacitatea de a tolera emoțiile și de a folosi resursele fără să ne simțim copleșiți, dar și capacitatea de a ști cum ne putem întoarce la deconectare atunci când intensitatea emoției se simte prea mult (Rothschild, B., 2021, pag 180).

Concluzie

Sănătatea emoțională nu înseamnă să alegem între resurse și mecanisme de deconectare, ci să avem o flexibilitate între conectare și deconectare, fiind conștienți de ceea ce se întâmplă cu noi, de ceea ce avem nevoie, de ritmul propriu și de mediul exterior. În același timp e benefic să acționăm într-un sens pozitiv, pentru sine și pentru alții și să avem comportamente care nu ne rănesc pe noi sau pe ceilalți (Vasile, D., 2024, pag 270).

Dacă observi că rănile de atașament sau experiențele dificile din relații te țin deconectat/ă de tine și de ceilalți, și simți că este momentul să îți explorezi și dezvolți propriile resurse, te aștept cu drag să îmi scrii. Putem lucra împreună pentru a deveni conștient/ă de propriile resurse și mecanisme de deconectare și pentru a crește starea de bine într-un ritm tolerabil pentru tine, atât în cabinet, în București, cât și online, pe o platformă agreată reciproc.

Sursă imagine: „Nuferi în parc”, de Daniela Dumitru.

Bibliografie

Heller, L. și LaPierre, A. (2024), „NARM: Modelul Relațional Neuro-Afectiv pentru restabilirea conexiunii. Trauma de Dezvoltare”, Pagina de Psihologie, București.

Rothschild, B. (2021), „Corpul își amintește”, Editura Herald, București.

Vasile, D. (2024), „Anatomia Traumei”, Editura Bookzone, București.