Tag Archives: comportament-de-control

De ce nu mă pot juca ca adult? Ce să fac?

Mulți adulți ajung să își spună „Nu mă pot juca ca adult.” Ei nu pot să se relaxeze fără un scop. Nu știu să facă ceva doar pentru plăcere. Nu se pot juca cu copiii lor. Orice activitate trebuie să fie utilă, productivă sau orientată spre performanță.

Dacă te regăsești în această experiență, este important să știi că dificultatea de a te juca nu este un defect. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. De multe ori, ea are rădăcini relaționale profunde.

Incapacitatea de a te juca la vârsta adultă este adesea o formă de hiper-responsabilizare, apărută ca mecanism de supraviețuire în urma unei traume de dezvoltare. Atunci când mediul timpuriu nu a oferit siguranță, sistemul nervos rămâne blocat în modul de alertă și privește relaxarea ca pe un risc.

Joaca presupune siguranță.

Un copil se joacă liber atunci când:

  • se simte protejat,
  • are un adult disponibil emoțional,
  • nu trebuie să fie responsabil pentru starea altora,
  • nu trăiește într-un mediu tensionat sau imprevizibil.

Când aceste condiții lipsesc, copilul nu se mai poate juca spontan. Se adaptează. Devine atent, responsabil, organizat.

În astfel de contexte, joaca nu dispare pentru că nu există dorință, ci pentru că nu este sigură.

La maturitate, această organizare interioară rămâne activă. Iar senzația „nu mă pot juca ca adult” reflectă adesea un sistem psihic care a învățat să supraviețuiască, nu să se relaxeze.

Ce se activează când încerc să mă joc ca adult

Când un adult încearcă să încetinească și să facă ceva doar pentru plăcere, cu sine sau cu copiii, pot apărea reacții precum:

  • neliniște inexplicabilă
  • vinovăție
  • senzația că pierde timpul
  • teama că „dacă mă opresc, pierd controlul”.

Pentru multe persoane, munca și funcționarea au devenit echivalentul siguranței. A fi productiv a însemnat a fi acceptat. În acest context, joaca pare inutilă sau chiar periculoasă.

Astfel, „nu mă pot juca ca adult” nu este o alegere conștientă, ci rezultatul unei adaptări vechi.

Spontaneitatea dispare atunci când criticul interior ne judecă fiecare gest. Redescoperirea jocului înseamnă și îmblânzirea acestei voci critice.

Când apare dorința de joacă la adult

Interesant este că dorința de joacă apare adesea abia când viața devine mai stabilă.

Când nu mai este nevoie de supraviețuire continuă, psihicul începe să caute bucurie, spontaneitate, creativitate.

Însă odată cu această dorință poate apărea și tristețea. Tristețea pentru copilul care nu a avut spațiu să se joace. Pentru perioada în care responsabilitatea a venit prea devreme.

De aceea, procesul prin care un adult învață să se joace nu este întotdeauna exuberant. Uneori este delicat, lent și poate conține și doliu.

Ce nu înseamnă să te joci ca adult

A te juca ca adult nu înseamnă:

  • să transformi joaca într-un nou proiect,
  • să performezi creativ,
  • să monetizezi hobby-uri,
  • să devii „mai interesant”.

Joaca autentică nu are scop utilitar. Ea există pentru experiență, nu pentru rezultat.

Pentru un psihic obișnuit să fie productiv permanent, acest lucru poate fi dificil de tolerat.

Când „nu mă pot juca ca adult” este un simptom

Blocajul de a te juca poate fi un indicator al unei istorii de:

În psihoterapie, procesul nu presupune „învățarea jocului” ca tehnică, ci reconstruirea unui spațiu intern de siguranță. Joaca apare natural atunci când sistemul nervos începe să se simtă în siguranță. Joaca nu poate fi forțată.

De la ”nu mă pot juca ca adult” la vitalitate

Uneori primul pas nu este să te joci, ci să observi că nu poți. Să vezi ce apare când încerci să stai fără scop. Să observi tensiunea, vocea critică, graba de a face ceva util.

Recunoașterea faptului „nu mă pot juca ca adult” poate fi începutul unei relații mai blânde cu propria istorie.

Dacă dificultatea de a te relaxa, de a simți bucurie sau de a face lucruri fără scop util îți este familiară, explorarea acestor teme într-un cadru psihoterapeutic poate aduce claritate și siguranță interioară. Într-un cadru sigur, fără presiune și fără evaluare, joaca poate reapărea natural.

Dacă te regăsești în această descriere și simți că relaxarea este o luptă, psihoterapia centrată pe traumă te poate ajuta. Procesul terapeutic vizează transformarea mediului interior dintr-unul critic într-unul securizant, permițând vocii tale personale să se exprime liber prin joc și creativitate.

Îmi poți scrie direct

Contactează-mă pe WhatsApp

Ilustrație de Daniela Dumitru

Atasament sexualizat: legătura afectivă fuzionează cu sexualitatea

Atasament sexualizat. Ce este și cum apare

Atunci când un copil crește într-un mediu lipsit de afecțiune, siguranță și căldură emoțională, el caută disperat o formă de apropiere — oricare ar fi ea.

Dacă, pe acest fond de deprivare, unul dintre părinți (sau o altă figură de atașament) aduce o formă de stimulare sexuală, psihicul copilului este pus într-o situație imposibilă.

Pentru un copil, o formă de stimulare nepotrivită poate fi confundată cu iubirea. Așa se formează ceea ce numim atasament sexualizat.

Floyd Godfrey, PhD, definește atașamentele sexualizate ca o fuziune complexă între impulsurile sexuale și cele emoționale, creând un model care duce adesea la confuzie și suferință.

Atașamentul sexualizat e o adaptare a copilului care, în lipsa afecțiunii emoționale sigure, ajunge să echivaleze stimularea sexuală cu iubirea și grija.

Pentru copil, acea stimulare vine de la persoana de care depinde pentru supraviețuirea sa emoțională.

Pentru copil, adultul este și sursă de supraviețuire, și sursă de traumă

El nu are maturitatea de a distinge între iubire, atenție și sexualitate. Corpul lui se simte plăcut.  În mintea lui se creează o asociere profundă între afecțiune și sexualitate. O legătură care, mai târziu, va influența modul în care se raportează la relații.

Pe scurt, copilul asociază apropierea cu sexualitatea. Starea de bine în relația cu figura de atașament este legată de sexualitate. El înternalizează că, pentru a primi apropiere, trebuie să ofere sexualitate — nu neapărat conștient, ci ca o strategie veche, formată pentru a supraviețui emoțional.

Când corpul învață că sexul înseamnă legătură

Un copil care trăiește o deprivare emoțională profundă caută instinctiv contact, privire, atingere. Dacă acel contact vine din partea unui adult care îl atinge cu erotism — chiar și fără a atinge zone erogene — copilul trăiește o confuzie intensă.

Corpul lui se activează, iar psihicul asociază acea stare intensă cu iubirea și apropierea. În absența unei protecții și a unei relații sigure, stimularea sexuală devine pentru copil singurul mod de a se simți „văzut” și „iubit”.

Astfel, sexualitatea nu se dezvoltă firesc, ci se amestecă cu nevoia de atașament.

Cum se manifestă un atasament sexualizat la adult

Adulții care au trăit o astfel de confuzie pot ajunge, fără să își dea seama, să sexualizeze inconștient relațiile apropiate.

Când simt conexiune, acceptare sau afecțiune, se poate activa reflexul vechi: „Pentru a fi iubit, trebuie să ofer sex.”

Practic apare o activare automată a energiei erotice în momenul în care apare o posibilitate de apropiere umană.

Nu e vorba despre o dorință sexuală reală sau de o atracție autentică. Ci e despre un reflex al sistemului nervos, o strategie inconștientă de atașament— în care corpul a învățat că erotismul aduce atenție și contact.

Uneori, acești adulți pot fi seducători pentru a fi plăcuți. Sau pot oferi sexualitate fără a se putea bucura cu adevărat de ea. Oferă pentru a nu fi abandonați.

Sau pot interpreta gesturile prietenoase ca semne erotice.

Granițele psihice sunt confuze, deoarece nevoia de proximitate și siguranță este căutată eronat prin intermediul sexualizării relației.

De exemplu, într-o prietenie sau într-o relație în care cineva oferă grijă și atenție, persoana poate simți — fără să vrea — o atracție sexuală sau nevoia de a seduce, chiar dacă nu își dorește un partener romantic.

Paradoxal, în relațiile profunde, unde există posibilitatea unei legături autentice, persoana poate fugi de intimitate.

Sexualitatea se poate activa acolo unde există distanță și control, dar se blochează acolo unde apare apropierea și vulnerabilitatea. În ambele cazuri, relația cu corpul și cu intimitatea rămâne plină de rușine și ambivalență.

Diferența între sexualizarea atașamentului și comportamentul sexual efectiv

Un atasament sexualizat nu înseamnă neapărat comportament sexual.

Este, adesea, un tipar psihologic inconștient:

Sexualitatea devine modul prin care persoana caută afecțiune, aprobare sau conexiune, nu expresia unei dorințe sexuale reale.

Poate fi vorba doar despre gesturi, atitudini sau sentimente sexualizate care apar automat în relațiile cu ceilalți — chiar dacă nu există contact sexual.

Corpul care spune povestea

Oamenii își poartă în corp amintirile experiențelor lor timpurii, chiar dacă nu au amintiri clare. Uneori, corpul „vorbește” prin simptome: dureri cronice, tensiuni, blocaje sau boli.

Ca și cum trupul ar purta amintirea unei dureri vechi, dar și a unei nevoi neîmplinite de iubire.

De exemplu, într-o ședință cu Metoda Intenției, o femeie descria cum, corpul ei „voia să se facă mic, ca un câine plouat și bătut”. În același timp, simțea o activare sexuală venită din reflexul vechi al apropierii cu o figură de atașament. Acea senzație paradoxală arată cât de adânc se pot încurca în corp durerea, neputința, singurătatea și erotismul

Cum afectează relațiile un atasament sexualizat

Persoanele cu atasament sexualizat se confruntă adesea cu confuzie între intimitatea emoțională și cea sexuală. Această confuzie generează anxietate, suferință, dificultăți în construirea relațiilor sănătoase sau o nevoie constantă de validare prin sexualitate.

Un astfel de tipar afectează alegerea partenerilor sau dinamica puterii în relații:

​Alegerea partenerilor indisponibili:

Persoana poate fi atrasă inconștient de parteneri emoțional indisponibili sau distanți, deoarece aceștia recreează distanța din copilărie, unde sexualizarea era singura modalitate de a obține „apropiere” (o apropiere falsă, condiționată).

​Dinamica de putere/control:

Uneori, persoanele cu atasament sexualizat pot folosi, inconștient, sexualitatea ca instrument de control sau manipulare într-o relație. Ei cred că aceasta este singura monedă de schimb valoroasă pentru a obține afecțiune și siguranță.

Vindecarea atașamentului sexualizat

În terapie, corpul și emoțiile pot fi ascultate cu blândețe. Partea care a învățat că sexul înseamnă legatura afectivă are nevoie să descopere, treptat, că iubirea adevărată este sigură, caldă și nu cere nimic în schimb.

Când durerea poate fi simțită și ținută cu empatie, rușinea începe să se dizolve.

Atașamentul devine mai limpede, iar atingerea poate redeveni expresia unei legături vii — nu o repetițe a trecutului.

Terapia bazată pe atașament și abordările informate despre traume pot fi de mare ajutor. Ele oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora tiparele sale relaționale, poate înțelege originile comportamentelor sexualizate și poate învăța modalități mai sănătoase de a-și împlini nevoile emoționale.

Procesul de vindecare nu înseamnă să negăm sexualitatea, ci să o eliberăm de încurcătura din trecut.

Într-un proces de psihoterapie, persoana poate descoperi cum apropierea emoțională și afecțiunea nu trebuie „câștigate” prin sexualitate — că pot exista separat, în siguranță, și se pot întâlni natural, fără teamă.

În timp, sexualitatea își poate recăpăta sensul firesc: o expresie a plăcerii, a vitalității și a iubirii — nu un mijloc de a fi acceptat, dorit sau de a împlini orice altă nevoie relațională.

Dacă simți că ai nevoie de ajutor, îmi poți scrie direct.

Contactează-mă pe WhatsApp

Ilustrație de Daniela Dumitru

Anorexia și autocritica: De ce mă simt inadecvată în propriul corp?

Un articol despre anorexie ca dependenta; anorexia ca mecanism de supravietuire; experienta familiala timpurie; mitul partenerului perfect/partenerei perfecte.

Anorexia ca dependență

A sta nemancata poate fi asemenea unei dependente.

In mod tipic, anorexia incepe in adolescenta sau la inceputul maturitatii cu o dieta. Pe masura ce dieta progreseaza, persoana ignora mesajele corpului, care trece la producerea unei cantitati crescute de opioide. Apare o stare de euforie datorata opioidelor produse si persoana poate deveni dependenta de experienta infometarii in sine.

Tipic persoanelor cu anorexie este ca au o mare dificultate in a recunoaste si a contine senzatiile si starile emotionale. Cand nu stii cum sa gestionezi emotiile dificile, le eviti. Persoanele cu anorexie severa au o personalitate supracontrolata. Le este foarte dificil sa recunoasca sau sa exprime furia sau propriile dorinte.

Prin infometare, persoana descopera ca poate obtine o anumita alinare de la emotiile pe care nu stie sa le gestioneze. Eliminarea mancarii este un mod de a preveni cresterea propriilor emotii care ameninta sa iasa la suprafata. Opioidele dau un efect de amortire si de distantare de emotii.

Anorexia devine o solutie la dificultatile de autoreglare psihica.

Anorexia, mecanism de supravietuire

Lipsita de incredere emotionala, persoana tinde sa devina foarte ambitioasa si perfectionista intr-o incercare de a fi valorizata din exterior. Ar putea fi important sa fie perfecta sub orice aspect astfel incat sa nu supere pe cei de care depinde. Dar un comportament anorexic poate produce in fapt suferinta si conflicte intense persoanelor de atasament.

Focusul este asupra mancarii si greutatii si persoana se decupleaza de corp si de emotiile percepute ca fiind inconfortabile. Ruptura psihica a intervenit de foarte timpuriu si este mentinuta printr-o conditionare persistenta de suprimare a emotiilor. Cu cat focusul ramane pe mancare si greutate, persoana se disociaza tot mai mult de sine si isi restrange posibilitatile de autoreglare sanatoase.

Experiența familială timpurie

Experiența familială tipică este că, de foarte timpuriu, copilul se află sub presiunea de a îndeplini nevoile psihologice ale mamei. Părinții au nevoie de copil ca de o sursă de alinare pentru ei. Copilul devine o extensie a lor și nu un individ separat de aceștia. Ei nu creează deloc siguranță pentru copilul lor. Copilul suferă de timpuriu de trauma de identitate.

Copilul încearcă să aibă succes, să îi facă pe plac mamei, să nu o rănească sau să nu o dezamăgească. El se conformează dorințelor părinților pentru a-i menține fericiți și evită emoțiile negative care nu sunt tolerate în familie. Copilul simte că nu îi poate spune mamei problemele sale deoarece ea nu face față, nu îl poate conține. Uneori mama îi neagă copilului emoțiile, ea având dificultăți în a recunoaște stările acestuia, așa că i le atribuie pe ale ei. Copilul ajunge într-o trauma a iubirii.

Deși se poate afla mereu în prezența mamei, copilul nu are experiența de a fi îngrijit sau în siguranță cu ea.

În copilăria timpurie nu se construiește o experiență satisfăcătoare de dependență cu persoana de atașament (mama). Sentimentele bebelușului nu sunt identificate și nu li se răspunde potrivit. De fapt, lui nu i se permite să aibă propriile sentimente. El se confruntă în permanență cu propriile nevoi relationale, făra a avea cum să și le satisfacă singur. Un bebeluș este în totală dependență de persoana de atașament.

Consecințe

Faptul că sentimentele sunt ignorate, negate sau etichetate în mod greșit face dificil pentru un copil să își cunoască propriile sentimente sau să aibă încredere în ele. Implicit, copilul primește mesajul că își supără părinții dacă are nevoi și sentimente pe care părinții nu le vor. Mesajul ascuns este acela că sentimentele lui nu contează și nu sunt luate în serios.

Copilul manifestă emoțiile pe care celelalte persoane se așteaptă să le aibă. Emoțiile reale rămân mai degrabă senzații vagi, corporale. Copilul se înstrăinează de propriul corp. Pe măsură ce se apropie de maturitate, își dezvoltă o personalitate fuzională, dependentă de agresori. Are dificultăți în a se separa de părinți, deoarece aceștia au nevoie de el.

Mitul partenerului perfect/partenerei perfecte

Ca adult, tânjește după partenerul perfect care ar putea să îi ofere îngrijirea adecvată și să fie înțeles fără cuvinte. Tânjește să îi fie îndeplinite dorințele ca prin magie și să îi fie anticipate nevoile fără să spună nimic. În psihic continuă să existe o parte blocată la stadiul de bebeluș, ale cărui nevoi nu au fost împlinite. Această parte caută experiențe de fuziune cu un îngrijitor care îl primește și îl conține cu ce are el nevoie.

Ca adult este predispus la a rămâne foarte dependent de ceilalți, sperând ca celălalt să îl ajute să se simtă bine. Alte personalități, „mai evitante”, se tem să depindă de altcineva care ar putea să îi abandoneze și aleg să rămână într-o relație mai puțin armonioasă, chiar nesatisfăcătoare, solicitând puține lucruri pentru a evita abandonul.

Când în relația timpurie nu a existat o acceptare a tuturor emoțiilor, inclusiv a furiei și tristeții, atunci acestea sunt greu de tolerat și de experimentat în întregime. Când părinții nu reușesc să le conțină, atunci copiii nu își pot dezvolta această capacitate. Nu este posibil să te autoîngrijești și să îți conștientizezi propriile emoții dacă acest lucru nu a fost făcut mai întâi de către altcineva pentru tine.

Psihoterapie

Anorexia, încercarea de a fi drăguță sau puternică cu menținerea deconectării de corp și de emoții, este o direcție periculoasă. Emoțiile, chiar și cele negative, au un rol de semnalizare a ceea ce se întâmplă cu noi, cum ne influențează mediul extern și cum răspundem la el. Ele sunt o sursă de informații valoroase cărora este sănătos să le acordăm atenție.

.Dacă te preocupă starea ta și simți că ai nevoie de sprijin de specialitate îmi poți scrie .

Contactează-mă pe WhatsApp
Programeaza sedinta

Bibliografie:

Gerhardt, S. Importanta iubirii. Calea prin care afectiunea modeleaza creierul bebelusului. Editura Dao Psi.

Sursa foto: beatingeatingdisorders.com