Tag Archives: imagine-de-sine

Imaginea de sine este oglinda interioară prin care ne privim valoarea, corpul și locul în lume. Ea se construiește din primele interacțiuni de atașament și se transformă pe parcursul vieții, fiind influențată de experiențele personale. De de la traume și neglijare, până la presiuni profesionale sau schimbări biologice precum menopauza.

Fie că vorbim despre provocările anorexiei și ale rușinii de corp, fie despre blocajele cauzate de sindromul impostorului, explorăm aici modul în care ne putem reconstrui o imagine de sine în acord cu realitatea. În același timp, avem nevoie să construim acea voce internă blândă și empatică, capabilă să ne vorbească cu compasiune.

Menopauza și identitatea feminină. Impactul psihologic al menopauzei

Menopauza nu începe brusc. Se strecoară încet. Energia nu mai e aceeași, dispoziția fluctuează, corpul te surprinde.

Poți să ai 55 sau 45 de ani sau mai puțin și totuși să te trezești că nu mai știi cine ești.

Nu pentru că ai uitat. Ci pentru că tot ce știai despre tine nu mai funcționează la fel.

Eu însămi am încercat să gestionez simptomele menopauzei și să îmi susțin sănătatea generală. Am modificat dieta, am introdus suplimente, fac sport. Toate ajută, atenuează efectele, susțin corpul și echilibrul hormonal. Din păcate, nu doar așa se opresc problemele generate de menopauză. Pentru că menopauza poate crește riscul de osteoporoză, cel cardiovascular, sindrom genito-urinar și atrofie vaginală.

Dar, mai mult, există o dimensiune subtilă, adesea ignorată, despre care vreau să scriu aici: impactul menopauzei asupra stării psihice și identității feminine.

Cine sunt eu acum la menopauza?

Menopauza nu e doar un proces biologic. Când o privim din perspectivă psihologică descoperim că femeia poate fi copleșită de stres, anxietate, depresie, confuzie identitară.

Modificările de dispoziție, anxietatea și confuzia identitară apar pe măsură ce depășim faza de curiozitate din perimenopauză. „E o stare temporară și îmi revine ciclul?” sau „Oare se instalează menopauza?” Le resimțim intens atunci când ne confruntăm cu impactul real al menopauzei asupra organismului.

Simptomele specifice menopauzei – dezechilibre hormonale, bufeuri, insomnii, uscăciune vaginală, scăderea libidoului, balonare, crampe musculare, dureri articulare, oboseală, amețeli, schimbări de dispoziție – generează toate aceste stări la nivel psihic.

În același timp, toate aceste stări generează un nou stres, panică, deprimare, deconectare.

De exemplu, dacă intrăm cu o sănătate bună în perimenopauză, ne vom simți sănătatea amenințată. Pentru că simțim că pierdem controlul asupra propriului corp și chiar coerența eului nostru.

Starea de rău resimțită pe perioade lungi, agravarea simptomelor menopauzei, ne deprimă.

Deși e o schimbare fiziologică naturală, menopauza se simte ca o deteriorare a vitalității și vine cu o zdruncinare a înțelegerii de sine. Ne putem simți deconectate de sine, cu un gol interior. Ca și cum am fi străine de noi înșine.

Nu ești defectă, ești în schimbare

Menopauza, mai mult decât simptomele, este și o confruntare cu propria feminitate. Cu cine ne-am identificat toată viața. Ne pune în situația de a ne redefini feminitatea pentru a ne trăi următorii ani cu sens. Fiecare întrebare pe care ne-o punem sau fiecare stare pe care o resimțim cere un răspuns personal.

De mici, știm ce înseamnă „feminitatea”: tinerețe, frumusețe, fertilitate. Roluri de mamă, parteneră, profesionistă. Creștem cu aceste repere. Ne străduim să le ducem la capăt.

Dar menopauza le zdruncină. Corpul nu mai arată la fel. Fertilitatea se încheie. Copiii cresc. Energia scade. Ritmul se schimbă.

Și atunci ce mai știm despre noi înșine?

Ce facem cu corpurile noastre care ne par străine? Ce facem cu sufletul nostru?

Adevărul e că nu suntem pregătite pentru menopauză. Suntem „pregătite” să credem că menopauza nu va însemna mare lucru. „Să așteptăm să treacă.” Sunt multe femei care ignoră, suferă în tăcere sau se prefac că totul e normal.

Din păcate, în ciuda unei pregătiri de specialitate temeinice, mulți medici nu sprijină femeia aflată la menopauză. Ei tratează simptomele separat, nu ca simptome ale tulburării menopauzei. Această lipsă de adresare corectă, asociată cu lipsa empatiei și a compasiunii, accentuează izolarea, rușinarea și nesiguranța femeii.

Privită prin prisma procesului biologic, menopauza poate părea sinonimă cu bătrânețea, cu disconfortul, degradarea. Doar că femeia continuă să muncească, să aibă o viață de familie, de cuplu, relații sociale. Vârsta standard de pensionare a femeii a crescut în ultimii 25 de ani cu 8 ani. La bărbați, cu doar 3 ani. Societatea ne forțează să fim vitale și productive mult timp după ce corpul începe această transformare.

De ce să nu treci singură prin menopauza?

Când vreme îndelungată am definit identitatea prin tinerețe, vitalitate, senzualitate, la menopauză putem resimți un conflict interior puternic. Realitatea e că ne uităm în oglindă și nu ne mai recunoaștem. Poate că nici nu știm să ne privim cu drag corpul așa cum arată în prezent. Poate că oboseala ne face să evităm să ieșim din casă și să socializăm. Corpul se schimbă, imaginea de sine se schimbă. Poate fi foarte dificil de gestionat acest conflict intern. Și cu atât mai dificil să împărtășim ce trăim.

Menopauza poate fi singuratică. Rușinea și izolarea o fac și mai grea. Trăim într-o lume care vorbește și face prea puțin în legătură cu menopauza. Sau atribuie femeii vina: „Nu te-ai îngrijit destul!” ori „Nu te iubești destul!”.

De aceea poți să te rușinezi și să crezi că „ceva nu e în regulă cu tine”.

Menopauza poate fi traumatizantă. Dar nu așa trebuie să fie!

În măsura în care reușim să accesăm capacitățile de auto-reglare și sprijinul comunităților de profesioniști (medici, psihoterapeuți), al femeilor care traversează această perioadă, putem face acest proces unul mai puțin stresant pe care să îl putem regla.

Apelând la supraveghere medicală, la psihoterapie, putem crea conexiuni vindecătoare cu sine, cu corpurile noastre. Conversațiile sincere și blânde cu alte femei, cu partenerul – ne aduc normalizare și confort.

Cum poate sprijini partenerul

Dacă ești partener, te invit să încerci să asculți fără să dai soluții imediat, ca un martor la această transformare.

  • ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea,ascultă și validează emoțiile partenerei, fără să le minimalizezi sau să le judeci;
  • acceptă modificările în stilul ei de viață (dietă, suplimente, tratament hormonal, repaus, mișcare);
  • informează-te despre menopauză pentru că efectele asupra energiei, stării de spirit și dorinței sexuale ale partenerei sunt reale;
  • redescoperiți intimitatea: un preludiu mai lung, lubrifianți, creme speciale pot ajuta. Apropierea, gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;
  • ai răbdare și empatie: fiecare femeie traversează menopauza în felul și în ritmul ei. gesturile mici de afecțiune, comunicarea contează atât de mult;

Menopauza – nu un sfârșit, ci o nouă etapă

Din perspectiva psihoterapiei, vreau să atrag atenția:

Da, menopauza poate crea stres sever sau poate fi traumatică atunci cand stresul este copleșitor!

Ca să ne putem bucura și la această etapă, este nevoie să ne uităm cu seriozitate spre acest proces. Să nu îl lăsăm la voia întâmplării. Să adresăm dezechilibrul hormonal dacă starea sănătății noastre este afectată.

Psihologic, menopauza este o etapă care cere și reconfigurarea identității femeii. Înseamnă să facem spațiu pentru a plânge tinerețea și a face un doliu după ceva pierdut. Să ne conectăm cu emoțiile firești, cu pierderea și ireversibilitatea timpului. Să facem spațiu pentru empatia și compasiunea pentru suferința pe care menopauza ne-o provoacă. Această conținere emoțională ne permite să găsim resurse interne, înțelepciune, deschidere către ceea ce vine, cu prezență și acceptare.

Poate pentru multe femei, menopauza nu declanșează neapărat confuzia identitară – ci doar o face vizibilă sau o accentuează. Adesea confuzia identitara e deja acolo, doar că e acoperită de roluri, obligații, dinamici de cuplu, maternitate, performanță.

Menopauza nu este sfârșitul tinereții, ci începutul unei noi înțelegeri de sine: Ce ar presupune feminitatea ta de acum înainte? Cum te poți susține pentru a te bucura de o stare de bine?

Dacă rezonezi cu aceste gânduri și simți că ai nevoie de sprijin, te invit să explorăm împreună în spațiul sigur al psihoterapiei. Un loc în care să te apropii de tine și să îți găsești propriul răspuns:

  • prin reconectare cu corpul – de a-l asculta și de a fi mai blândă cu el;
  • prin reevaluarea a cine ești, a rolurilor din prezent;
  • prin creșterea conexiunii interne între diferitele părți ale psihicului;
  • prin a căuta resurse noi – creativitate, spiritualitate, înțelepciune, conexiune..

Adresată corect, menopauza poate fi un prilej de redescoperire și reconfigurare psihică blândă și sănătoasă. Feminitatea nu mai este despre tinerețe, ci mai bogată. Ne schimbăm, iar frumusețea e să ne primim cu răbdare și afecțiune odată cu schimbarea.

Contacteaza psihoterapeut

Alte resurse utile:

  • Un site plin de resurse despre dietă, sport și suplimente alimentare: thepauselife.com by Dr. Mary Claire Haver. Cartea sa Noua menopauză poate fi găsită tradusă în limba română;
  • Grupuri de suport Facebook: Substituția hormonală. Menopauza și perimenopauza, Menopauza – Un nou început;
  • Ateliere de Feldenkrais (susținute în București de Valentina de Piante). Sunt ateliere în care mișcările sunt blânde și conștiente. Aceste mișcări te ajută să fii mai energică și mai prezentă, fără să faci efort intens, mai ales dacă te simți obosită sau greoaie.

*

Ilustratie: „Cuibul”, de Daniela Dumitru

Relațiile profesionale – cum te ajută granițele și vocea personală

Mulți oameni se confruntă cu dificultatea de a spune NU la locul de muncă, din teama de a nu fi respinși sau criticați. Dacă simți că îți este imposibil să fi autentic(ă), să pui limite în relațiile profesionale fără să te simți vinovat(ă), este important să știi că acest blocaj e un ecou al istoriei tale relaționale.

În acest articol, explorăm cum granițele psihice și recuperarea vocii personale te pot ajuta să navighezi prin medii profesionale disfuncționale. Vei descoperi cum să treci de la autoanulare și neputință la o comunicare asertivă, protejându-ți stima de sine și integritatea în fața epuizării.

La locul de muncă nu aducem doar competențe și obiective. Ne aducem și istoria relațională – felul în care am învățat să ne raportăm la ceilalți, nevoile noastre de apartenență, de validare și siguranță.

De aceea, relațiile profesionale sunt influențate de emoții profunde, chiar dacă nu apar la suprafață. În spatele unei colaborări tensionate pot exista:

  • dorința de a fi văzuți și apreciați
  • frica de a fi ridiculizați, respinși sau abandonați
  • credințe precum „nu sunt suficient” sau „nu merit locul ocupat”, „să nu deranjez” sau „trebuie să demonstrez că merit locul pe care îl ocup” care au legatura cu stima de sine.

Fundalul emoțional intern poate crea dinamici cu atât mai intense cu cât mediul profesional e mai disfuncțional.

Este mediul profesional unul sănătos sau disfuncțional?

Un prim pas important este să ne întrebăm: „Este mediul profesional în care lucrez unul echilibrat sau disfuncțional?”

Semne că te afli într-un mediu profesional disfuncțional:

  • lipsa de transparență în luarea deciziilor
  • tratamente inegale între colegi, în contexte similare
  • mesaje ambigue, transmise pe un ton politicos, dar cu conținut dezechilibrat
  • valorile promovate nu se regăsesc în comportamentele reale
  • hărțuirea demnității ori integrității fizice sau psihice.

Dacă ai senzația că „ceva nu e în regulă, dar nu pot spune exact ce”, e posibil să te afli într-un mediu profesional toxic sau haotic.

Relațiile profesionale reactivează experiențe vechi

Felul în care reacționăm în contextul profesional are legătură cu felul în care ne-am adaptat de timpuriu să fim în relație.

Două aspecte sunt esențiale: granițele și vocea personală.

Granitele

Pe de o parte sunt granițele noastre, adică propriile nevoi și valori. Apoi, sunt granițele celuilalt cu care interacționăm, nevoile și valorile lui. O relație profesională funcțională presupune reciprocitate și respect.

Granițele sănătoase în relațiile profesionale înseamnă să știi:

  • ce este acceptabil pentru tine și ce nu
  • care îți sunt nevoile și valorile
  • să spui „nu” când devine prea mult sau copleșitor
  • să pui „stop” când ceva te rănește sau te nedreptățește
  • să respecți limitele colegilor sau superiorilor, chiar dacă nu se aliniază cu valorile tale.

Vocea personală: cum ne exprimăm în relațiile profesionale

Vocea personală este despre cum comunicăm ce avem nevoie, ce simțim și ce nu tolerăm. Clar și ferm. Asertiv.

A fi asertiv nu înseamnă să creezi conflicte, ci să îți exprimi adevărul cu respect față de tine și față de celălalt. Asertivitatea este un semn de maturitate și integritate.

A avea o voce asertivă înseamnă:

  • să comunici clar și ferm, fără agresivitate
  • să exprimi limite și nevoi într-un mod respectuos
  • să refuzi sarcini care îți încalcă drepturile
  • să ceri clarificări când lucrurile nu sunt suficient de clare sau transparente.

Adeseori, modul în care ne adaptăm în relațiile noastre semnificative, timpurii, cu figurile parentale, se manifestă prin capacități diminuate:

  • de exprimare asertivă
  • de identificare a nevoilor și valorilor
  • de a rămâne conectați la propriile nevoi și valori.

Din acest motiv, aceste adaptări devin piedici în viața noastră profesională, duc la conflicte și tensiuni. Iar în situația în care și mediul este unul toxic se poate ajunge la copleșire.

Emoții frecvente în relațiile profesionale tensionate

Atunci când relațiile profesionale devin tensionate, pot apărea emoții intense. Este normal. Iată câteva dintre cele mai frecvente:

Furia

Este o reacție firească atunci când o limită este încălcată.

Capacitatea de a te conecta cu furia te ajută să te vezi și să te afirmi. Te repune în contact cu granițele sănătoase și cu un răspuns care îți protejează demnitatea, fără a escalada conflictul. Desigur, e important să poți gestiona corespunzător furia, altfel există riscul să escaladezi conflictul și să perpetuezi ciclul disfuncțional.

Problema nu este furia, ci o capacitate diminuată de a te exprima sănătos.

Cu cât ai mai mare claritate în ce privește granițele tale și ți-ai dezvoltat capacitatea de a comunica asertiv, cu atât e mai natural:

  • să pui limite fără a te simți vinovat(ă)
  • să ceri recunoaștere fără teamă și fără să simți că ceri prea mult
  • să pleci din contexte în care nu te regăsești ori nu te poți exprima autentic.

Dacă observi că ai dificultăți cu furia, fie că nu o poți identifica, fie că te copleșește și simți că nu o poți gestiona, posibil să te confrunți cu răni emoționale mai vechi.

Tristețea și îndoiala de sine

„Poate exagerez eu, pare totul spus cu bunăvoință” sau „Cum să reacționez fără să par agresiv(ă), dacă celălalt pare atât de amabil?”. Sau întrebări precum „Am greșit eu?” sau „De ce atrag astfel de oameni?” pot apărea frecvent.

Sunt întrebări care, puse astfel, aduc implicit vina spre tine.

Dar tonul nu înlocuiește lipsa de etică. Doar pentru că cineva vorbește pe un ton politicos nu implică automat că mesajul e unul corect sau respectuos în conținut.

În realitate, este despre oamenii care au astfel de comportamente și le manifestă, nu despre tine sau valoarea ta.

Sau poate să apară gândul: „Sunt tratată astfel pentru că ceilalți nu mă plac” sau „Nu știu să mă fac plăcută”. Și dacă sunt adevărate aceste gânduri, etica și tratarea corectă nu ar trebui să fie condiționate de simpatie sau de abilitățile de a ne face plăcuți.

Toate aceste reacții sunt moduri de autoanulare de sine și blocare a furiei sănătoase

Neputinta

Când simți că nu ai opțiuni, că nu ai voie să te exprimi sau că vocea ta e ignorată, apare neputința. Aceasta poate reflecta răni mai vechi, internalizate în contexte în care nu ai fost ascultat(ă). Este foarte posibil să fi internalizat ideea că nu ai dreptul să te exprimi sau să ceri un tratament corect.

De ce uneori vocea ta deranjează?

În mediile profesionale în care se evită conflictele și nevoile sunt ignorate, reprimate, o voce clară poate părea deranjantă.

Persoanele asertive sunt uneori etichetate ca fiind:

  • „prea sensibile”
  • „prea directe”
  • „nepotrivite pentru cultura organizațională”.

Dar realitatea este că nu tu ești problema. Problema este lipsa unei culturi a comunicării sănătoase.

În mediile în care etica, claritatea și transparența sunt realmente importante, asertivitatea este naturală, integrată și chiar apreciată. Granițele sănătoase nu mai sunt o luptă, ci o normalitate. Nu trebuie să te aperi pentru a cere ce e firesc: un cadru echitabil, răspunsuri clare, un tratament egal.

Așadar, dacă te simți izolat(ă) sau vinovat(ă) pentru că îți exprimi punctul de vedere, întreabă-te: „Este această reacție despre mine sau despre cultura organizațională în care mă aflu?”

Cum te poate ajuta psihoterapia in relațiile profesionale ?

Într-un proces psihoterapeutic informat pe traumă putem explora împreună:

  • ce emoții ți se activează în relațiile profesionale
  • ce valori personale îți sunt încălcate sau ce valori îți anulezi chiar tu
  • cum reacționează ceilalți la vocea ta
  • dacă mediul profesional susține sau blochează dezvoltarea ta
  • cum poți cultiva o voce clară, asertivă și respectuoasă pentru a gestiona mai sănătos relațiile profesionale
  • cum te poți reconecta la propriile nevoi și valori.

A avea reacții sănătoase nu înseamnă că ești dificil(ă). Înseamnă că îți pasă – și e un semn de maturitate, nu un defect. Meriți să fii într-un spațiu profesional în care ești valorizat(ă), nu penalizat(ă). Ai dreptul să te protejezi, să îți păstrezi demnitatea și să cauți medii și relații profesionale în care autenticitatea, respectul și etica chiar contează.

In concluzie

.Este tulburător să descoperim că mediul în care ai investit încredere – care ar fi trebuit să îți ofere siguranță, sens și creștere – a devenit exact opusul. Un loc confuz, lipsit de etică sau chiar toxic. Avem nevoie să ne păstrăm integritatea chiar și în medii provocatoare.

Meriți să lucrezi într-un spațiu în care:

  • granițele tale sunt respectate
  • vocea ta nu este penalizată
  • valorile nu sunt doar afișate pe pereți, ci trăite în fiecare zi.

Dacă te regăsești în cele de mai sus, acordă-ți un spațiu de reflecție și sprijin. Dacă ai nevoie de sprijin psihoterapeutic te pot însoți în procesul tău.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: desen original realizat de mine, „Vocea care nu se aude”.

Atasament lumea reprezentarilor. Lentila prin care privim lumea

Atasament, lumea reprezentarilor

Tipul de atasament pe care il avem ne determina sa privim lumea exterioara printr-o „lentila” – ea contine harta mentala, lumea reprezentarilor pe care le avem despre experientele noastre precedente. Acest mod ne scuteste sa reinventam roata cu fiecare experienta noua. In acelasi timp, are un impact major asupra felului in care relationam cu sine si cu ceilalti.

„Lentila„, lumea reprezentarilor sau cum ne reprezentam lumea, are la baza suma tuturor interactiunilor noastre cu persoanele de atasament.

Pot fi persoane de atasament securizante; ele ne creeaza o stare de confort si alinare si le percem ca fiind o baza de siguranta. Pot fi persoane de atasament insecurizante. Aceastea nu reusesc deloc sau reusesc ocazional sa fie prezente, sensibile si responsive emotional.

Interactiunile timpurii cu mama si cu tata se inregistreaza in psihic ca tipare de atasament. Ele sunt mentinute si intarite prin relatia noastra continua cu parintii.

Practic, „lentila„, modul in care ne reprezentam astazi lumea si pe noi insine, are de-a face cu calitatea relationarii cu parintii nostri.

Un proces de psihoterapie individuala, metaforic vorbind, presupune sa ne „curatam lentila„. Acest lucru inseamna sa ne cunoastem modul in care ne reprezentam lumea. De asemenea dobandim claritate daca acest model se potriveste sau nu cu lumea reala si cu lumea noastra interna.

Un alt aspect presupune sa „ne mentinem lentila curata„, ceea ce insemna sa internalizam un model sanatos de comportamente, comunicare si reglare a trairilor afective. Un psihoterapeut informat pe teoria atașamentului te ajuta sa internalizezi un model sanatos.

In continuare, pentru a simplifica citirea, voi folosi termenul „mama” pentru a ma referi la persoana de ingrijire pentru copil.

Totodata am atasat mai jos doua imagini prin care incerc sa redau vizual, in cazul atasamentului evitant si al celui anxios/preocupat, interactiunea dintre un individ (EU) si mediul inconjurator (Lumea externa). Lentila, adica modul in care interpretam lumea, are doua fatete, respectiv:

  • modul in care ii percepem pe ceilalti si,
  • modul in care ne percepem pe noi insine.

Lumea reprezentarilor in Atasament evitant

In atasamentul evitant, mama poate fi prezenta fizic, dar respinge comportamentul de atasament al copilului mic. Ea nu tolereaza tristetea si plansul copilului, este incomodata de contactul fizic cu acesta si este indisponibila emotional. Pentru ca mama nu este capabila sa citeasca indicii non verbali pe care ii manifesta copilul, ceea ce ofera ea nu are legatura cu ceea ce are nevoie copilul.

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu ca atunci cand ne exprimam direct emotile si nevoile si cautam confort si ingrjire, vom fi respinsi.

Modelul despre ceilalti

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si sa inhibam cautarea confortului si alinarii la mama.

Mai tarziu, in relatiile noastre, ne reprezentam lumea asa cum o cunoastem pe mama. Prin aceasta „lentila”, construita in timp, potrivim lumea cu modelul intern pe care il avem despre relatii.

Nu ne asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti, nu ne putem baza pe ceilalti. In lumea noastra interioara s-a consolidat asteptarea ca ceilalti nu sunt disponibili pentru noi. Cel mai sigur mod este de a pastra distanta.

Chiar si cand vrem sa cautam contact, nu e ca si cum stim cum sa facem. In acelasi timp, putem resimti lipsa contactului sanatos, sprijinului, intimitatii, intr-un mod dureros, desi constient sa nu avem claritate despre ce ni se intampla. Cautarea contactului si apropierea de ceilalti ne activeaza distresul pe care l-am reprimat de-a lungul timpului, respectiv frica, furia, rusinea, durerea de a fi respinsi.

Contactul cu lumea externa este foarte redus, minimizam nevoia de atasament si maximizam explorarea mediului non-uman. Si contactul cu lumea interna este redus, respectiv cu emotiile, cu senzatiile si corpurile noastre.

Modelul despre sine

Ne percepem independenti, puternici, completi. Preferam singuratatea.

Lumea reprezentarilor in Atasamentul anxios/preocupat

In atasamentul anxios mama este preocupata de altceva, fiind disponibila emotional pentru copil doar ocazional si intr-un mod imprevizibil. Ea nu respinge copilul nici verbal, nici fizic, dar contactul ei nu are suficienta vitalitate pentru alinare si confort. In relationare, ea descurajeaza, subtil sau mai putin subtil, autonomia copilului.

Modelul despre ceilalti

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu sa inhibam explorarea. In schimb, ne exprimam emotiile si nevoile intr-un mod persistent. Ne imaginam ca, daca mentinem presiunea in aceasta maniera de neconfundat, mama va continua sa ne asigure ingrijirea.

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si fie:

  • oscilam intre a ne deschide fata de conexiunea cu mama si a o respinge cu furie;
  • avem manifestari de neajutorare si suntem prea coplesiti si neputinciosi, dar la fel de lipsiti de confort si alinare.

Mai tarziu, in relatiile noastre, mentinem modelul de atasament la care ne-am adaptat. Spre deosebire de atasamentul evitant, in atasamentul anxios/preocupat percem lumea externa ca fiind disponibila pentru noi sau ca si cum ar trebui sa fie constant disponibila pentru noi, fara sa avem claritatea cum este de fapt acel mediu si fara sa putem cuprinde ca ceilalti ar putea avea nevoile lor proprii.

Modelul despre sine

Ne simtim ca si cum suntem complet dependenti de celalalt, incapabili sa ne continem distresul si sa ne simtim confortabil in absenta persoanei de atasament.

Fiind blocati la un stadiu emotional de bebelus, indiferent care este in prezent varsta noastra biologica, cautam contactul si alinarea, fara sa avem granitele propriului nostru sine.

Indiferent daca suntem mai furiosi ori mai pasivi, amplificam nevoia de atasament si minimizam explorarea autonoma.

În psihoterapie, te pot sprijini în explorarea modului în care îți reprezințil umea. Împreună putem să rescriem scenariile vechi și să construim granițe psihice care să îți ofere, poate pentru prima dată, sentimente de autonomie și siguranță.

Contacteaza psihoterapeut

*

Bibliografie:

Wallin, David J. (2010) Atasamentul in psihoterapie. Bucuresti: Editura Trei.