Un articol despre anorexie ca dependenta; anorexia ca mecanism de supravietuire; experienta familiala timpurie; mitul partenerului perfect/partenerei perfecte.
Anorexia ca dependență
A sta nemancata poate fi asemenea unei dependente.
In mod tipic, anorexia incepe in adolescenta sau la inceputul maturitatii cu o dieta. Pe masura ce dieta progreseaza, persoana ignora mesajele corpului, care trece la producerea unei cantitati crescute de opioide. Apare o stare de euforie datorata opioidelor produse si persoana poate deveni dependenta de experienta infometarii in sine.
Tipic persoanelor cu anorexie este ca au o mare dificultate in a recunoaste si a contine senzatiile si starile emotionale. Cand nu stii cum sa gestionezi emotiile dificile, le eviti. Persoanele cu anorexie severa au o personalitate supracontrolata. Le este foarte dificil sa recunoasca sau sa exprime furia sau propriile dorinte.
Prin infometare, persoana descopera ca poate obtine o anumita alinare de la emotiile pe care nu stie sa le gestioneze. Eliminarea mancarii este un mod de a preveni cresterea propriilor emotii care ameninta sa iasa la suprafata. Opioidele dau un efect de amortire si de distantare de emotii.
Anorexia devine o solutie la dificultatile de autoreglare psihica.
Anorexia, mecanism de supravietuire
Lipsita de incredere emotionala, persoana tinde sa devina foarte ambitioasa si perfectionista intr-o incercare de a fi valorizata din exterior. Ar putea fi important sa fie perfecta sub orice aspect astfel incat sa nu supere pe cei de care depinde. Dar un comportament anorexic poate produce in fapt suferinta si conflicte intense persoanelor de atasament.
Focusul este asupra mancarii si greutatii si persoana se decupleaza de corp si de emotiile percepute ca fiind inconfortabile. Ruptura psihica a intervenit de foarte timpuriu si este mentinuta printr-o conditionare persistenta de suprimare a emotiilor. Cu cat focusul ramane pe mancare si greutate, persoana se disociaza tot mai mult de sine si isi restrange posibilitatile de autoreglare sanatoase.
Experiența familială timpurie
Experiența familială tipică este că, de foarte timpuriu, copilul se află sub presiunea de a îndeplini nevoile psihologice ale mamei. Părinții au nevoie de copil ca de o sursă de alinare pentru ei. Copilul devine o extensie a lor și nu un individ separat de aceștia. Ei nu creează deloc siguranță pentru copilul lor. Copilul suferă de timpuriu de trauma de identitate.
Copilul încearcă să aibă succes, să îi facă pe plac mamei, să nu o rănească sau să nu o dezamăgească. El se conformează dorințelor părinților pentru a-i menține fericiți și evită emoțiile negative care nu sunt tolerate în familie. Copilul simte că nu îi poate spune mamei problemele sale deoarece ea nu face față, nu îl poate conține. Uneori mama îi neagă copilului emoțiile, ea având dificultăți în a recunoaște stările acestuia, așa că i le atribuie pe ale ei. Copilul ajunge într-o trauma a iubirii.
Deși se poate afla mereu în prezența mamei, copilul nu are experiența de a fi îngrijit sau în siguranță cu ea.
În copilăria timpurie nu se construiește o experiență satisfăcătoare de dependență cu persoana de atașament (mama). Sentimentele bebelușului nu sunt identificate și nu li se răspunde potrivit. De fapt, lui nu i se permite să aibă propriile sentimente. El se confruntă în permanență cu propriile nevoi relationale, făra a avea cum să și le satisfacă singur. Un bebeluș este în totală dependență de persoana de atașament.
Consecințe
Faptul că sentimentele sunt ignorate, negate sau etichetate în mod greșit face dificil pentru un copil să își cunoască propriile sentimente sau să aibă încredere în ele. Implicit, copilul primește mesajul că își supără părinții dacă are nevoi și sentimente pe care părinții nu le vor. Mesajul ascuns este acela că sentimentele lui nu contează și nu sunt luate în serios.
Copilul manifestă emoțiile pe care celelalte persoane se așteaptă să le aibă. Emoțiile reale rămân mai degrabă senzații vagi, corporale. Copilul se înstrăinează de propriul corp. Pe măsură ce se apropie de maturitate, își dezvoltă o personalitate fuzională, dependentă de agresori. Are dificultăți în a se separa de părinți, deoarece aceștia au nevoie de el.
Mitul partenerului perfect/partenerei perfecte
Ca adult, tânjește după partenerul perfect care ar putea să îi ofere îngrijirea adecvată și să fie înțeles fără cuvinte. Tânjește să îi fie îndeplinite dorințele ca prin magie și să îi fie anticipate nevoile fără să spună nimic. În psihic continuă să existe o parte blocată la stadiul de bebeluș, ale cărui nevoi nu au fost împlinite. Această parte caută experiențe de fuziune cu un îngrijitor care îl primește și îl conține cu ce are el nevoie.
Ca adult este predispus la a rămâne foarte dependent de ceilalți, sperând ca celălalt să îl ajute să se simtă bine. Alte personalități, „mai evitante”, se tem să depindă de altcineva care ar putea să îi abandoneze și aleg să rămână într-o relație mai puțin armonioasă, chiar nesatisfăcătoare, solicitând puține lucruri pentru a evita abandonul.
Când în relația timpurie nu a existat o acceptare a tuturor emoțiilor, inclusiv a furiei și tristeții, atunci acestea sunt greu de tolerat și de experimentat în întregime. Când părinții nu reușesc să le conțină, atunci copiii nu își pot dezvolta această capacitate. Nu este posibil să te autoîngrijești și să îți conștientizezi propriile emoții dacă acest lucru nu a fost făcut mai întâi de către altcineva pentru tine.
Psihoterapie
Anorexia, încercarea de a fi drăguță sau puternică cu menținerea deconectării de corp și de emoții, este o direcție periculoasă. Emoțiile, chiar și cele negative, au un rol de semnalizare a ceea ce se întâmplă cu noi, cum ne influențează mediul extern și cum răspundem la el. Ele sunt o sursă de informații valoroase cărora este sănătos să le acordăm atenție.
.Dacă te preocupă starea ta și simți că ai nevoie de sprijin de specialitate îmi poți scrie .
Bibliografie:
Gerhardt, S. Importanta iubirii. Calea prin care afectiunea modeleaza creierul bebelusului. Editura Dao Psi.
Sursa foto: beatingeatingdisorders.com
