Tag Archives: autoagresivitate

Recuperarea identității din capcana mediului „normal”

Recuperarea identității începe în momentul în care înțelegem că „normalul” în care am trăit nu a fost întotdeauna un teren fertil pentru creștere, ci, mai degrabă, o barieră invizibilă care ne-a forțat să ne deconectăm de cine suntem cu adevărat.

De multe ori, cele mai aspre judecăți pe care le purtăm împotriva propriei persoane nu sunt bazate pe realitate, ci pe o eroare de percepție a contextului.

În contextul traumatizării, un mod de supraviețuire este să luăm mediul în care trăim ca pe o constantă universală, un „normal” de neatins, iar dacă noi nu ne ridicăm la înălțimea unor așteptări (adesea absurde), concluzia este rapidă și dureroasă:

„Eu sunt de vină. Eu nu sunt suficient de bun/ă. Eu sunt defect/ă.”

Pași pentru recuperarea identității

1. Iluzia Normalității: „obișnuit” nu înseamnă „sănătos”

Trauma de dezvoltare se hrănește din lipsa de perspectivă.

Un exemplu:

Dacă într-o cameră de cămin din anii ’90, cinci studente stau înghesuite, fără acces la informație și cu profesori care nu au opinii despre ce se întâmplă politic, acea stare de privare devine „aerul” pe care ele îl respiră.

Atunci când societatea sau presa le întreabă: „Care e opinia voastră politică?”, cel mai probabil că ele nu văd zidurile invizibile ale dezinformării, trauma transgenerațională a tăcerii din comunism sau propria traumă de dezvoltare. Ele văd doar „ignoranța” lor.

Mecanismul este simplu și crud: Dacă exteriorul este prezentat în mod repetat „perfect” sau „standardul”, așa este internalizat de către copil în perioada sa de dezvoltare! Pe cale de consecință, orice disfuncție a mediului exterior este atribuită sinelui și rămâne un mecanism pe termen lung, iar frustrarea legitimă față de condițiile de viață este reprimată și transformată în autoinvinuire.

2. Identitate construită pe autoanulare

Când ne anulăm reacțiile naturale (furia, confuzia, neputința) pentru a ne adapta unui mediu limitativ, identitatea noastră se rupe, se deformează.

  • Identitatea reală: Am nevoie de resurse, sprijin și informație pentru a mă dezvolta firesc.
  • Identitate asumată (identificare): Sunt o persoană „leneșă”, „ignorantă” sau „incapabilă”, care trebuie să depună mai mult efort. (De fapt, un efort dublu pentru a compensa ceea ce îmi lipsește de fapt din exterior!)

O astfel de identificare ne împinge către perfecționism. Încercăm să „facem mai bine”, să „fim mai mult”, atacându-ne constant pentru a ne forța să ne potrivim într-o matriță care, în realitate, este strâmbă.

3. De la Autocritică la Furie Eliberatoare

Recuperarea identității începe în momentul în care reușim să privim „fotografia întreagă”.

Vindecarea nu vine din a ne convinge că suntem „deștepți” în ciuda faptului că nu aveam o opinie politică în 1991.

Vindecarea vine din trăirea furiei sănătoase! Din conștientizarea că: „Nu aveam cum să am o opinie! Nu aveam acces la informație, nu aveam mentori, veneam dintr-un sistem care dezimforma continuu și care m-a învățat că a vorbi e periculos.”

Această furie nu este distructivă, ci este o forță care ne recuperează demnitatea. Ea mută responsabilitatea de pe umerii individului înapoi la contextul care l-a privat de resurse.

4. Invitație la o „Auditare a Contextului”

Dacă te regăsești în acest ciclu al autodevalorizării, încearcă să faci un exercițiu de observator obiectiv asupra propriei istorii:

  1. Identifică momentul: „Atunci m-am simțit insuficient/ă.”
  2. Lărgește cadrul: Ce resurse (emoționale, materiale, informaționale) aveam? Ce resurse îmi lipseau de fapt?
  3. Observă mediul: Era mediul unul care susține dialogul, clarificarea, creșterea sau mai degrabă un mediu închis, necomunicativ, oprimant sau excesiv de laudativ cu sine ? Nu de puține ori sistemele (familii, instituții sau regimuri politice) pretind că sunt perfecte în timp ce îi fac pe indivizi să se simtă inadecvați.
  4. Redefinește identitatea: Nu ești „cel care a eșuat”, ci „cel care a supraviețuit unui mediu restrictiv”.

Psihoterapie pentru recuperarea identității. Susținere în loc de Anulare

Identitatea noastră nu este o insulă izolată. Ea este un ecosistem. În realitate ne face rău să ne atacăm pentru că nu am rodit într-un sol arid,! Ceea ce ne face bine (și pentru că este în acord cu realitatea), este să ne oferim compasiune pentru efortul de a fi supraviețuit acelei secete!

Recuperarea identității și sentimentul că ești „suficient/ă” nu vin doar din înțelegerea cognitivă. Aceasta este doar primul pas. E necesar să poți să recunoști propriul adevăr în contextul în care ai trăit.

Trauma este stocată în corp, în reacții automate de devalorizare și în dificultatea de a accesa furia protectivă. De aceea procesul de recuperare nu este simplu. Dar nu trebuie să fi singur!

Putem lucra împreună într-un proces terapeutic. În cadrul cabinetului, facem loc adevărului care există deja în corpul tău și furiei tale. Furia este o parte din tine pe care o putem recupera ca funcție protectivă, esențială pentru sănătatea psihică.

Servicii oferite:

Imagine: ilustrația care însoțește articolul îmi aparține și reprezintă o metaforă vizuală a procesului de creștere și supraviețuire într-un mediu restrictiv, care nu oferă resursele necesare.

Vinovatia cronică: De ce simt că totul este din vina mea?

Ce este vinovatia?

Vinovatia este un sentiment conditionat. Noi, oamenii, invatam sa ne simtim vinovati inca de foarte mici. Invatam de timpuriu despre ”bine” si ”rau” in special de la parintii. Familia, societatea, religia, cultura influenteaza major sentimentul de vinovatie al unei persoane.

Spre deosebire de rusinea cronica atunci cand persoana se percepe pe sine ca find gresita, vinovatia este un sentiment pe care ar trebui sa il simtim dupa ce am facut ceva gresit, ceva rau, fie intentionat, fie accidental.

Sa ne simtim vinovati si sa suferim dupa ce am facut un rau ne conduce spre schimbari bune in noi insine si in relatiile noastre. Ne asumam responsabilitatea pentru raul facut, ne cerem scuze si ne modificam comportamentul din acel moment. In felul acesta durerea se diminueaza si, in timp, vinovatia ca sentiment se diminueaza. Dezvoltam sentimente de compasiune pentru noi, dar si pentru semenii nostri.

Vinovatia coplesitoare

Cand nu mai este posibil sa reparam raul facut, vinovatia poate persista multa vreme. Psihoterapia ajuta persoana sa accepte ceea ce s-a intamplat, sa se priveasca cu indulgenta si sa ia in considerare modul in care ar putea face alegeri diferite in viitor.

Pentru ca ne simtim vinovati de actiunile pe care le-am internalizat ca fiind ”rele” sau ”gresite” e posibil sa apara diferite confuzii in psihicul nostru. O confuzie este atunci cand ne simtim vinovati pentru ceva de care noi credem ca suntem vinovati, fara sa fim responsabili cu adevarat. De exemplu, o fiica adulta care, desi e respinsa, criticata si rusinata de parinti, se simte vinovata cand vrea sa isi ia spatiu si sa se indeparteze de acestia.

Cand exista o astfel de confuzie aveam de-a face cu trauma psihica relationala.

Vinovatia neconsumata are un impact negativ asupra relatiilor, a starii psihice, dar si fizice. Fara clarificarea cauzei si a unui proces psihoterapeutic adecvat, vinovatia nu trece de la sine. Suportul unui pshoterapeut specializat in trauma psihica ajuta acest proces.

Multi dintre noi poate ca nici nu permitem vinovatiei sa ajunga in constiinta noastra. Pentru ca ne temem sa simtim vinovatia suntem dispusi sa acceptam orice, doar ca sa scapam de ea. Nu putem refuza, nu putem spune nu. Sunt foarte multe persoane care se simt vinovate si cred ca sunt egoiste daca aleg sa fie in acord cu sine, sa se exprime autentic. Vinovatia e o traire, nu face diferenta daca noi am facut ceva rau sau doar ne-am exprimat sinele autentic. Doar pe masura ce invatam sa acceptam vinovatia, reusim sa judecam singuri daca intr-adevar ne simtim vinovati pentru ca am facut un rau sau pur si simplu ne satisfacem niste nevoi legitime fara sa ranim pe nimeni.

Vinovatia in trauma psihica 

Pentru a aduce claritate in ce priveste vinovatia ca urmare a traumatizarii psihice, ne ajuta sa facem diferenta dintre:

  • conditia de victima versus atitudini tipice victimei
  • conditia de agresor versus atitudini tipice agresorului

Conditia de victima

Devenim victima din cauza raului suferit si caruia nu ii putem face fata cu resursele fizice si psihice din acel moment.

Raul poate fi cauzat de:

  • evenimente naturale precum incendii, tornade, tsunami-uri, cutremure
  • actiunile unei persoane (parinte, coleg, prieten, altii)

Suferinta si raul produs victimei unei traumatizari psihice sunt cu atat mai mari cu cat aceasta este dependenta de persoana care o raneste, are incredere in ea, o iubeste.

Odata ce s-a produs, faptul ca am devenit victima nu mai poate fi intors. Conditia de victima inseamna ca am trait frica intensa, vulnerabilitatea fara protectie, neputinta. Suntem coplesiti de sentimente de durere, furie, rusine sau dezgust. Putem supravietui numai cand aceste trairi sunt refulate si psihicul se rupe.

Cata vreme raul suferit continua, nu putem gestiona conditia de victima si nu putem integra trauma. De exemplu, pentru a supravietui in conditiile unei dependente fata de agresor, dezvoltam atitudini tipice victimei.

Cand un copil nu are nici o sansa sa se revolte impotriva parintilor lui predispusi la violenta (activa sau pasiva), trebuie sa gaseasca alte moduri de a comunica cu ei, astfel incat acestia sa nu il distruga.

O atitudine tipica victimei presupune sa ne simtim vinovati pentru ce am suferit, pentru ca nu am facut mai mult, mai bine. Suprimam furia sanatoasa si o intoarcem impotriva noastra. Ca victima ne asumam intreaga responsabilitate.

Ne straduim sa justificam comportamentul violent al parintelui:

Eu sunt de vina., Eram un copil rau, Eram un copil rebel si faceam prostii., Mama m-a respins din vina mea, Nu sunt buna de nimic..

In cazul unui abuz sexual: Eu sunt de vina., Eu l-am provocat., Mi-a placut., etc.

Suntem preocupati sa aflam ce il multumeste pe agresor: Cum ar putea fi el/ea mai multumit/a de mine?

Conditia de agresor

Devenim agresor atunci cand, intentionat sau neintentionat, facem rau altcuiva producandu-i o vatamare traumatizanta.

Raul se poate produce:

  • in plan psihic, prin minciuna, inselaciune, umilire, rusinare, degradare, injosire
  • in plan material prin furt, jaf
  • in plan fizic prin violenta fizica, lovitura cauzatoare de moarte, crima
  • prin necomiterea unei fapte precum asigurarea hranei, a ajutorului, a ingrijirii, a contactului fizic si emotional, a protectiei in fata violentei, inclusiv sexuale

Atitudinile tipice agresorului sunt consecinte ale traumei cand conditia de agresor nu poate fi resimtita din cauza rusinii. Agresorul dezvolta o mare abilitate de a refuza sa isi asume responsabilitatea si vina. Adesea un agresor rastoarna raportul dintre el si victima sa. Astfel, el se infatiseaza pe sine ca victima.

Vinovatia pentru raul facut o transfera si o impune victimei sale.

De exemplu atunci cand parintii il fac pe copil sa se simta vinovat: Tu m-ai provocat pana mi-am pierdut rabdarea!, Tu m-ai sedus!, Esti rea/rau, semeni cu bunica-ta!, Esti nebuna si rea pentru ca nu mai vorbesti cu mine!, Eu am facut tot ce trebuia., Eu nu sunt vinovata., Eu nu am nicio vina!

Psihoterapia vinovatiei cronice

Procesul de psihoterapie individuala pe trauma cu un psihoterapeut specializat te poate sustine in :

  • recunoasterea traumei/traumelor
  • recunoasterea conditiei de victima/agresor
  • recunoasterea atitudinilor tipice victimei /tipice agresorului
  • identificarea si continerea emotiilor
  • clarificarea confuziilor
  • ce parti ale sinelui tau le respingi
  • reconstruirea realitatii

Daca simti ca e momentul sa faci o schimbare, programeza o sedinta chiar acum. Datele mele de contact, informatii despre tarife gasesti pe pagina Contact.

Daca nu poti ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii. Apasa butonul de mai jos si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

Bibliografie:

Ruppert, F. (2021). Cine sunt eu intr-o societate traumatizata? Cum ne determina viata dinamicile relatiei agresor-victima si cum ne eliberam de acestea. Bucuresti: Editura Trei.

Ilustratie: Daniela Dumitru

Sindromul impostorului – stand cu frica de a fi dezvaluit

Ce este Sindromul impostorului?

Termenul ”sindromul impostorului” explica cazurile in care oamenii, in ciuda competentelor si pregatirii lor profesionale, se indoiesc de sine. Ei isi minimizeaza si se se indoiesc de abilitatile lor intelectuale, de talentele, de propria valoare.

Persoanele cred ca mai degraba se pricep sa ii insele pe altii. Se percep pe sine ca fiind mai putin pregatite, limitate intelectual. Cred ca succesul lor este rezultatul capacitatii de a-i insela pe altii, norocului, intamplarii si nu talentului, efortului sau pregatirii. Au convingeri precum: „sunt un impostor”, „nu sunt suficient de bun/a„, „nu merit aprecierea”.

Emotional, aceste persoane se tem ca cineva va afla ca nu sunt asa de pricepute pe cat crede lumea ca sunt. Nu trebuie sa fie descoperite ca nu stiu. Simt frica foarte mare de a fi ?descoperite? si un cocktail de emotii si senzatii, dificil de continut si de reglat.

Indoiala de sine, sentimentul de a fi un impostor cantaresc mai greu decat argumentele logice, dovezile sau faptele concrete privind realizarile profesionale, talentele, capacitatile intelectuale.

Sindromul impostorului este vocea criticului interior care îți șoptește că reușitele sunt doar o coincidență. Poți citi mai multe despre cum ne sabotează această instanță interioară în articolele mele dedicate.

Cum gestionam frica de a fi descoperiti?

Cum sa nu mai ma confrunt cu frica de a fi descoperit/a? Cu rusinea ori cu diferitele senzatii fizice. Sau cum sa nu mai fiu impostor?

Strategii din partile psihice supravietuitoare

Cand actionam din partile psihice supravietuitoare tindem sa tinem departe de constiinta emotiile dureroase ori partile psihice vulnerabile. Nici nu punem la indoiala convingerile de tipul ?nu sunt destul de bun/a, nu merit sau sunt un impostor?.

Frica de esec, frica de a fi descoperiti, sunt in fundal si ne construim numeroase aparari.

Ne straduim sa actionam in mod constant in a fi foarte buni in ceea ce facem. Suntem mai degraba excesiv de critici, agresivi cu noi insine, punem presiune pe noi. Ne straduim sa fim perfecti. Ne comparam cu ceilalti si suntem nemultumiti de noi. Ne retragem, ne autoizolam. Amanam sa facem diferite lucruri tot cu frica de a nu fi descoperiti.

Dar efortul psihic de a face fata acestor tensiuni interioare este deosebit de mare si genereaza stres si anxietate.

E ca si cum pe noi nu ne putem tine in brate, nu ne putem vedea buni, nu ne putem bucura de cine suntem.

Strategii din partile psihice sanatoase

Cand actionam din partile psihice sanatoase ne privim cu mai multa ingaduinta esecurile sau greselile. Incercam sa concuram cu noi insine si sa luam in considerare progresul personal. Alegem relatii in care ne putem dezvalui fricile. Ne punem la indoiala convingerile si cautam adevarul despre fricile noastre mai degraba decat sa mentinem iluzia perfectiunii pentru a nu fi ?descoperiti?.

Sindromul impostorului nu apare fara o legatura cu ceva ce ni s-a intamplat, chiar daca nu stim ce. Gasim adevarul in corpurile noastre, in senzatiile si emotiile ce au legatura cu convingerile: ?nu sunt suficient de bun/a sau sunt un impostor?.

Increderea in sine, valoarea de sine se contureaza foarte de timpuriu si se construiesc continuu in relatiile de atasament. Identitatea, sentimentul de siguranta, increderea in noi si in ceilalti, se pot contura doar atunci cand suntem doriti de catre parinti, cand ei pot raspunde adecvat nevoilor noastre relationale. Nu avem cum sa ne apreciem, sa ne valorizam, fara ca altcineva sa fi facut asta pentru noi. Cand relatia de atasament este disfunctionala, toxica, devenim confuzi in ce priveste identitatea noastra.

Cum poate ajuta psihoterapia in sindromul impostorului?

Sindromul impostorului nu este o tulburare mintala, dar este o problema psihologica reala. Cand senzatia de a ma simti ca un impostor este foarte prezenta, putem observa si ca ne autosabotam. A ramane blocati in partile psihice supravietuitoare, poate duce la serioase probleme precum: anxietate, depresie, retragere, pierderea relatiilor, tendinte suicidare.

In procesul de psihoterapie trauma exploram motivele pentru care suntem incapabili sa ne acceptam. De unde vin aceste judecati de sine: de a nu fi destul de bun/a, a nu merita, de a fi impostor? Cautam sa construim valoarea de sine si increderea in sine si in ceilalti. Construim comportamente noi prin care suntem mai suportivi cu noi insine. Recunoastem momentele de succes si ne bucuram de ele.

Referitor la „ce mi s-a intamplat, care este adevarul din corpul meu”, o clienta a stabilit ca intentie de lucru:

„Eu vreau sa vindec sindromul impostorului„

O voi numi Andreea pentru a-i proteja identitatea.

Mai jos este o mica parte din lucrul ei terapetic prin metoda Constelatiei Intentiei. Acest proces pune in lumina prezenta unui pericol foarte mare, frica cu care se confrunta Andreea, cauza acestei frici si ce s-a intamplat in psihicul ei. Intentia este una dintr-un lung sir de intentii, este procesul ei si are legatura cu propria sa biografie.

Cazul Andreei

Cand s-a intrat in rezonanta cu cuvantul „sindromul” rezonatorul se purta ca o fetita foarte mica care se simte in pericol de a fi eliminata. Aceasta parte psihica, de varsta foarte mica, incearca sa se protejeze de o posibila eliminare. Perceptia acestei parti este ca pericolul este aici si acum si este in stare de vigilenta.

Clarificarea privind pericolul a venit din partea cuvantului ?impostorului?. Aceasta parte este profund identificata cu mama Andreei care o trateaza ca fiind un impostor.

Pentru mama, Andreea e un impostor. Mama nu a vrut-o si nu o vrea. „Nu esti buna” vine acum dinspre aceasta parte din psihicul ei. Partea „impostorului” este identificata cu mama. Ea vine catre partea „sindromul” cu critica, furie, prin a fi indisponibila , deconectare emotionala.

„impostorului” este o parte din psihicul Andreei lipsita de empatie, incapabila sa ofere suport, grija, afectiune, blandete, contact. E ca mama care, fiind foarte deconectata de sine, traumatizata, a pus viata fiicei sale in pericol de foarte timpuriu.

„Sa vindec” aduce alte informatii clarificatoare. Andreea retraieste iar si iar, trauma existentiala si pericolul de a fi eliminata. Mama o vede ca pe un impostor si Andreea s-a identificat cu aceasta atribuire venita din partea mamei. Si se trateaza asa.

Intr-o astfel de relatie, pentru Andreea nu a fost posibil sa afle cine este ea dincolo de respingerea mamei si nici sa se apere ori sa se distanteze. Din nefericire, identitatea ei a fost traumatizata. Cine crede ea ca este are la baza atribuirile mamei, respingerile, atitudinile ostile, lipsa protectiei si neputinta.

In acest proces, Andrea incearca sa se recupereze pe sine, sa obtina claritate privind identitate ei, astfel incat forta acestor atribuiri, care au legatura cu mama si nu cu cine este ea, sa se diminueze treptat.

.

Intr-adevar Andreea a fost complet neputincioasa cu privire la cum s-a raportat mama la ea. Insa ceea ce poate face Andreea in prezent este despre cum s-ar putea ea insasi raporta la sine. Munca cu sine are de-a face cu dezidentificarea de mama si cu a se apropia de sine cu afectiune si blandete.

*

Pentru a lucra cu mine imi poti scrie ce ai nevoie si putem stabili impreuna cand sa ne vedem. Apasa butonul de mai jos, scrie si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

*

Ilustratie: Daniela Dumitru