Tag Archives: neglijare-emotionala

De ce nu mă pot juca ca adult? Ce să fac?

Mulți adulți ajung să își spună „Nu mă pot juca ca adult.” Ei nu pot să se relaxeze fără un scop. Nu știu să facă ceva doar pentru plăcere. Nu se pot juca cu copiii lor. Orice activitate trebuie să fie utilă, productivă sau orientată spre performanță.

Dacă te regăsești în această experiență, este important să știi că dificultatea de a te juca nu este un defect. Nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. De multe ori, ea are rădăcini relaționale profunde.

Incapacitatea de a te juca la vârsta adultă este adesea o formă de hiper-responsabilizare, apărută ca mecanism de supraviețuire în urma unei traume de dezvoltare. Atunci când mediul timpuriu nu a oferit siguranță, sistemul nervos rămâne blocat în modul de alertă și privește relaxarea ca pe un risc.

Joaca presupune siguranță.

Un copil se joacă liber atunci când:

  • se simte protejat,
  • are un adult disponibil emoțional,
  • nu trebuie să fie responsabil pentru starea altora,
  • nu trăiește într-un mediu tensionat sau imprevizibil.

Când aceste condiții lipsesc, copilul nu se mai poate juca spontan. Se adaptează. Devine atent, responsabil, organizat.

În astfel de contexte, joaca nu dispare pentru că nu există dorință, ci pentru că nu este sigură.

La maturitate, această organizare interioară rămâne activă. Iar senzația „nu mă pot juca ca adult” reflectă adesea un sistem psihic care a învățat să supraviețuiască, nu să se relaxeze.

Ce se activează când încerc să mă joc ca adult

Când un adult încearcă să încetinească și să facă ceva doar pentru plăcere, cu sine sau cu copiii, pot apărea reacții precum:

  • neliniște inexplicabilă
  • vinovăție
  • senzația că pierde timpul
  • teama că „dacă mă opresc, pierd controlul”.

Pentru multe persoane, munca și funcționarea au devenit echivalentul siguranței. A fi productiv a însemnat a fi acceptat. În acest context, joaca pare inutilă sau chiar periculoasă.

Astfel, „nu mă pot juca ca adult” nu este o alegere conștientă, ci rezultatul unei adaptări vechi.

Spontaneitatea dispare atunci când criticul interior ne judecă fiecare gest. Redescoperirea jocului înseamnă și îmblânzirea acestei voci critice.

Când apare dorința de joacă la adult

Interesant este că dorința de joacă apare adesea abia când viața devine mai stabilă.

Când nu mai este nevoie de supraviețuire continuă, psihicul începe să caute bucurie, spontaneitate, creativitate.

Însă odată cu această dorință poate apărea și tristețea. Tristețea pentru copilul care nu a avut spațiu să se joace. Pentru perioada în care responsabilitatea a venit prea devreme.

De aceea, procesul prin care un adult învață să se joace nu este întotdeauna exuberant. Uneori este delicat, lent și poate conține și doliu.

Ce nu înseamnă să te joci ca adult

A te juca ca adult nu înseamnă:

  • să transformi joaca într-un nou proiect,
  • să performezi creativ,
  • să monetizezi hobby-uri,
  • să devii „mai interesant”.

Joaca autentică nu are scop utilitar. Ea există pentru experiență, nu pentru rezultat.

Pentru un psihic obișnuit să fie productiv permanent, acest lucru poate fi dificil de tolerat.

Când „nu mă pot juca ca adult” este un simptom

Blocajul de a te juca poate fi un indicator al unei istorii de:

În psihoterapie, procesul nu presupune „învățarea jocului” ca tehnică, ci reconstruirea unui spațiu intern de siguranță. Joaca apare natural atunci când sistemul nervos începe să se simtă în siguranță. Joaca nu poate fi forțată.

De la ”nu mă pot juca ca adult” la vitalitate

Uneori primul pas nu este să te joci, ci să observi că nu poți. Să vezi ce apare când încerci să stai fără scop. Să observi tensiunea, vocea critică, graba de a face ceva util.

Recunoașterea faptului „nu mă pot juca ca adult” poate fi începutul unei relații mai blânde cu propria istorie.

Dacă dificultatea de a te relaxa, de a simți bucurie sau de a face lucruri fără scop util îți este familiară, explorarea acestor teme într-un cadru psihoterapeutic poate aduce claritate și siguranță interioară. Într-un cadru sigur, fără presiune și fără evaluare, joaca poate reapărea natural.

Dacă te regăsești în această descriere și simți că relaxarea este o luptă, psihoterapia centrată pe traumă te poate ajuta. Procesul terapeutic vizează transformarea mediului interior dintr-unul critic într-unul securizant, permițând vocii tale personale să se exprime liber prin joc și creativitate.

Îmi poți scrie direct

Contactează-mă pe WhatsApp

Ilustrație de Daniela Dumitru

Atasament sexualizat: legătura afectivă fuzionează cu sexualitatea

Atasament sexualizat. Ce este și cum apare

Atunci când un copil crește într-un mediu lipsit de afecțiune, siguranță și căldură emoțională, el caută disperat o formă de apropiere — oricare ar fi ea.

Dacă, pe acest fond de deprivare, unul dintre părinți (sau o altă figură de atașament) aduce o formă de stimulare sexuală, psihicul copilului este pus într-o situație imposibilă.

Pentru un copil, o formă de stimulare nepotrivită poate fi confundată cu iubirea. Așa se formează ceea ce numim atasament sexualizat.

Floyd Godfrey, PhD, definește atașamentele sexualizate ca o fuziune complexă între impulsurile sexuale și cele emoționale, creând un model care duce adesea la confuzie și suferință.

Atașamentul sexualizat e o adaptare a copilului care, în lipsa afecțiunii emoționale sigure, ajunge să echivaleze stimularea sexuală cu iubirea și grija.

Pentru copil, acea stimulare vine de la persoana de care depinde pentru supraviețuirea sa emoțională.

Pentru copil, adultul este și sursă de supraviețuire, și sursă de traumă

El nu are maturitatea de a distinge între iubire, atenție și sexualitate. Corpul lui se simte plăcut.  În mintea lui se creează o asociere profundă între afecțiune și sexualitate. O legătură care, mai târziu, va influența modul în care se raportează la relații.

Pe scurt, copilul asociază apropierea cu sexualitatea. Starea de bine în relația cu figura de atașament este legată de sexualitate. El înternalizează că, pentru a primi apropiere, trebuie să ofere sexualitate — nu neapărat conștient, ci ca o strategie veche, formată pentru a supraviețui emoțional.

Când corpul învață că sexul înseamnă legătură

Un copil care trăiește o deprivare emoțională profundă caută instinctiv contact, privire, atingere. Dacă acel contact vine din partea unui adult care îl atinge cu erotism — chiar și fără a atinge zone erogene — copilul trăiește o confuzie intensă.

Corpul lui se activează, iar psihicul asociază acea stare intensă cu iubirea și apropierea. În absența unei protecții și a unei relații sigure, stimularea sexuală devine pentru copil singurul mod de a se simți „văzut” și „iubit”.

Astfel, sexualitatea nu se dezvoltă firesc, ci se amestecă cu nevoia de atașament.

Cum se manifestă un atasament sexualizat la adult

Adulții care au trăit o astfel de confuzie pot ajunge, fără să își dea seama, să sexualizeze inconștient relațiile apropiate.

Când simt conexiune, acceptare sau afecțiune, se poate activa reflexul vechi: „Pentru a fi iubit, trebuie să ofer sex.”

Practic apare o activare automată a energiei erotice în momenul în care apare o posibilitate de apropiere umană.

Nu e vorba despre o dorință sexuală reală sau de o atracție autentică. Ci e despre un reflex al sistemului nervos, o strategie inconștientă de atașament— în care corpul a învățat că erotismul aduce atenție și contact.

Uneori, acești adulți pot fi seducători pentru a fi plăcuți. Sau pot oferi sexualitate fără a se putea bucura cu adevărat de ea. Oferă pentru a nu fi abandonați.

Sau pot interpreta gesturile prietenoase ca semne erotice.

Granițele psihice sunt confuze, deoarece nevoia de proximitate și siguranță este căutată eronat prin intermediul sexualizării relației.

De exemplu, într-o prietenie sau într-o relație în care cineva oferă grijă și atenție, persoana poate simți — fără să vrea — o atracție sexuală sau nevoia de a seduce, chiar dacă nu își dorește un partener romantic.

Paradoxal, în relațiile profunde, unde există posibilitatea unei legături autentice, persoana poate fugi de intimitate.

Sexualitatea se poate activa acolo unde există distanță și control, dar se blochează acolo unde apare apropierea și vulnerabilitatea. În ambele cazuri, relația cu corpul și cu intimitatea rămâne plină de rușine și ambivalență.

Diferența între sexualizarea atașamentului și comportamentul sexual efectiv

Un atasament sexualizat nu înseamnă neapărat comportament sexual.

Este, adesea, un tipar psihologic inconștient:

Sexualitatea devine modul prin care persoana caută afecțiune, aprobare sau conexiune, nu expresia unei dorințe sexuale reale.

Poate fi vorba doar despre gesturi, atitudini sau sentimente sexualizate care apar automat în relațiile cu ceilalți — chiar dacă nu există contact sexual.

Corpul care spune povestea

Oamenii își poartă în corp amintirile experiențelor lor timpurii, chiar dacă nu au amintiri clare. Uneori, corpul „vorbește” prin simptome: dureri cronice, tensiuni, blocaje sau boli.

Ca și cum trupul ar purta amintirea unei dureri vechi, dar și a unei nevoi neîmplinite de iubire.

De exemplu, într-o ședință cu Metoda Intenției, o femeie descria cum, corpul ei „voia să se facă mic, ca un câine plouat și bătut”. În același timp, simțea o activare sexuală venită din reflexul vechi al apropierii cu o figură de atașament. Acea senzație paradoxală arată cât de adânc se pot încurca în corp durerea, neputința, singurătatea și erotismul

Cum afectează relațiile un atasament sexualizat

Persoanele cu atasament sexualizat se confruntă adesea cu confuzie între intimitatea emoțională și cea sexuală. Această confuzie generează anxietate, suferință, dificultăți în construirea relațiilor sănătoase sau o nevoie constantă de validare prin sexualitate.

Un astfel de tipar afectează alegerea partenerilor sau dinamica puterii în relații:

​Alegerea partenerilor indisponibili:

Persoana poate fi atrasă inconștient de parteneri emoțional indisponibili sau distanți, deoarece aceștia recreează distanța din copilărie, unde sexualizarea era singura modalitate de a obține „apropiere” (o apropiere falsă, condiționată).

​Dinamica de putere/control:

Uneori, persoanele cu atasament sexualizat pot folosi, inconștient, sexualitatea ca instrument de control sau manipulare într-o relație. Ei cred că aceasta este singura monedă de schimb valoroasă pentru a obține afecțiune și siguranță.

Vindecarea atașamentului sexualizat

În terapie, corpul și emoțiile pot fi ascultate cu blândețe. Partea care a învățat că sexul înseamnă legatura afectivă are nevoie să descopere, treptat, că iubirea adevărată este sigură, caldă și nu cere nimic în schimb.

Când durerea poate fi simțită și ținută cu empatie, rușinea începe să se dizolve.

Atașamentul devine mai limpede, iar atingerea poate redeveni expresia unei legături vii — nu o repetițe a trecutului.

Terapia bazată pe atașament și abordările informate despre traume pot fi de mare ajutor. Ele oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora tiparele sale relaționale, poate înțelege originile comportamentelor sexualizate și poate învăța modalități mai sănătoase de a-și împlini nevoile emoționale.

Procesul de vindecare nu înseamnă să negăm sexualitatea, ci să o eliberăm de încurcătura din trecut.

Într-un proces de psihoterapie, persoana poate descoperi cum apropierea emoțională și afecțiunea nu trebuie „câștigate” prin sexualitate — că pot exista separat, în siguranță, și se pot întâlni natural, fără teamă.

În timp, sexualitatea își poate recăpăta sensul firesc: o expresie a plăcerii, a vitalității și a iubirii — nu un mijloc de a fi acceptat, dorit sau de a împlini orice altă nevoie relațională.

Dacă simți că ai nevoie de ajutor, îmi poți scrie direct.

Contactează-mă pe WhatsApp

Ilustrație de Daniela Dumitru

Maternitatea-asumarea constienta de a darui

Cand ma uit la experienta mea personala si la experienta femeilor cu care interactionez as putea spune ca apartinem unor generatii de fiice cu mame absente, obosite, deprimate, lipsite de bunatate, deconectate emotional.

Nu vreau sa generalizez si imi place sa cred ca exista si altfel de situatii, mai bune.

Ceea ce stiu e ca mamele noastre au avut copilarii grele. Ca tinere femei au avut de indurat lipsuri mari, umilinte. Amintesc cateva:

  • lipsa educatiei sexuale, lipsa preventiei sarcinilor nedorite
  • controlul sarcinilor de catre securitate si militia comunista
  • interzicerea avorturilor ceea ce a pus in pericol viata multor femei
  • lipsa posibilitatii de exprimare libera
  • interzicerea informarii corecte
  • tratarea femeii ca un bun al statului comunist
  • tratarea femeii ca o proprietate a barbatului
  • saracia, foamea, frigul
  • pericolul constant al amenintarii cu moartea

Maternitatea ca un dat

Am crescut intr-o vreme in care lumea s-a bazat pe femei sa creasca copiii, cu pretentia ca e rolul lor ca un dat. Mamele generatiei mele de copii s-au preocupat sa tina gospodaria, sa faca mancare, sa spele de mana, sa calce, sa faca conserve, etc. Pentru cele mai multe dintre ele, sa fie mame dedicate presupunea sa duca la indeplinire aceste munci.

Pentru multe femei, maternitatea nu a fost o alegere asumata deplin, ci ceva ce trebuie facut sau pentru care nu exista posibilitate de alegere. Nici daca au ramas insarcinate, cel mai adesea, nu a fost alegerea lor. Multe femei nu au stiut ca au drepturi asupra propriului lor corp. Sexualitatea a fost si inca este tabu. Actul sexual in casnicie era o datorie a femeii, iar contraceptia nu exista.

Aceste conditii au dus la traumatizarea severa a femeilor si, implicit, la traumatizarea copiilor lor.

Printre mamele de varsta cu mama mea si printre mamele de varsta cu mine, sunt destul de multe situatii, precum:

  • femei care au ramas insarcinate in ciuda vointei lor
  • femei care au pastrat sarcina de teama de a se expune unui avort clandestin care le punea viata in pericol
  • femei care au pastrat sarcina pentru ca tentativa de avort a esuat
  • femei care au simtit presiune sociala sa fie mame
  • femei care sunt prinse in iluzia familiei fericite
  • femei care isi doresc copil pentru nevoile lor personale, pentru un statut mai bun
  • femei care cred ca a fi mama le da o identitate.

Asumarea constienta de a darui

E foarte adevarat si ca o femeie poate simti o dorinta puternica de a fi mama si pot fi multe motive pentru care isi doreste acest lucru, dar maternitatea sanatoasa e mai mult decat aceasta dorinta.

Maternitatea suficient de buna presupune o asumare constienta de daruire si de disponibilitate pentru nevoile de crestere ale unui copil. Ceea ce presupune maternitatea, adesea poate sa contravina nevoilor personale ale unei femei.

Maternitatea suficient de buna presupune o maturizare a psihicului unei femei. Presupune a face diferenta intre nevoile personale si nevoile copilului si a avea disponibilitatea de asumare constienta a maternitatii.

Exista o realitate biologica in sensul ca natura inzestreaza mamele biologice cu hormoni specifici care favorizeaza formarea de legaturi afective cu copilul lor. In mod instinctiv o mama adopta comportamentele pe care toti copiii le prefera. Dar toate aceste avantaje biologice nu sunt suficiente.

Este dificil, chiar imposibil, sa ii daruiesti copilului tau timpul, disponibilitatea, corpul, bratele tale atunci cand tu insati nu ai primit toate acestea. Nu poti sa-ti vezi copilul ca pe o fiinta separata de tine cu propria sa identitate si vointa daca tu nu ai fost vazuta in felul acesta. Este nevoie de un proces de crestere personala in care sa iti poti recupera identitatea si vointa. Si desigur, ai nevoie de un stat democratic in care aceste drepturi iti sunt recunoscute si permise.

Dezvoltarea sanatoasa a psihicului este perturbata atunci cand ai avut experienta neglijarii, abandonului, agresivitatii de orice tip. De exemplu, psihicul este afectat daca in perioada intrauterina am fost expusi la tentativa de avort sau daca mama are o tulburare de atasament sau alte tulburări psihice. De asemenea, ca tinere mame, sa dam nastere poate fi traumatic. Ne ajuta sa ne uitam cu blandete la toate aceste aspecte si sa avem cat mai multa claritate in ce ne priveste.

Maternitatea suficient de buna

La nivel psihologic, rolul mamei este acela de a hrani emotional copilul. Ea hraneste prin prezenta ei iubitoare, prin caldura, blandetea si disponibilitatea ei. Mesajele (verbale si non-verbale) pe care le transmite copilului, formeaza fundamentul stimei de sine a acestuia, increderii, perceptiei despre lume, sigurantei.

Dar mamele nu trebuie sa fie perfecte si nici nu pot fi. Perfectiunea, atunci cand este prezenta, exista doar in ochii copilului cand mama ii satisface nevoile de crestere indeajuns de bine.

Dupa Jasmin Lee Cori, ceea ce conteaza intr-un maternaj suficient de bun sunt 2 aspecte:

– capacitatea mamei de a se sincroniza cu copilul (stare de armonie prin conexiunea afectiva a mamei cu copilul)

D.W. Winnicott, pediatru si psihanalist, a instituit termenul de „mama suficient de buna” pentru a descrie mama care asigura copilului suficient pentru ca acesta sa poata avea un start bun in viata. Winnicott sustine ca responsabilitatea principala a mamei suficient de bune este adaptarea la bebelus. Dupa el, mama suficient de buna incepe cu o adaptare aproape completa la nevoile copilului pentru ca, pe masura ce creste toleranta copilului la frustrare, ea sa se adapteze din ce in ce mai putin. O mama care continua sa satisfaca perfect si imediat toate nevoile copilului il priveaza pe acesta de nevoia de a invata comportamente noi, de a dezvolta abilitati si de capacitatea de a gestiona amanarile si frustrarea.

Pentru a oferi un maternaj suficient de bun, studiile recente confirma ideile lui Winnicott si arata ca e nevoie ca mama sa se sincronizeze afectiv cu copilul ei, cel putin 30% din timp.

– capacitatea si dorinta mamei de a repara relatia si de a restabili o conexiune optima cu copilul ei.

Dupa Diana Fosha, autoare si psihoterapeut, mama trebuie sa reinnoade rupturile inevitabile care apar in relatie. Poate ca o mama nu are tot timpul comportamentul potrivit, dar e reparator ca ea sa indrepte lucrurile atunci cand greseste.

Nu in ultimul rand, sa ne amintim si ca rolul mamei suficient de bune il poate lua oricine ofera acest fel de hrana emotionala. Poate fi o bunica, o invatatoare, o profesoara, o vecina, poate fi tatal, un bunic, un unchi, un profesor, etc.

Sa avem in jur astfel de resurse si sa ne conectam la nevoie cu ele este benefic deopotriva pentru mama cat si pentru copii.

Îți ofer sprijin să explorăm împreună ce stă între tine și capacitatea de a te bucura de tine și de copilul tau, fiind suficient de buna. 

Contacteaza psihoterapeut
Bibliografie

Jasmin Lee Cori. 2021. „Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijarii emotionale„.Bucuresti: Editura Trei

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru